Monthly Archives: May 2010

Peripeţii în maxi-taxi

Am avut ieri proasta inspiraţie de a lua un maxi-taxi. Dacă aş fi lua taxi-ul, aş fi fost mult mai inspirată, dar dă-i omului mintea de apoi. Aş fi scăpat de o mare durere de cap dar, pe de altă parte, n-aş fi avut de ce să mă plâng, palpabil şi “pipăibil cu mâna”, azi. Aşa că tot răul spre bine. Cred.

După cum spuneam, am luat un maxi-taxi, nu de alta dar se vedea semn de furtună, norii păreau foarte ameninţători, miroasea a furtună. Rău de tot. Cred că am făcut şi o alergie la electricitatea din aer, dar asta e deja altă poveste. Oricum, esenţialul e că m-am riscat şi-am luat maxi-taxi. Big, big mistake. Huge mistake. Până aproape de destinaţie n-am avut cum coborî, pentru că s-a decis cineva să înceapă ploaia, şi ploua tare, cumplit, de nedescris. Aşa că am rămas în coşciugul groazei.

Să vă explic: Mai nou, s-a micşorat numărul de maxi-taxi, au rămas doar alea şmechere, cu odorizant de maşină, scaune cu catifeaua neroasă şi şoferi cu cămăşuţe albastre şi, eventual, cravată. Raiul transportului în comun, aţi fi tentaţi să spuneţi. Da, cam aşa ar fi DAR, şi aici e buba, dacă şoferii au restricţii şi reguli, pasagerii sunt acceptaţi oricum, atât timp cât îşi plătesc biletul. Şi asta e dureros.

Bun, mă urc frumos în sus-numitul autovehicul, îmi găsesc un loc, şi let the games begin!

În stânga, un băieţaş cu un copil în braţe. Copilul, vreo 3 ani; băieţaşul vreo 15. În faţa lor, fericita mămică, cu un alt copil în braţe; la vreo 4 ani. Şi aveau, ca să nu se plictisească micuţii, două jucării. Dar nu orice fel de jucării; adică nu tu ursuleţ de pluş, maşinuţă sau minge. Nu, ăştia aveau nişte imitaţii de telefon mobil, care făceau ca toţi dracii. Bârâituri, clipocituri, zgomote de sirenă, toate înghesuite sub acelaşi acoperiş. Asezonate cu ţipetele de bucurie ale micuţilor şi răcnetele mămicii cum că ar trebui să înceteze o dată cu zgomotul infernal, altminteri îi dă nenea şoferu’ jos din maşină. Credeţi că ameninţarea urlată de mi-a spart timpanele şi mi-a disturbat liniştea interoară a avut vreun efect? No way! Copiii ăia nu ştiau ce înseamnă “nu mai face asta!” Pentru că, timp de câteva staţii, au continuat să foiască respectivele jucării, să ţipe extaziaţi, mama să zbiere, şi “bâr” de jucărie, şi “nu!” de mamă, şi “hihihihohoho”, şi iar “ninonino” de telefon, şi “încetează că te pocnesc!” etc, etc, etc. Inutil de precizat că nervii mei mai aveau puţin şi săreau pe fereastră, lăsându-mă doar pe mine cu preafericita companie.
Au coborât într-un final, înainte de a-mi da ocazia să apar la Ştirile de la ora 5, ca maniaca care a zdrobit jucăriile bieţilor copilaşi în maxi-taxi…

Next, am văzut o tanti care s-a transformat în pungă. Nu, nu a fost efectul bieţilor mei nervi. S-a transformat de-a binelea. Adică, o tanti normală, cu poşetă, şi sacosă, şi ce mai avea ea pe acolo, văzând că plouă teribil, a scos frumuşel din poşetă ceva ce semăna cu o pungă. Scuzaţi, de fapt, chiar era o mare pungă. În formă de pelerină de ploaie. Galbenă canar. Şi, până să ajungă la destinaţie, s-a metamorfozat, trăgându-şi pelerina peste cap, într-o pungă mare, galben canar. Am rămas şocată pentru că n-am mai văzut pelerină de ploaie de secole. Ştiam că există, am avut şi eu una, dar eu le ţineam minte mai băţoase, mai uşchite decât o pungă de un leu. Mă rog, de gustibus…

