Monthly Archives: April 2010

Alege un nume

Nu puteam lăsa să scape “netocat” un subiect atât de controversat. Aşa că, iată-mă din nou la “muncă”.

După nenumărate discuţii despre nunţi – nunţi trecute, nunţi în pregătire, nunţi fabuloase, nunţi care au lăsat de dorit, rochii de mireasă şi feţe de masă – am ajuns şi la botez. Pentru că e clar că următorul pas după nuntă e să rămâi însărcinată şi să aduci pe lume “micuţa bucurie, raza de soare, lumina ochilor”, micuţul. Nu, n-o să reamintesc faptul că mă disperă copiii sau împinsul de la spate gen “tu când ne oferi un nepoţel?” Asta e deja veche.

Ieri am aflat una nouă. O ştiam de mult, dar am preferat să cred că nu se mai practică. Se pare că m-am înşelat. E vorba despre alesul numelui. Vezi tu, dragă, de chestia asta cică se ocupă naşii. Dacă nu-ţi convine numele ales de naşi, mai bagi tu încă unul, bonus. Ca să nu te trezeşti că, peste câţiva ani, când e destul de mare, copilul tău te ia la bătaie că i-ai nenorocit viaţa punându-i un nume gen “Aristel”.

Recunosc, am o problemă cu prenumele. Unele nu-mi plac pentru că sunt cam “prăfuite”. Vezi secolele care au trecut peste el. Altele sunt prea pompoase (vezi Armando, Roberto, sau toată suita de nume inspirate de telenovele sau de cei câţiva ani petrecuţi în Italia/Spania de către părinţi). Pe unele le asociez direct cu persoane care mi-au displăcut, deci le urăsc din start. Bineînţeles că asta n-are nimic de-a face cu ce nume alege X să-i pună copilului lui. Doar n-o să mă consulte pe mine fiecare părinte care vrea să-şi boteze moştenitorul. Decât dacă-mi deschid agenţie, ceea ce n-o să se întâmple.

Dar nu aici voiam să ajung. Ca de obicei, 2 chichiţe:

1. De ce e musai să aleagă naşul numele? Poate în ziua în care botează (sau merge cu tine să declare preafericita naştere), naşul a uitat numărul paharelor şi-şi aduce aminte de mielul la care a ţinut el nespus în copilărie, şi pe mielul ăla îl chema Ghiţă, şi te trezeşti cu un Ghiţă mic în acte. Sau poate e mândru nevoie mare de numele lui, care e Haralambie (care nu e un nume urât, dar e cam prăfuit), şi ţine morţiş să-ţi botezi copilul aşa. Iar dacă e fată, să-i spui Haralambina. Să fim serioşi! Tu îl suporţi 9 luni cât stă “în chirie”, măcar 18 ani după, îi faci educaţie, îl dai la “şcoli înalte” şi eşti nevoită să îl strigi “Haralambie, vin’ la mama!” Cât de ciudată e faza asta?

În afara faptului că e “părintele spiritual”, nu cred că naşul ar trebui să-şi dea cu părerea în ceva atât de important ca numele. Adică e o chestie destul de intimă, o ştampilă cu care copilul ăla o să stea toată viaţa, dacă nu se satură la 18 ani şi nu-şi schimbă numele în mod oficial. Sau dacă nu adoptă o poreclă, astfel încât toată lumea să uite de numele real. Dar stai că am aflat că n-ai voie să refuzi naşul, că nu dă bine, că se poate supăra şi se hotărăşte să nu mai boteze. Ei, şi? Pagubă-n ciuperci! Îşi face cineva până la urmă milă şi pomană şi nu te lasă cu “micuţa, raza de soare, luminiţa ochilor” nebotezată. Asta dacă ţii mai mult la ea decât la tradiţie. Dacă nu, te-ai procopsit cu un Haralambie sau o Haralambina pe viaţă.

