Monthly Archives: March 2010

Printre taxi-uri

Pentru că am explicat deja de ce iau taxi-ul şi nu folosesc – ca orice om care deţine permis de conducere, maşina – este clar că, în ultimul timp, am ajuns să cunosc destul de bine taximetriştii. Nu, nu personal, ci ca pe o categorie aparte, cu care mă întâlnesc aproape zilnic.

Există taximetrişti buni de pus la rană. Care te duc unde vrei, fără să pună întrebări, fără să te streseze, fără să bombăne că e cursa prea scurtă sau că oraşul e plin de gropi. Sunt taximetrişti joviali, care ar fi în stare să-ţi ia flori dacă te văd mai supărată, care-ţi povestesc despre papagalul lor de acasă şi care nu aruncă săgeţi când te urci cu pisica – în cuşcă – pentru a te duce la veterinar. Da, sunt – ca peste tot de altfel – oameni şi oameni.

Dar normal că nu ei sunt problema. Ei sunt partea bună a mersului cu taxiul, pentru că există – inevitabil – şi reversul medaliei.

Pentru mine şoferul de taxi ar trebui să-şi vadă de treabă; adică să te ducă din punctul X în punctul Y fără să-ţi facă capul mare. Fără să te întrebe cum poţi trăi în cartierul în care trăieşti, cu vecinii pe care îi ai, cum de nu vine poliţia în fiecare seară – cu toate că, din punctul lui de vedere – aşa ar trebui să stea lucrurile, cum de nu s-a reparat încă groapa aia pe care el o ştie de o lună, dar niciodată nu reuşeşte să o evite complet, şi cât de nesimţiţi sunt cei de la primărie că nu repară drumurile. În plus, în fiecare seară când ies de la muncă, nu există măcar unul care să nu întrebe dacă noi, acolo sus la firmă, facem video-chat, pentru că suntem prea multe fete. Nu, nu facem video-chat. Şi dacă am face, tot n-ar fi treaba lui. Eu nu-l întreb dacă foloseşte benzină sau motorină, cu sau fără plumb, de unde şi-a luat cauciucurile sau dacă şi-a cumpărat bujiile la reducere; pe el de ce să-l intereseze “aria mea profesională”?

Tot drumul un taximetrist a încercat să mă convingă că, de fapt, chestiile alea din mijlocul drumului, menite să te facă să reduci viteza, se numesc “limitatoare de viteză”, că există mai multe tipuri, şi că faci o greşeală de neiertat, că nu-ţi mai poţi scoate nicicând capul în lume şi că ar trebui să te refugiezi în fundul pământului dacă le numeşti “ciupercuţe”.

Am avut ghinionul să nimeresc într-un taxi care avea sistem audio atât de bun, încât îmi răsunau creierii de manelele pe care le asculta. Când l-am rugat să dea mai încet şi să închidă, s-a făcut că nu aude şi a dat mai tare. Ultimul album de “mega-manele, best of”, după cum afişa pompos ecranul cd player-ului. Partea bună a fost că am ajuns acasă în mai puţin de două minute – cele mai lungi două minute din viaţa mea – şi am scăpat de fanul înfocat.

Un altul a fost atât de lezat de faptul că l-am rugat să facă stânga pentru a mă lăsa pe partea de drum unde trebuia să ajung – de menţionat că întoarcerea era permisă, iar dacă m-ar fi lasat unde voia el, nu aveam pe unde traversa – încât a început să ţipe, să facă scandal, şi m-a dus înapoi de unde plecasem. Pentru că “el nu e sluga nimănui, nici măcar nu trebuia să plece din staţie pentru mine, şi nu întoarce unde-i spun eu să întoarcă, pentru că e maşina lui”. După ce am coborât, mai avea puţin şi mă lua la bătaie pentru că i-am luat numărul…Noroc că era zona populată. De atunci am schimbat firma de taxi, dar tot am probleme când îl văd pe traseu.