Următoarea chestie, şi cea mai nasoală dintre toate, a fost mirosul. Frate, cum dă puţin căldura, cum încep unii să pută. Şi doar există apă cu care să se spele, săpunul nu e scump, te poţi spăla şi cu săpun de casă, numai spală-te. Nuuuuu. Se pare că unii au vaga impresie că apa e radioactivă, că provoacă boli nemaiauzite, că te termină şi te omoară, aşa încât evită cu toată puterea să o folosească. Şi put cumplit.
Că le place să emane mirosuri pe stradă sau la ei acasă, mă afectează mai puţin. Ce mă doare e când se hotărăsc să fie darnici şi să împartă duhoarea cu ceilalţi, într-un spaţiu închis, gen maşină. Păi, eu una nu vreau să le simt mirosul de transpiraţie, amestecat cu cel de şosete murdare şi de tot felul de alte esenţe. Mi se întoarce stomacul pe dos de la atâta generozitate. La propriu.

Deci, după cum spuneam, s-au urcat vreo doi care au decis să miroasă. Nu într-un stil finuţ, a parfum stătut sau a păr încins. Nu, frate, ei s-au decis la un miros complet, atât de complet că m-au forţat să cobor cu o staţie înainte, altminteri aş fi devenit o victimă gazată, aş fi trecut prin terorile camerelor de gazare naziste, aş fi ajuns direct în ambulanţă cu diagnosticul “intoxicată cu o substanţă necunoscută, emanată de un element uman.”

Da, am coborât. Am ajuns plouată maxim, blugii uzi până mai sus de genunchi, murată ca un şoarece de canal, dar mai fericită decât dacă aş fi coborât leşinată în faţa blocului.

Ce m-a învăţat toată chestia asta? Niciodată, dar niciodată să nu mai iau maxi-taxi, decât dacă am căştile şi mp3 player-ul după mine şi, cel mai important, masca de gaze. Pentru că altfel e sinucidere din proprie iniţiativă, cu mânuţa mea şi cu secreţiile altora. Dacă nu m-am făcut încă înţeleasă, nu, nu voi mai lua never ever maxi-taxi. Taxi-ul e sfânt, cu toţi şoferii dornici de discuţie şi cu toată drama adiacentă. Parol!

Published: May 31, 2010 | Comments: 19

Trei litere de aur: PMS

În primul rând de ce: pentru că majoritatea femeilor sunt “atinse” de acest sindrom. În al doilea rând de ce: pentru că cele care nu sunt, sunt excepţiile care întăresc regula. În al treilea rând de ce: pentru că sună mai ciudat decât Parkinson, Tourette sau Alzheimer, şi produce cam tot atâtea pagube.

Nu, nu glumesc, e o chestie serioasă. Atât de serioasă, că pot pricepe de ce bărbaţii se feresc de femei înainte şi în timpul menstruaţiei. Bineînţeles, că totul a pornit de la o afirmaţie misogină, veche de când lumea, cum că femeia ar fi “necurată” în perioada asta, ergo s-au dezvoltat miturile alea cu “nu intra în biserică dacă eşti în perioada aia a lunii“, “nu atinge ceea ce a atins femeia în perioada aia a lunii“, “nu te uita la femeie în perioada aia a lunii“. Dar nu, nici măcar nu vreau să ating direcţia aceea azi! Replicile misogine le lăsăm pe altădată. Azi, ne vom culturaliza în privinţa femeii “PMS-ing”.

Să-ncepem cu începutul: cam cu o săptămâna înainte (plus minus vreo două zile), se transformă. Nu-i mai convine nimic, o doare capul, are o stare de apatie totală, dar ferească sfântul să o lezezi cu ceva, că toată apatia aia dispare ca prin farmec şi e înlocuită fie de o reacţie violentă (aveţi grijă la ochi, pentru că riscaţi să rămâneţi fără, şi la obraji, pentru că riscaţi să rămâneţi cu zgârieturi), fie de un râu nestăvilit de lacrimi, cămăşuţă scuturându-se de suspine, hohote cutremurătoare, lamentări de ţi se rupe inima.