2. Naşii n-au nici o pretenţie, dar îţi vine ţie ideea genială de a-l boteza Gheorghe Vasile Ion (da, toate 3, ca să aibă de unde alege) direct în acte. Ce am împotriva celor trei nume? Teoretic nimic, pentru că la 40 de ani n-o să aibă nici o problemă. Dar la 3 ani cum îl strigi? “Gheorghe Vasile Ion, treci şi mănâncă?” Sau îl strigi diferit în funcţie de dispoziţie? Sau dacă vrei să-l lauzi sau să-l cerţi? Rişti să-l strige toată lumea Sile, şi nu e un apelativ foarte draguţ, mai ales până pe la 12 ani, când copiii sunt cruzi şi fac mişto din orice. Şi dacă te mai gândeşti câte bancuri cu “Gheorghe” sunt, mai bine nu-l chinui, şi-i găseşti alt nume.

Şi astea sunt nume ok. Dar cum îl botezi tu Stan, Cerasela, Clementina, Pastorela, Strugurel, şi lista poate continua. Păi, l-ai nenorocit pe viaţă. Tocmai acum, când există sute de nume sonore, frumoase, melodioase, tu-l botezi “Gripinel”.

Mă amuză jocul “de-a alesul numelui”. Pentru că eu am scăpat lejer. Şi chiar dacă atunci când eram mică îmi era ruşine cu numele meu – eram singura persoană sub 30 de ani pe care o cunoşteam cu numele ăsta – în timp am învăţat că se putea mult mai grav. Atât de grav că aş fi putut trăi toată viaţa recomandându-mă doar cu numele de familie, ca să evit zâmbete ironice pe faţă şi hohote de râs pe la spate.

Pe lângă părinţii care n-ar trebui să fie părinţi pentru că n-au grijă de copiii lor, cred că se mai adaugă o categorie: cea a celor atât de lipsiţi de inspiraţie încât pun un nume doar să fie, fără să se gândească la faptul că îi distrug toată încrederea în sine viitorului “membru al societăţii”, Titişor (sau Gigel, sau Crenguţa, sau Mariţa)…

Published: April 30, 2010 | Comments: 13

Pinguim

M-am sucit, m-am învârtit, şi am aflat ce e ăla un “ping”. Şi, după cum am promis, pinguiesc:)

Un blog nou, Per aspera ad astra, pe care am ajuns din întamplare, dar care zic eu că are potenţial. Mai ales dacă se păstrează acid.

Deci, pinguim din când în când. Cică face bine în multiple feluri:D

Published: April 30, 2010 | Comments: 0

Ia mâna de pe solniţă!

“Fată, de când încerc să-l dezvăţ pe al meu de sare!”
“Hai, fată, de ce?”
“Păi, de fiecare dată când fac mâncare, mai pune sare peste porţia lui…Nu-i sănătos să mănânce atâta sare! Eu nici nu mă pot atinge de porţia lui, atât e de sărată!”
“Păi, zi-i…”
“Păi, i-am zis, da’ aşa se găteşte la ei în familie…Zice că aşa îi place. Nu ştiu ce să mai fac cu el!”
“Fată, eu am altă problemă: mănâncă cu prea mult piper! La ciorbă, la tocăniţă, la friptură, el mai pune un praf de piper! Nu ştiu cum nu-l arde pe stomac! Eu mor numai când îl văd!”
“Lasă, fată, tot e mai bine decât potroaca pe care o mănâncă al meu…”
“Da, fată, da’ când o să aibă probleme cu stomacul, şi o să-l opereze, tot la mine o să se plângă. Şi-o să-i spun atunci că era bine dacă mă asculta…De-abia aştept!”

Mâncare, mâncare, mâncare. Că sunt la dietă, că nu sunt la dietă, că au fost în piaţă sau pur şi simplu au deschis frigiderul, că au trecut pe lângă o pizzerie, că au ieşit în oraş, că şi-au cumpărat apartament, că au rămas însărcinate, femeile au o manie cu mâncarea. Ce-au mâncat, ce-au făcut de mâncare, cât şi cum au mâncat. E leit-motivul, puntea care le uneşte, subiectul comun de care nu se vor sătura niciodată. Vorbesc, bineînţeles, despre femeile cu aspiraţii de mamă eroină şi soţie desăvârşită.