Întrebarea care se creează e: nu le face nimeni control psihologic când îi angajează? Adică, într-un fel, şi taximetria e tot serviciu clienţi. Nu văd angajând nicăieri la “relaţii clienţi” persoane care stau prost cu nervii. Se caută persoane cât mai calme, pentru că intră în contact cu tot felul de lume, şi trebuie să se muleze, să fie împăciuitoare, politicoase, stabile mental. Nu vreau un taximetrist care să-mi facă cafeaua, vreau un taximetrist care să mă ignore, care să nu audă decât destinaţia şi care, până ajungem la destinaţie şi-i plătesc, să uite că exist. Nu vreau de fiecare dată când iau un taxi să mă întreb “oare ce discuţie va fi de data asta? Oare cobor întreagă, sau i se pune pata că a luat – încă o dată – cursa cea scurtă? Oare voi fi nevoită să schimb din nou firma de taxi-uri?”

Cu riscul de a mă repeta: nu toţi taximetriştii sunt maniaci, dar când dau peste unul, mai că regret permisul meu plin de praf, pe care în curând trebuie să-l schimb, şi siguranţa relativă a Daciei pe care nu mai are nimeni curajul să mă lase s-o folosesc…

Published: March 31, 2010 | Comments: 20

Femeie la volan

Da, ştiu, sunt femeie şi ar trebui să ţin cu dinţii de statutul ăsta, să afirm sus şi tare că sunt cele mai deştepte, cele mai descurcăreţe, cele mai mult înzestrate de natură, că sunt toate – dar absolut toate – capabile să facă tot ceea ce face un bărbat, etc. Sincer, sunt femei aşa; sunt şi femei care se descurcă mai bine decât bărbaţii în multe domenii, sunt şi femei pentru care anumite acţiuni nu sunt recomandate. Depinde de persoană, depinde de acţiune. Nu generalizez, doar subliniez.

Bărbaţii conduc nebuneşte; unii dintre ei ar fi în stare să te calce pe trecere, doar pentru că au o maşină foarte tare, sau pentru că n-au chef să aştepte să te moşcăi tu dintr-o parte în cealaltă a străzii. Dar măcar ştiu să parcheze lateral, să facă o pornire în pantă fără să li se blocheze motorul şi să iasă cu spatele dintre multe maşini, fără să-şi strice bara din spate. Nu toţi, dar majoritatea. Pentru că le pasă de maşina aia, pentru că, dacă au lovit-o şi o duc la service, chiar suferă alături de ea, pentru că-i schimbă uleiul ca şi cum i-ar schimba pampers-ul. O femeie va lăsa cheile la service şi va întreba când e gata, ca să nu piardă sesiunea de shopping.

De obicei când vezi o maşină care urcă pe bordură pentru că n-a calculat bine distanţa, e vorba despre o femeie; şi când îi ia jumătate de oră să întoarcă Mercedes-ul cel nou, tot o femeie e la volan; şi când opreşte în mijlocul intersecţiei, iese din maşină şi începe să facă scandal pentru că semaforul s-a făcut roşu mai devreme decât trebuia, şi opreşte toată circulaţia, tot despre o femeie e vorba. Clar femeile sunt mai prudente la volan, accidentele în care sunt implicate sunt mai puţin grave, morţi mai puţini, dar asta nu înseamnă şi că femeile conduc mai bine. Doar că le e mai frică sau sunt mai puţin stăpâne pe maşina lor. Cunosc o femeie care conduce de 30 de ani; n-a făcut niciodată nici un accident, dar nici nu merge cu mai mult de 55-60 pe oră. Niciodată!

Sincer, nu am nimic cu femeile la volan, dar unele dintre ele chiar ar trebui să-şi angajeze şofer. Mai ales cele care au impresia că pot să se dea cu fond de ten şi să şi conducă în acelaşi timp. Ieri am văzut o femeie care se dădea cu ruj în oglinda şi nu, nu era la stop; era în mers. Adică roţile se învârteau, motorul mergea şi ea îşi hidrata buzele. În momentul în care o să văd un bărbat care se dă cu aftershave în timp ce conduce, n-o să mai am mare lucru de zis…

Şi, ca să nu mi se spună că vorbesc despre ceea ce nu cunosc, sar şi cu exemplul: mi-am luat carnetul. Prima oară când am ieşit cu maşina, am reuşit să-mi turtesc bara din faţă de portiera din spate a altei maşini. Da, nu a fost vina mea. Parţial. Pentru că atunci am realizat că pun frână apăsând ambreiajul. De atunci, folosesc taxiul. E mai sigur şi pentru mine, şi mai ales pentru ceilalţi. În ordinea asta de idei, propun să se revizuiască examenul auto, să fie introduse mai multe ore obligatorii sau măcar să nu se mai dea carnetul decât dacă dovedeşti că poţi, într-adevăr, să conduci. Pentru că, altfel, se mai trezesc şi altele ca mine că au carnet. Şi nu garantez că ele vor opta pentru taxi.