Clar nu-i a bună. Eu, una, nu ştiu cum să reacţionez cu o femeie care plânge. Mă depăşeşte, mă blochează, mă termină. Prefer să arunce cu vaza după mine, să rupă tapetul, să repete faza aia cu mersul pe spate din “Exorcistul”, decât să plângă. Pentru că dacă furioasă fiind, oboseşte la un moment dat, plânsul poate s-o ţină ore-n şir. Şi nu, nu e aşa de obicei – nici furioasă, nici plângăcioasă – doar s-a îmbolnăvit instantaneu şi iremediabil de PMS.

Pe lângă accesele de schimbare de personalitate, de izbucniri antitetice de la o secundă la alta, clar are pofte. Vrea ciocolată, îngheţată, scoici cu alune şi gelatină de struguri. Şi ca tabloul să fie complet, în timp ce mănâncă radioasă o rădăcină de ţelină, nu conteneşte să se plângă: “Ce fac eu, o să mă îngraş dacă mai continui în ritmul ăsta, gata, de mâine sunt la regim, pentru că deja am început să pun pe mine, dar mai dă-mi o bucăţică morcov, că nu mi-am stăvilit foamea.” Inutil să-ncerci s-o convingi că nu, nu o să pună pe ea, mai ales de la 2 morcovi şi trei roşii, e ferm convinsă că asta se va întâmpla, şi e recomandat să nu o contrazici prea mult. Bineînţeles, nici să fii de acord că o să se îngraşe nu e ok; decât dacă vrei să izbucnească al treilea război mondial. Şi nu, cu siguranţă nu vrei asta.

E sensibilă. Nu-i arăta în nici un caz cum ai omorât musca aia stresantă, care te-a bâzâit vreo două ore înainte de a se lipi de talpa papucului tău, pentru că îşi va aminti despre bondarul pe care l-a crescut în borcan când era mică, şi care a murit de inaniţie. Nu-i povesti despre pisoiul care stătea pe gardul vecinului, pentru că va dezvolta o poveste despre cum săracul pisoi o să moară de foame (inutil să-i explici că avea o burtă cât o zi de post, pentru că vecinul iubeşte şi ocroteşte animalele), sau de frig (mda, sunt vreo 30 de grade la umbră), sau clar va fi muşcat de câine (iar câinele aleargă nedumerit, pentru că micuţul pisoiaş tocmai i-a făcut botul zdrenţe, cu instinctul de autoapărare specific). Nu, clar fără poveşti cu potenţial lacrimogen, pentru că, ne aducem aminte, she is PMS-ing.

Plus că – da, n-am terminat încă – orice chestie care în mod normal n-ar fi deranjat-o, acum o stresează. Trebuie să mergi în vârful degetelor – şi la propriu, şi la figurat -, să ai grijă ce spui şi, mai ales, pe ce ton spui. Pentru că, în zilele astea, are o sensibilitate sporită la intonaţie, dar şi la mimică.

Bineînţeles, e posibil ca toate aceste simptome să nu se manifeste decât aleatoriu, ba chiar s-ar putea să nu se întâmple decât o dată la câteva luni. Nu, nu e nici o tragedie, nu, nu s-a schimbat peste noapte, nu, n-o s-o ţină o veşnicie. Cel mult o săptămână, în care te rogi (în gând, dar şi acolo în şoaptă pentru că, după cum am mai zis, e extrasensibilă la impulsuri energetice de orice fel): “hope you bleed soon!”

PS – repet, nu toate femeile sunt atacate de acest sindrom. În plus, simptomele pot să difere de la caz la caz, aşa că sper să nu fiu tranşată. Not again:))

Published: May 30, 2010 | Comments: 10

Cum să copiezi cu stil

Cine zice că n-a copiat în viaţa lui sau că nici nu s-a gândit la chestia asta e una din două: ori un mic geniu, ori un mare mincinos. Pentru că în 12 ani de şcoală, 4 de facultate, 2 de master, clar au existat atât ocazii, cât şi ispite. Măcar în gimnaziu, măcar o denumire complicată gen acid dezoxiribonucleic sau sternocleidomastoidieni, măcar o frază, o definiţie, un vers, o formulă şi tot trebuie să fi copiat. Altminteri ai trecut fără adrenalină prin şcoală.