Când se întâlnea cu o amică de cafea, bunica mea avea aceeaşi manie. Adică făcea schimb de politeţuri, şi apoi treceau rapid la “partea fierbinte” a discuţiei: “Ce-ai mai gătit? Că eu nu mai ştiu ce să fac de mâncare!” Dar bunica mea avea 65 de ani, trecuse prin foametea din şi de după război, avea copii şi nepoţi şi clar nu mai putea să vorbească despre rochia fabuloasă pe care şi-a cumpărat-o sau despre noua colecţie Channel. Deci avea o scuză.

Dar revenind la partea cu “prea multă sare/piper”. Care e faza până la urmă? De ce să impui cuiva modul tău de a mânca, doar pentru că ţi se pare că e cel mai sănătos, cel mai gustos, cel mai cel? Poate că aşa cum mănânci tu e insipid, total fără gust, cumplit de nesărat. Poate că nu celălalt mănâncă prea sărat, poate pui tu prea puţină sare…Poate chiar nu suntem toţi la fel, şi ăsta nu e un lucru rău. De ce să încerci să aliniezi toată lumea la aceleaşi standarde culinare, când clar unuia îi place dulce şi altuia sărat? Cât de mult vrei să depersonalizezi o persoană dacă încerci să-i iei până şi identitatea gastronomică?

Revistele pentru femei militează pentru “în timp, cu răbdare, vei reuşi să-ţi schimbi partenerul”. Ce nu înţeleg eu e de ce să încerci să-l schimbi? Nu cred că te-a atras pentru că era exact ca tine, ci pentru că era, măcar în anumite privinţe, diferit. Pentru că avea o personalitate de sine stătătoare, pentru că mânca cu stânga sau asorta ciudat culorile. Dacă tot încerci să-l schimbi pentru a-l aduce mai aproape de standardele tale, s-ar putea să te trezeşti că dormi cu tine însăţi în pat. Şi nici nu mai e nevoie să te uiţi în oglindă, te uiţi la persoana de lângă tine, şi te vezi acolo, în mărime naturală.

Realitate: pe măsură ce trece timpul, realizez că înţeleg prea puţin femeile. Sunt, într-adevăr, de nedesluşit…

Published: April 29, 2010 | Comments: 11

Ce le naşte unora mintea

M-am trezit la o oră mult prea matinală pentru mine. În timp ce-mi făceam cafeaua am auzit ceva ce m-a făcut să-mi ciulesc antenele. De menţionat că nu sunt nici foarte receptivă, nici foarte vioaie imediat după ce mă dau jos din pat – vreo trei ore după, adică – deci clar era ceva important. Din seria lucrurilor care mă calcă pe ficaţi, mă termină, mă transformă.

Cică Măria Sa, prefectul capitalei, a înaintat o propunere care, dacă este aprobată, va duce la eutanasierea câinilor vagabonzi, atât timp cât nu se găseşte nimeni să-i revendice. Cu alte cuvinte, după ce ne-am bătut cu pumnul în piept şi am pus – măcar cu numele – pe picioare o “poliţie a animalelor”, după ce au apărut câteva asociaţii care se chinuie cum pot pentru a ajuta animalele fără stăpân, când din ce în ce mai multă lume se implică pentru a steriliza şi a stopa astfel, pe cale cât mai umană, înmulţirea câinilor fără stăpân, vine unu’ din ăsta cu câte o idee care ne trage cu mulţi ani înapoi.

Adică vezi tu, dragă, a visat el aşa într-o noapte că va deveni salvatorul bieţilor oameni nevinovaţi, care suferă urgia maidanezilor, propunând eutanasierea în masă. Sincer acum, eu nu văd mare diferenţă între maidanezi şi copiii străzii – cunoscuţi de mulţi sub numele de “aurolaci” – care cerşesc sau îţi subtilizează portofelul. Tot fără stăpân sunt, tot nu produc nimic, tot pot deveni agresivi. Să-i eutanasiem şi pe ei, că tot se poartă . Ce mai contează cum scăpi de ceva ce te supără, dacă ai scăpat? Şi Hitler a mers pe acelaşi principiu, deci, Sieg Heil!