Published: March 30, 2010 | Comments: 26

O shaorma mare, vă rog!

De la bun început ţin să menţionez că n-am nimic împotriva fast-food-ului. Adică da, e bun, e cald, consumat regulat îngraşă (mult), dar nu mă deranjează. Pentru mine, e la fel ca ţigările: ştii că-ţi fac rău, dar e alegerea ta să continui să fumezi, pentru că-ţi place. Dar ştii exact riscurile la care te expui, eşti – de cele mai multe ori – major şi responsabil pentru alegerile tale.

Povestea se schimbă când vine vorba despre copii şi fast-food. După cum cred că se ştie deja, nu sunt un fan al copiilor. Nu mă dau în vânt după ei, pe majoritatea nu-i suport, dar cred că dacă ai ajuns până la a face unul, ar trebui să ai cât de cât grijă de el. În ordinea asta de idei, cum îi dai tu – părinte fiind – unui copil care deja are mai multe kilograme decât ar trebui – vorba bunicilor “plesneşte de sănătate”, roşu în obrajii bucălaţi şi cu pantalonii stând să crape pe el – shaorma? Şi nu orice fel de shaorma, ci mare? Sau, mai frumos, îl pui să baloteze 2 hamburgeri cu cartofi prăjiţi…Înţeleg faza cu “copilul vrea, copilul primeşte”, dar în măsura în care ceea ce vrea nu-l transformă într-un obez de clasă.

Am auzit varianta aia, conform căreia copilul supraponderal plânge de ciudă că la şcoală toţi ceilalţi râd de el, are probleme de sănătate din cauza greutăţii, de-abia se mişcă, vrea să ţină dietă, dar nu poate mititelul! Când ajunge acasă, pur şi simplu nu se poate abţine să nu golească frigiderul. Ei, na! Păi, dacă-ţi pasă atât de mult de el, pune-i, frate, lacăt la frigider. Trimite-l la sală. Aleargă cu el prin oraş şi dup-aia dă-i salată de legume, nu-l premia pentru tot efortul pe care l-a făcut cu shaorma. Ajută-l să slăbească, nu-i băga în cap că e frumos aşa cum e şi că cine-l iubeşte o să-l iubească pentru cine este, nu pentru cum arată, pentru că asta e bullshit. Cum o să fie copilul ăla când o să crescă, altfel decât frustrat de greutatea lui, dependent de pastile şi timorat în prezenţa colegilor cu pernuţe pe abdomen?

A fost mare scandal într-un timp pe marginea fast-food-urilor din apropierea şcolilor. Că n-ar trebui să încurajăm “noua generaţie” să consume fast-food, că mai degrabă le dăm mere, corn şi lapte, etc. Când eram în liceu, nu ţin minte să fi mâncat altceva decât biscuţi şi eugenii – da, alea de Brăila, sau celelalte, şmechere, trase în ciocolată – şi nu pentru că nu aveam altceva, ci pentru că numai de mâncat nu-mi ardea mie în liceu…Şi nu e vorba numai de mine, ci de toţi care aveam în perioada aia 16-17 ani. Logic că un copil vede şi vrea; dar mă-ndoiesc că, dacă vorbeşti şi-i explici despe ce e vorba, nu pricepe. La urma urmei, copiii din ziua de azi chiar sunt mai dezgheţaţi decât eram noi.

Faza ciudată e că ţările afectate de obezitate recunosc “nocivitatea” fast-food-ului şi încearcă să-l elimine din programul zilnic. Noi, cu toate că ştim toate chestiile astea, continuăm să ne îmbuibăm cu McDo şi KFC. Parcă am fi descoperit oul lui Columb:-??