Să ne înţelegem: nu sunt pro-copiat, dar există situaţii în care se dovedeşte a fi al naibii de util. Când mă gândesc că am învăţat pe de rost – şi n-a fost nici puţin, nici uşor – fonemele şi transcrierea fonetică, şi grupele de consoane, chestii bi-labiale, fricative, alveolo-palatale, plus multe alte drăcii care nu mi-au fost utile de nici o culoare, mă apucă durerea de cap. Sincer acum, cum ar fi să ai o discuţie şi să fii întrerupt de cineva care-ţi spune: “Ai observat că folosim mai multe consoane oclusive, iar când pronunţi unele dintre ele le articulezi glotal, iar oclusiva bilabială sonoră face, de fapt, o antiteză cu oclusiva bilabială surdă utilizată anterior?” Şi da, le-am învăţat pe de rost pentru că nu aveai cum să copiezi, şi nici una dintre metodele arhicunoscute n-ar fi dat roade, pentru că profa avea radar pentru copiuţe. În schimb, mi-ar fi salvat mulţi neuroni, m-ar fi scutit şi de vreo două riduri apărute din cauza foneticii. În plus, cred că sistemul românesc de învăţământ pune prea mult accent pe “omul universal”, încercând să te facă multivalent. Mie, una, nu mi-a plăcut, nu mi-a folosit şi nu-mi va folosi niciodată toată chimia sau fizica pe care am băgat-o cu de-a sila în mine, la fel cum unui biolog nu-i va folosi niciodată analiza gramaticală a unei fraze. Şi, totuşi, trebuie să le învăţăm pe toate, altminteri bye bye bac, bye bye facultate, bye bye diplomă.

Cred cu toată puterea într-un sistem care să-ţi ofere minimul de cultură generală, dar care să te specializeze pe un anumit domeniu, pe care ţi l-ai ales tu, în funcţie de ceea ce ştii că poţi şi-ţi place. Oricum restul informaţiilor le vei uita rapid, cu toate că te-ai chinuit mult prea mult timp pentru a le reţine. Aşa că da, sunt situaţii în care copiatul e acceptabil, ba chiar recomandat. Situaţiile în care ştii clar că n-ai nici o legătură cu subiectul respectiv, care ţi s-a băgat pe gât doar pentru că mai trebuiau nişte ore în programă, sau pentru că elevul român trebuie să exceleze la orice materie, începând cu matematica şi terminând cu filozofia.

Acestea fiind spuse, să purcedem în a investiga metodele cele mai folosite şi mai eficiente de a copia cu stil.

În gimnaziu foloseam banca. Banca lucioasă, pe care puteai să scrii frumos cu creionul, de preferat mecanic, cu mină de 5 sau de 7, astfel încât să poţi acoperi cu foaia “inspiraţia”, dar şi să ştergi “corpus delictus” imediat ce simţi semn de primejdie.
Cartea în bancă avea şi ea avantajele ei, pentru că citeai direct de la sursă, dar riscul creştea în momentul în care trebuia să dai pagina; zgomotul putea fi mascat de tusea colegului, antrenat special pentru situaţii de gen.
Foaia scrisă cu pix cu pastă terminată era şi ea eficientă, dar trebuia să beneficiezi de un loc însorit, astfel încât să observi cu uşurinţă ceea ce ai scris anterior.
Fiţuicile mici micuţe, drăgălaşe, pe bucăţele de foaie, acoperite cu scris mărunt şi îngrămădit nu m-au fascinat niciodată. Adică da, m-a fascinat rigurozitatea de care a dat dovadă creatorul lor, dar nu le-am putut folosi. Nu de alta, dar n-am avut dexteritatea de a le ascunde şi de a le scoate la momentul oportun. Am mers pe rezumate făcute frumos, pe foi mari, astfel încât să se confunde cu foaia de curs. Nici un prof nu s-ar fi gândit că o fiţuică poate avea dimensiuni atât de mari, deci bănuiala dispărea rapid.

Am auzit de “servite”, fiţuici ascunse în bata de la blug, cursuri aşezate strategic sub fund, scris pe talpă, scris pe picior – sub pantalon – , scris pe pulpă – sub fustă – ,scris pe palmă, fiţuică în pix, pix cu cerneală simpatică, pix cu ultraviolete, fiţuică lipită pe spatele colegului, fiţuică băgată în gulerul colegului din faţă, scris pe ceafa colegului, formule scrise cu stiloul pe unghii, scris pe degete, scris pe abdomen, fiţuică în penar, fiţuică sub penar, fiţuică pe sugativă, toate naţiile de fiţuici, cât mai extravagante, cât mai exotice, toate cu efect garantat.