Recunosc că pe mine nu m-a ţinut să mă duc la un adăpost pentru câini. Pentru că nu ştiu cum aş pleca de acolo, şi bat la pariu că aş visa dup-aia doar boturi umede, cozi fluturătoare şi priviri bune care spun “ia-mă acasă”. Nu mă ţine psihic. Repet, cu orfelinatele n-am nici o problemă, pentru că un om se descurcă altfel. Stă şi-n cap şi tot se descurcă. Iar cei care nu se descurcă, soarta…Asta e. Dar măcar, la un moment dat, li s-a oferit şansa de a încerca să se descurce. Un animal n-are cum. Decât dacă dă din coadă, sau dacă muşcă ca să se apere. Iar dacă muşcă, e considerat periculos, şi omorât. La fel, nu văd nici o diferenţă între un câine care muşcă şi un om care omoară cu sânge rece. Şi pe ei nu se oferă nimeni să-i eutanasieze. Cu toate că există riscul de omorî over and over again.

Şi mă miră faptul că un om care ar trebui să gândească – doar de asta e prefect – poate veni cu o idee atât de minimalistă. Ar putea să propună fonduri pentru sterilizare şi îngrijire, amenzi pentru cei care sunt responsabili de existenţa câinilor vagabonzi, dezvoltarea “poliţiei animalelor”, dar nu! El se gândeşte că ar fi bine să omorâm tot ce nu ne convine. Cât de brută trebuie să fii? Cât de crud şi violent şi sadic? Mă-ntreb ce părere ar avea PETA despre propunerea domnului prefect, şi Brigitte Bardot, şi toţi oamenii ăia care şi-ar da braţul stâng ca să pună capăt violenţei gratuite împotriva animalelor.

Da, ştiu, unii vor spune: “Păi, ştii că nu mai poţi merge pe stradă din cauza haitelor de câini. Sar la jugulară, şi te sfâşie, şi te mănâncă de viu!” Să fim serioşi. Am trecut şi eu prin cimitir – unde sunt, într-adevăr, haite organizate -, am trecut printre gingii ridicate, şi lătrături, şi mârâileli, dar n-am păţit nimic. Şi-n plus, un câine nu atacă decât dacă îi e foame. Şi dacă îi e foame, tot vina omului este. Da, ador organizaţiile care sprijină sterilizarea, şi deparazitarea, şi îngrijirea câinilor fără adăpost. Pentru că un câine sterilizat e un câine care clar nu e violent, care nu mai poate să facă pui de-a valma, care nu mai are de aşteptat decât să moară de bătrâneţe. Şi fondurile alea care ar trebui să se ducă spre eutanasiere, ar putea la fel de bine să se ducă spre sterilizare, fără să inventezi un abator de câini. Dar poate că domnul prefect nu s-a gândit până acolo. Sau poate domnul prefect nu a gândit deloc. Poate că, în ciuda faptului că e plătit să gândească, trebuie s-o facă alţii în locul lui.

Mă gândesc aşa: dacă nu v-aţi direcţionat cei 2% – eu una încă n-am făcut-o – şi vă plac câini, pisici, grămezi de animale – vii, nu ca în visele unora -, şi n-aveţi planuri măreţe cu ei – gen Smurd – ce-ar fi să-i “donaţi” către organizaţiile care se ocupă de maidanezi? Măcar aşa ar scădea numărul “posibililor eutanasiaţi”, iar cei care au asemenea idei vor fi nevoiţi să renunţe la ele, din lipsă de “subiecţi”. Dacă aţi avut, sau aveţi, sau aţi vrea un animal de companie, gândiţi-vă măcar la asta. Schimbările vin din gesturi mici, dar multe. Părerea mea.

Published: April 28, 2010 | Comments: 14

Enervaţi-vă!

