Monthly Archives: June 2010

Put a ring on it!

Încep prin a spune că există şi excepţii, dar excepţii care – ca de obicei – întăresc regula. Rog persoanele care nu fac aşa să expună şi motivele pentru care se simt excepţii; persoanele care cunosc asemenea cazuri sunt, de asemenea, rugate să dea detalii. Pentru că fenomenul se extinde şi ameninţă să devină virus general.

Să purcedem deci în a vedea care este noua boală tipic feminină, noul bau bau al prezentului.

Este mai mult vorba despre perioadă: femeia înainte şi femeia în timpul. Unei relaţii stabile adică, eventual cu perspective largi spre Nirvana cea mult aşteptată (de ele, repet, nu de mine), spre Valhalla, Paradis, Eden, şi anume, căsătoria. Pe principiul “put a ring on it”, cam ăsta e punctul terminus al vieţii unei femei. Întreaga energie este canalizată pentru îndeplinirea acestui unic scop, pentru găsirea, atragerea şi legarea pentru vecie de acel unic mascul care-i va da numele, îi va dărui copiii, o va face să se simtă femeie în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu te căsătoreşti – cu un bărbat, adică -, dacă nu îi iei preacinstitul nume, dacă nu faci casă cu el, atunci clar ţi-ai ratat şi viaţa, şi vocaţia. Mai spun o dată, multe femei gândesc aşa, nu toate.

Bun, revenind.
Înainte de a găsi o relaţie stabilă, femeile sunt cam aşa: obsedate de shopping, discută cluburi şi new hits in town, nu gătesc, se mulţumesc cu o comandă rapidă la cea mai apropiată pizzerie, spală, dar nu le auzi plângându-se de asta. Cheltuie pe toate nimicurile posibile şi imposibile, ştiu tot ce mişcă în materie de farduri, reviste, designeri. Eventual, au abonament la sală, pe care îl folosesc din plin. Mai bagă şi câte o saună bonus, din când în când. Exfoliere, masaj, loţiuni anticelulitice, regim vegan, nopţi pierdute, ieşiri constante cu gagicile la o cafea, discuţii interminabile despre orice – de la rochiţa văzută ieri în vitrină, până la tunsul lunar al câinelui -, jurăminte de prietenie veşnică şi eternă, asigurări date sotto voce că orice s-ar întâmpla vor fi acolo una pentru cealaltă. Banii de întreţinere cheltuiţi fără remuşcări pe o poşetă pe care era imposibil să o lase pe raft. Cola zero, frişcă vegetală, fructe şi legume dimineaţa, la prânz şi seara. Dau cu aspiratorul, dar nu-şi lipesc anunţ pe uşă că au făcut chestia asta. Mai şi văruiesc din când în când, dar îşi roagă prietenele să o ajute să folosească trafaletul, îşi omoară ţânţarii singure, sau cu Raid; n-o să recunoască în ruptul capului că au avut de furcă cu spălatul aragazului; nici că au amestecat din greşeală rufele albe cu cele colorate şi acum au garderobă nouă, fără voia lor. Pun accent pe felul cum arată, cum se îmbracă, ţin la siluetă, o zi ratată e una în care nu le-a ieşit machiajul aşa cum voiau, se vopsesc măcar o dată pe lună, se pensează constant, se epilează la fel de constant.

În momentul în care au deschis ochii într-o relaţie stabilă, totul se schimbă cu 180 de grade.
Încep să discute despre ce au gătit, cât au spălat, cum s-au chinuit să cureţe pata aia de ulei pe care a făcut-o el în timp ce încerca să-şi prăjească un ou, cum e mai bine să speli şosetele, temperatura potrivită pentru spălat tricouri vs temperatura potrivită pentru cămăşi, culoarea ideală pentru dormitorul viitorului copil. Nu mai fac comandă nicăieri pentru că au descoperit că le place să gătească. Nu mai ies în oraş cu fostele prietene pentru că-s ocupate să-l bată pe el la cap să repare şifonierul, sau pentru că trebuie neapărat să ajungă la nunta vărului lui de-a şaptea spiţă, după mătuşa de unchi a bunicului său. Sală? Care sală? Nu mai au timp de sală, şi nici bani, pentru că deja au chestii mai importante la care să se gândească decât la siluetă. Cocktail? Ce-i ăla? Păi, vrei să creadă el că e alcoolică? Dietă? Doar ca să încapă în rochia de nuntă. Loţiuni anticelulită? Doar ca să dea bine în poza de nuntă. Machiaj? Doar ca să fie frumoasă în ziua nunţii.