După cum spuneam, m-am bazat – în cazurile în care am folosit metoda “copiat” – pe reţete cât mai simple. Alea nu dau niciodată de bănuit.

Şi mă gândesc eu aşa…La partea “umanistă” a educaţiei mele, n-am fost niciodată tentată să copiez. Istorie, literatură, limbi străine, teoria literaturii, cursuri de civilizaţie, filosofie, psihologie, mă rog, aţi prins ideea, tot ceea ce nu ţinea de ştiinţele exacte. N-am fost tentată, pentru că n-am avut nevoie. Pentru că totul venea de la sine, dacă era de învăţat, învăţam fără bătăi de cap, fără să pierd prea mult timp. În schimb formulele care trebuiau învăţate pe de rost, fără o logică anume, mă terminau. Şi nu, n-am copiat decât foarte rar, pentru simplul motiv că exista posibilitatea să te asculte, nu să dea lucrare; deci trebuia să învăţ. Dar nu numai că nu mi-au folosit respectivele noţiuni, ci le-am şi perceput ca pe un chin van, timp pierdut, memorie irosită. În stilul ăsta, nu ajungi cumva la concluzia că, de fapt, sistemul e cel care te învaţă să copiezi? Pentru că dacă ar fi cursuri specializate pentru fiecare veleităţi în parte, ai învăţa nu din obligaţie, ci din plăcere. Iar când înveţi de plăcere, n-ai motive să copiezi. Părerea mea.

Published: May 29, 2010 | Comments: 18

Completează după …

Azi cred ca voi rămâne doar cu leapsa. Nu de alta, dar sună bine, şi nu vreau s-o estompez:P

Deci, leapşa de onorat de la Black Angel:

Zodia: înţeleasă şi acceptată doar de cunoscători, Vărsător.
Aş vrea: acum, încă o cafea. În general, o mulţime de chestii pe care, până la urmă, le voi avea.
Păstrez: Tot ceea ce mă leagă de un anumit moment; timbre, jucării de pluş, amintiri.
Mi-aş fi dorit: să trăiesc într-o altă epocă, în condiţiile alese de mine.
Nu-mi place: Minciuna şi prostia.
Mă tem: Hmmm…dacă spun, deja mă atacaţi la punctul slab.
Aud: voci:))
Îmi pare rău: Acum, pentru nimic. Au fost, însă, şi cazuri…
Îmi place: cafeaua tare, ţigările mentolate, o mângâiere neaşteptată, torsul pisicii, multe altele, fără o ordine anume.
Nu sunt: Altcineva decât aş vrea să fiu.
Dansez: doar vals şi menuet:)))
Niciodată: nu spune niciodată.
Par: mai rece decât sunt. Sau nu?:-??
Plâng: uneori.
Nu-s întotdeauna: pe cât de diplomată ar trebui.
Nu-mi place la mine: nu ştiu ceva anume care să nu-mi placă; când nu-mi place, remediez.
Sunt confuz: Vărsătorii păţesc destul de des chestia asta. Semnul de aer e de vină.
Am nevoie: de o singură persoană.
Ar trebui: să nu mă mai afecteze toate drăciile minuscule.

Leapşa e, ca de obicei, pe bază de autoservire.
Şi pentru că nu mai critic nimic azi, bonus o melodie care-mi place teribil. Versuri, mesaj, linie melodică. Dacă n-o ştiaţi, sper să vă bântuie la fel ca pe mine:)

Published: May 28, 2010 | Comments: 15

Pentru ciocolată, cu dragoste

Sunt câteva chestii care le lasă pe femei cu gura căscată, care le bântuie visele, care le transformă iremediabil: pantofii, cosmeticele şi ciocolata. Da, ciocolata. Albă, neagră, amăruie, cu alune, caramel, cremă de fructe, biscuit, bucăţele de portocală, mentă, lichior, vodkă, rom, nucă, marţipan, pătrată, rotundă, mică, mare, tridimensională, ciocolata este plăcerea vinovată la care nu pot renunţa nici în ruptul capului. Dacă sunt supărate, apelează la ciocolată; dacă sunt fericite, ciocolata le maximizează extazul; dacă e ziua lor, vor face tort cu ciocolată; dacă e vreo aniversare, se aşteaptă să primească ciocolată; de Crăciun, fac colecţie cu ea; de Paşte vor neapărat iepuraşi şi ouă de ciocolată; dacă e foarte cald, îşi vor lua îngheţată cu sau de ciocolată, iar dacă e frig vor bea ciocolată caldă. Clar, provoacă dependenţă.