Papa este acuzat că sprijină pedofilia. Papa zâmbeşte sadic şi parcă e pus mereu pe şotii. Papa pare să aibă pregătită câte o răutate în fiecare moment. Poate e doar impresia mea. Fără a fi catolică, mi-a plăcut Papa celălalt. Papa Ioan Paul al doilea. Şi l-am respectat când a zis “folosiţi prezervative”. Pe bune, a fost un şoc, dar cred că avea dreptate.

Nu, n-am de gând să vorbesc despre religie.

Ieri am văzut două fetişoare – să fi avut vreo 10 ani – care aruncau cu pietre într-o alta. Pur şi simplu, în mijlocul străzii, o flancaseră şi aruncau cu pietre. Pentru că nu ştiu ce ofensă majoră le adusese. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost “părinţii voştri clar trebuiau să folosească prezervativul”. Şi acelaşi gând îmi trece de fiecare dată când văd copii care bat din picioare în magazine, şi când văd oameni care chinuie animale, şi când aud de pedofili.

Şi mai este o situaţie din asta: atunci când aud că nu ştiu care a rămas însărcinată, a născut şi şi-a aruncat copilul la gunoi, sau l-a lăsat la orfelinat. Nu-mi plac copiii, dar mai tare îmi displac persoanele care n-au altceva mai bun de făcut decât să stea însărcinate timp de 9 luni şi apoi să se debaraseze de copil. Păi, dacă tot ştiai că n-ai de gând să-l păstrezi, de ce n-ai avortat? De ce nu te-ai protejat? De ce n-ai luat pastila de a doua zi? Nu, nu-mi spune, din cauză că religia interzice toate chestiile astea, nu? Pentru că n-ai putea păcătui atât de grav, atât de tare, şi preferi să aprovizionezi cu marfă nouă orfelinatele…

Când eram mică, îmi imaginam că orfelinatele sunt doar pentru copii cărora le-au murit părinţii, şi n-au rude care să aibă grijă de ei. Mai apoi am aflat că, de fapt, sunt pline din cauză că unele femei n-au de gând să-şi folosească capul, şi fac copii pe bandă rulantă. Cel puţin la noi.

În momentul în care s-a propus să se dea prezervative gratis în şcoli, opinia publică a fost consternată. La fel şi când s-au gândit să introducă ore de educaţie sexuală. Pentru că vezi tu, copiii sunt prea mici, prea inocenţi, prea sensibili ca să audă aşa ceva. Sunt prea fragili pentru a fi informaţi în şcoli, dar nu-s prea mici pentru a face copii la 15 ani.

Mă calcă pe ficaţi ipocrizia şi politica struţului. Dacă nu vedem, nu se întâmplă.

Şi încă ceva: persoanele alea, super religioase, care l-au descoperit pe adevăratul dumnezeu la 30 de ani, acum poartă fuste şi batic, şi fac 9 copii pentru că domnul a zis “duceţi-vă şi înmulţiţi-vă”. Nu contează că trebuie să împartă o ciocolată pe lună la 9 copii, nu contează că vor creşte chinuiţi, şi ingrămădiţi, şi vor purta haine unul de la celălalt, contează doar că părinţii nu ies din cuvântul domnului. Şi când ajung acasă, după întrunirea de la biserică, se pot aştepta să afle că, în curând, vor avea şi al zecelea frate, pentru că tata nu a putut să nu sară pe mama, şi ghici ce…mama e kinder cu surpriză din nou!

Am crescut înainte şi după revoluţie. N-aveam acces la informaţie, multe le-am aflat de prin reviste gen Bravo sau Salut, înainte de a şti exact ce şi cum, dar, frate, suntem în 2010. Cred că am trecut de momentul când o discuţie sexuală se purta în şoaptă; am impresia că unele persoane mai trăiesc încă la începutul secolului trecut, crezând că pe copii îi aduce barza şi că încă mai avem nevoie de mame eroine.

Pentru că n-am de gând să continui – nu de alta, dar n-are sens, pentru că m-am făcut (sper) înţeleasă – vă las cu una dintre reclamele mele preferate. Enjoy!

Published: April 27, 2010 | Comments: 5