Şi da, dacă vrei să ai un copil pe post de minge pentru când te duci la plajă, dă-i în continuare fast-food. Fă-i cadou de ziua lui un lanţ de fast-food-uri, fă-i şirag de hamburgeri şi brăţări de cartofi prăjiţi. Farmaciile au numai de câştigat de pe urma ta. Sincer, mă duc să-mi cumpăr acţiuni la farmacie; în vreo 2 ani, miliardar ajung…

Published: March 29, 2010 | Comments: 14

Sweet child of…me

Leapşa e de onorat, cu de la Chocolatefollie citire:)

Bineînţeles că a trebuit să scotocesc, să îmi aduc aminte, să mă chinui să aleg, dar până la urmă cam ăsta e rezultatul: eu când eram mică…

Păi, ce să zic. N-am rău de înălţime, pentru că primeam în fiecare zi o porţie de “zbor”. Mama zice că nu m-a scăpat niciodată; eu nu sunt aşa sigură.

Poftă de mâncare am avut dintotdeuna, numai că niciodată nu mâncam ceea ce ar fi trebuit.

După ce am învăţat să merg, am învăţat să joc remi. Adică le aşezam într-o ordine care mie mi se părea extrem de estetică, şi mă minunam cât pot fi de artistă.

Am preferat dintotdeauna pantalonii fustelor, pentru că puteam să alerg, să sar sau să cad fără să mă jeneze poalele rochiţei. În plus, aveau buzunare unde puteam îndesa tot ce mi se părea spectaculos la vremea aceea, gen pietricele, cretă, nasturi…

Pe la 5 ani încă mai credeam în Moş Crăciun, şi n-aveam nici o problemă să împart jucăriile cu alţi copii. Atât timp cât erau jucăriile lor:P

Şi, finalmente, pe la 6 ani am descoperit eu că lumea nu e aşa frumoasă pe cât pare, că nu-mi plac anumiţi oameni şi totuşi n-am nici o putere încă să arăt chestia asta şi că-mi plac câinii (bine, asta o ştiam de dinainte, dar ăla chiar era un câine mare, şi ar fi putut în orice moment să mă înghită, chiar dacă era dresat şi era câinele fotografului). Da, sincer, nu-mi convenea nici fata, nici coafura. Sper că se vede destul de bine figura mea “extaziată”.

Nu ştiu dacă am reuşit să mă “creionez”, copil fiind, ţinând cont de faptul că am sărit peste pozele gen “grădiniţă”, sau “vacanţă”. Nu am poze de genul ăsta, iar cele pe care le am implică prea multă lume. Anyway… Am avut o copilărie frumoasă. Nu ştiu exact de câte poze ar fi nevoie pentru a demonstra chestia asta. Sper să fiu crezută pe cuvânt:)

PS – se duce la Liz,
Blindius, Catwoman, Alexiuss, Terra Radu şi Alexandra. Dacă o vor, bineînţeles.

Published: March 28, 2010 | Comments: 13

Nu mă cunoşti

Sunt două chestii care mă scot din sărite când vine vorba despre cunoştinţe, persoane cu care schimb câteva cuvinte, mai mult din politeţe, fiindcă oricum nu prea avem nimic în comun.