Şi-am mai observat aşa: o dată ce se bagă într-o relaţie, femeile încep să se neglijeze. Ca şi cum tot ce ar fi făcut pentru a arăta bine avea ca unic scop găsirea unei perechi. Acum că au găsit-o, nu le mai pasă nici de kilogramele pe care le pun sistematic, nici de părul care ar trebui cât de cât renovat de-un stilist, nici de garderoba aia în care arătau bine acum 5 ani, dar ar trebui cât de cât împrospătată, pentru că te simţi mai bine cu ceva nou pe tine. Da, femeile “luate” se neglijează în stil barbar. În loc să vrea să arate bine pentru ele, au vrut să arate bine pentru cineva, şi-acum că-l au asigurat, nu le mai pasă. L-au găsit, l-au legat, asta a fost tot. De-acum înainte îşi permit să se concentreze pe alte chestii, în detrimentul lor. Nu se mai vor frumoase, aranjate, cochete, pentru că a dispărut scopul, a dispărut competiţia.

Păi, frate, eu ştiu una şi bună: dacă e să faci ceva, faci ceva pentru tine, nu pentru retina altcuiva. Dacă e să te simţi bine, te simţi bine pentru tine, nu pentru altcineva. Dacă e să fii la 4 ace şi-un bold, e ca să te bucuri tu când te uiţi în oglindă, nu ca să prinzi pe cineva în laţ. Şi dacă ai atins scopul ăla pe care l-ai urmărit toată viaţa, ăsta nu e un motiv să laşi ridurile să se vadă, o dată cu iepuraşii şi aripioarele pe care le cultivi cu graţie casnică şi cu dispreţul ăla total pe care îl afişezi când vine vorba de ieşiri extraconjugale, “ca-ntre fete”.

Şi, ca idee generală, viaţa ta ca individ nu se termină o dată cu semnătura aia în faţa ofiţerului stării civile. Continuă şi după ea pentru că, la urma urmei, nu este decât un act care nu te schimbă cu absolut nimic. Nu face nici o magie, nu-ţi conferă nici o aură. N-are grijă de tine în locul tău, şi nici nu te machiază automat, pentru veşnicie. Şi nu, nu e remediul universal. E doar o fază care poate oricând să se termine. Sincer.

Published: June 30, 2010 | Comments: 15

Superstiţia zilei

Am spus că nu mai bat în lemn. Că nu mai îmi prind urechile în chestii gen superstiţii, că nici o mâţă neagră nu-mi va mai opri drumul. Bine, recunosc, faza cu mâţa neagră n-am practicat-o niciodată, pentru că o mâţă pentru mine e chestia aia care toarce şi face colăcei, în nici un caz “mesagerul diavolului”. Chiar dacă e neagră.

Revenind la superstiţii. Am crescut printre ele. Le-am pipăit, le-am gustat pe toate, am învăţat să nu mai cred în ele. Azi e zi de superstiţii, demolate în timp.