A nu se înţelege greşit. N-am absolut nimic împotriva ciocolăţii. Ba chiar recunosc cu lăbuţa pe inimă că dau şi eu iama prin ea, când am chef. O dimineaţă e mai frumoasă dacă începe cu o pătrăţică de ciocolată, şi nimic nu se compară cu o ciocolată la ora 11 seara, la muncă, în momentul în care mai am puţin şi mă dau cu capul de monitor de disperare.

Problema apare în momentul următor: eşti la dietă (majoritatea femeilor oricum îşi petrec măcar jumătate din viaţă coabitând cu dieta), ţi-ai propus să slăbeşti în următoarele luni măcar 5 kile, nu mănânci decât fructe, legume şi cereale integrale, renunţi – cu greu, dar renunţi – la pizza, shaorma, pâine şi cartofi prăjiţi, te înfometezi practic toată ziua, iar la ora 10 seara bagi fericită 2 batoane de Mars. Frate, unde-i logica în toată treaba asta?

Ştiu una şi bună: nu, o bucăţică de ciocolată n-o să-ţi dea peste cap preaminunata dietă, în schimb două batoane de Mars, băgate cu poftă şi religiozitate la o oră înaintată din noapte clar sunt bombe. Şi, ca imaginea să fie completă, urmează lamentările de rigoare: “Fată, de când ţin dietă, n-am slăbit nici un kil, ba chiar am mai pus vreo 2. Şi nu mănânc mai nimic…O să mă anemiez dacă o ţin tot aşa. Cred că dieta e de vină…Nişte mincinoşi ăştia care spun că slăbeşti garantat dacă mănânci doar fructe şi legume!”

Hmm…mă gândesc eu aşa, ca o persoană care nu-şi refuză nimic, dar care nu face excese gen mâncatul unei ciocolăţi mari odată, nu cumva or fi de vină deliciozităţile alea pe care le bagi în tine regulat, în fiecare seară, cu aceeaşi frecvenţă cu care îţi făceai rugăciunea în clasa I? Nu carecumva, păstrând linia dietei, ţi-a venit geniala idee de a îmbogăţi regimul cu ceva apetisant şi pofticios, dar care numai la dat jos aripioare şi colăcei nu ajută? Nu, nu zic că am dreptate, doar mă întreb. Retoric.

Ca să mă îndepărtez rapid de “dietă”, înainte de a fi propusă pentru prima ardere pe rug după multe sute de ani, neeext: Când eram mică, existau nişte ciocolăţele mici, rotunde sau pătrăţoase, care se chemau Martinel, Puişor, Scufiţa Roşie. Frate, bune mai erau. Şi se lipea uneori staniolul de ele, şi mai înghiţeam cu tot cu ambalaj, dar nu era nici o problemă, făcea parte din savoarea ciocolăţicii. Au fost apoi ciocolăţile Primăvara, cu cremă de vanilie, urmate de batoanele Făgăraş, iar când au apărut Poiana, Milka şi Kandia…deja am simţit că porţile raiului s-au deschis special pentru mine. Nu de alta, dar tata avea grijă ca odorul (adică eu, bineînţeles) să aibă în fiecare zi ceva bun de devorat. Eeeee, ce amintiri dulci; la propriu…

Mda, ca să concluzionez – nu de alta, dar mai am puţin şi fac Biblia după ciocolată – când vrei să faci fericită o femeie, s-o ridici pe culmile extazului fără nici un “efort” fizic, dă-i ciocolată. Dar numai – şi repet NUMAI, DOAR, NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE – nu e la dietă. Altfel rişti ori să ţi-o dea de cap, ori să te ţină minte toată viaţa – şi, crede-mă, vei suferi amarnic – că te-ai pus între ea şi dieta ei.

Published: May 27, 2010 | Comments: 17