1. Mă întâlnesc întâmplător, pe stradă sau în cine ştie ce magazin, cu o persoană pe care n-am mai văzut-o de mult timp. Fostă colegă, fostă amică, în nici un caz mai mult de atât şi, în orice caz, fostă. Adică n-am mai ştiut nimic una de alta, clar nu avem puncte comune, dacă nu ne-am văzut de atâta timp, clar chestia asta ar fi trebuit să fie veşnică. Din punctul meu de vedere, ar trebui cel mult să ne salutăm din priviri şi să trecem mai departe. Să-şi vadă fiecare de treaba ei. Dar, nu, dom’le, vezi tu că persoana cu pricina moare dacă nu se opreşte şi nu începe o conversaţie. “De când nu te-am mai văzut! Pe unde te-ai ascuns? Ce-ai mai făcut?” Întrebări la care nu ştiu ce să răspund. Nu e ca şi cum ne-am fi tras de şireturi la şcoală şi am fi fost prietene de nedespărţit, iar acum chiar vrea să reluăm legătura. Probabil nu ne vom mai vedea încă 10 ani de acum încolo. În timpul ăsta, sper să-mi crească barbă pentru a nu mai fi recunoscută…Pe bune acum, ce poţi să-i spui unei persoane despre care de-abia îţi aduci aminte cum o cheamă, că ai făcut în ultimii ani? Nimic din ce aş spune eu nu e de importanţă vitală pentru ea, tot ce o interesează e dacă m-am măritat şi dacă am făcut copii. Când spun că asta nu s-a întâmplat, primesc o privire jumătate plină de milă, jumătate de încurajare: “Lasă că o să vină şi vremea ta!” Cum poţi lămuri un om care nu te cunoaşte că, de fapt, urarea lui pentru tine numai de bine nu-i? Ar trebui să deschid un subiect lung, controversat, intim; nu am obiceiul să-mi discut intimităţile cu persoane de care nu ştiu cum să scap mai repede. Şi faza e că dacă te-a prins, mai greu să scapi. Începe să povestească cum a fost la nuntă, cum e la muncă, ce fel şi-a redecorat apartamentul, şi sincer nu mă interesează. Nu mă afectează, nu vreau decât să scap. Nu aud ce spune, tot ce văd e cum i se umflă capul în timp ce vorbeşte; cu cât vorbeşte mai mult, cu atât are capul mai mare. Scuza cel mai des folosită pentru a scăpa e că trebuie să ajung la farmacie. Şi, ca naiba, îşi aduce şi ea aminte că trebuie să ia pudră de talc. “Pentru ăla micu’. S-a iritat, mititelul…Ei, o să vezi şi tu ce minune e un copil, când o să-l ai pe al tău…” Shit! Şi brusc realizez că trebuie să iau neapărat primul taxi care-mi iese în cale, pentru că e o problemă de viaţă şi de moarte, şi toate întâlnirile de genul ăsta sfârşesc cu “ai acelaşi număr de telefon, nu? Să te sun, să mai stăm de vorbă!” Da’ nu vreau asta, aşa că spun ceva legat de plecarea din ţară, şi numărul pierdut, şi faptul că nu mai am mobil, şi finalmente vine taxi-ul, şi pot scăpa. Vie. Aproape întreagă. Sincer, dacă m-aţi cunoscut o dată, şi mă vedeţi pe stradă, nu mă opriţi. Nu-mi face nici o plăcere. Dacă îmi făcea, găseam eu o modalitate să vorbim mai des.

2. O persoană pe care o vezi zilnic, posibil munciţi împreună, te anunţă victorioasă: “Te-am văzut ieri pe stradă. În jur de ora 12. Erai acolo, în faţă la fast-food-ul ăla, aşteptai să se facă verde să traversezi…Şi aveai nişte flori în mână.” Aşa, şi? M-ai văzut pentru că, într-adevăr, eram eu aia. Şi ce vrei acum? Aplauze? Nu înţeleg de ce trebuie să ţi se scoată victorios ochii cu faptul că erai pe stradă. Nu văd logica, nu văd utilitatea. Şi, întotdeauna, sunt anunţată că am fost văzută. Da, ar fi fost ceva ciudat dacă mă vedea pe BBC, prezentând ştirile, şi ar fi vrut să se asigure că eram chiar eu aia. Sau la MTV Awards, prietenă la cataramă cu Lady Gaga. Dar aşa? Care e poanta? De ce simt unii imboldul ăsta, să te anunţe că te-au văzut? Nu, n-o să-ţi povestesc ce-am făcut. Nu, n-o să fim niciodată mai mult de cunoştinţe. Nu, n-o să-ţi fac dezvăluiri spectaculoase şi nici n-o să plâng pe umărul tău. Nu sufăr de amnezie, şi stiu şi eu unde eram ieri, în jur de ora 12. N-aş fi murit, şi nici n-aş fi avut o stare de confuzie generală dacă nu-mi spuneai tu unde eram. Şi-n plus, de ce trebuie să mă vezi? Ignoră-mă. Întoarce capul în partea cealaltă când ţi se pare că vezi pe cineva care seamănă cu mine, sau măcar păstrează revelaţia pentru tine. Nu mă interesezi, aşa că de ce te-aş interesa? Uită că mă cunoşti, şi va fi mai bine pentru amândouă.

Concluzia: Ador ochelarii mari de soare, ador faptul că ascund jumătatea de faţă şi că pot ieşi “camuflată”. Sper să fie cât mai mult soare, pentru a nu mi se mai scoate ochii că făceam nu ştiu ce, nu ştiu când, cu nu ştiu cine. Nu, nu eram eu aia. Orice ai văzut e doar rodul imaginaţiei tale. Nu exist decât pentru persoanele pe care le plac. Ştiu ele care sunt…

Published: March 28, 2010 | Comments: 8