Un paiajen torcoşit pe perete, artistic, cu papucul, nu înseamnă 7 ani de păcate iertate; înseamnă doar că am scăpat de el, am evitat să mă pişte şi mi-am murdărit sistematic peretele. Asta cu paianjenul mă amuză însă. Pentru că, la un calcul simplu, e de ajuns să te transformi în vânător de paianjeni şi să-ţi ai asigurat locul în raiul cel etern. Faci ceva rău, PAC! ai găsit paianjenul, l-ai trimis spre cele veşnice, şi eşti din nou curat, ba chiar asigurat pentru următorii ani cu o porţie de suflet alb ca laptele. Un paiajen mai baban, eventual cu cruce pe spate, e ca un cont gras în bancă. Îl poţi pune în borcan, să ai grijă de el şi să-l hrăneşti, pentru că-l poţi folosi când te simţi cam îngreunat de “păcate”. Se poate înfiinţa astfel, biserica celor omorâtori de paianjeni; o nouă eră, o nouă religie…

Cu pupatul mâinii preotului nu m-am împăcat niciodată. Adică toată lumea se îngrămădeşte să-i pupe dreapta, clar el nu se spală pe mâini după fiecare pupătură, nici măcar o dată la 10 pupături, şi eu să pup pupatul întregii mulţimi. C’mon! E cel puţin bizar. E ca şi cum ne-am aduna aşa, o mulţime pestriţă, şi ne-am pupa în grup, totul cu un scop nobil: e sărbătoare. Evident că neînţelegerea mea se extinde şi asupra pupatului de icoane; pe geamul lor vezi urme, urmuleţe, urmişoare de buze ale pupăcioşilor anteriori, şi ajungi să atingi ADN-ul tuturor celor care s-au perindat pe acolo. Brrr!

Dacă voiam să cos ceva, gen un nasture, fără să-mi scot textila, mi se băga direct, fără drept de apel, un capăt de aţă în gură. “Să nu-ţi coşi mintea!”, zicea bunică-mea. Am gustat papiote întregi de aţă pentru scopul acesta nobil. Aţă neagră, albă, verde, toate culorile, toate grosimile, aţă mai nouă, aţă cu vechime; de nervi că mi se dădea mereu indicaţia asta, îmi venea să-mi bag papiota toată-n gură, măcar să fiu asigurată că nu-mi cos mintea în următorii 10 ani. Acu’ cos de-al naibii, numai cu textila pe mine, şi fără aţă prinsă de buză. Şi tot n-am reuşit să-mi cos nici un neuron…

Când te simţeai deochiat era cu şustă. Şi trebuie să menţionez că deochiul nu l-am privit ca superstiţie, ci ca pe o realitate, ca pe o energie negativă care se leagă de tine. Nu de alta, dar mă deochi foarte rapid…Deci, dacă te deochia cineva, trebuia să fii descântat. În momentul în care nu aveai cine să te descânte, te puteai vindeca singur dacă – şi numai DACĂ – îţi puneai o lingură de cositor în brâu. Altminteri exista riscul să se dubleze efectul deochiului. Evident că n-am stat niciodată cu lingura-n brâu, dar sinceră să fiu, nici n-a fost nevoie vreodată să mă descânt eu pe mine. Oricum mi-a rămas bine întipărită imaginea bunică-mii, cu compresă pe cap şi cu lingura înfiptă-n brâu, încercâd să alunge deochiul care o prinsese pe neaşteptate.

Am auzit că dacă verşi sare e de rău; dacă spargi oglinda, ai şapte ani de ghinion; dacă spargi o cană, farfurie, pahar, ghinion din nou; să nu te întorci din drum, că-ţi merge rău; de anul nou să porţi chiloţi roşii, pentru noroc; dacă te îmbraci pe dos, se schimbă vremea; dacă te împiedici cu stângul, nu e pentru că eşti tu mai împiedicat din fire, ci pentru că-ţi va merge rău în ziua respectivă; dacă te mănâncă ochiul stâng, n-ai tras curent, ci vei vedea un om prost; dacă-ţi ţiuie urechea, nu e din cauză de răceală, ci se va întâmpla ceva rău; dacă te mânâncă talpa, vei dansa; ieşi cu dreptul din casă, altminteri ai ghinion; nu te uita în urmă, că te transformi în stană de piatră; te-a lovit un găinaţ rătăcit de la cine ştie ce vrabie, vei avea noroc la bani; n-ai fost atent şi ai călcat în rămăşiţele urât mirositoare ale câinelui vecin, la fel – noroc la bani. Fiecare gest poate fi explicat cu noroc şi ghinion, pe termen lung. Singura chestie care se repetă şi e chiar bizar, e că de fiecare dată când mă mănâncă stânga primesc bani. Dar mă-ndoiesc că palma mea simte că mi se vor face viramente în cont; doar dacă nu mi-am cusut mintea cu ceva timp în urmă, şi palma mea stângă s-a gândit să se reprofileze pe tranzacţii bancare. Sincer, nimic nu mă mai miră, nici măcar legătura dintre stânga mea, şi banii altor oameni.

În ordinea asta de idei, îmi doresc cât mai multe întâlniri cu păsări rătăcite şi nici o oglindă spartă. Nu cred în ele, dar cine ştie, poate iese vrăjeala. Iar pentru cei care credeţi în superstiţii, să vă iasă doar alea “de bine”. Că de alea “de rău” oricum n-ai cum să te fereşti.

Published: June 29, 2010 | Comments: 12

Zâmbet de dimineaţă

Ok, eu l-am primit încă de aseară, de la Twisted Chocolate, dar m-am gândit că dimineaţa e mai plină de zâmbete dacă-l arăt acum.
Mulţumesc frumos de premiu, fac o plecăciune, dau un zâmbet:)
Pentru că am văzut că se duce doar către 5 persoane, o să încerc să aleg, da’ e greu…
Deci trimit zâmbete în mod centralizat către: ‘zinho, dianna, Lialia, Iulia şi S.

Published: June 29, 2010 | Comments: 9

Bac de 2010

Am auzit azi o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Evident că a fost iscată de începerea Bac-ului pentru că, altminteri, nu se prea gândeşte nimeni să îşi pună întrebări. Şi discuţia asta se învârtea în jurul utilităţii/inutilităţii Bac-ului.

Teoria o ştim cu toţii. Că e un examen de maturitate, că ne formează pentru experienţele viitoare, că dacă ai Bac-ul deja eşti un om făcut; ce nu poţi face cu diploma de Bac în buzunar? Şi mă gândesc eu aşa, ca un om care şi-a dat Bac-ul în prima lui variantă de test grilă, care şi-a bătut capul să înveţe sistematic, nu alandala cum a făcut timp de 12 ani, care a văzut că şi grilele pot avea răspunsuri greşite care nu s-au mai adăugat la punctajul final, care are diploma măreţului Bac nu în buzunar, ci undeva, printr-un sertar: singura chestie la care te ajută respectivul Bac e să intri la facultate. În rest e total inutil.

Nu m-am simţit nici mai deşteaptă, nici mai luminată, porţile cerului nu s-au deschis pentru a-mi da răspuns la misterele universului, nu mi-a aruncat nimeni “cheia succesului” drept în faţă, am fost tot eu, cu câteva kile în minus şi câţiva neuroni zbătându-se tragic la reanimare. Singura diferenţă între mine, care am învăţat la psihologie (ca obiect opţional) şi cei care şi-au dat opţionalul pe pista de alergări a fost că media lor generală a fost mai mare. Am mai aflat că-ţi poţi trece Bac-ul cu zece, chiar dacă eşti varză, numai pentru că ai un “renume” de artist. Am învăţat că nici măcar la Bac subiectele nu vin la fix, şi poţi aştepta până la două ore ca să-ţi dai finalmente examenul. Am mai învăţat că există facultăţi pentru care media de Bac e o fărâmiţă minusculă din media de admitere, şi că poţi intra lejer la buget, başca bursă, doar pentru că ştii literatură şi franceză. Că ăia de ne-am nimerit să dăm Bacul în 2003 am fost cam chinuiţi şi ca programă, şi ca subiecte.
Da, clar a fost un “examen de maturitate”. Maturitate pentru că am realizat că tot ce se spune despre el, tot ce ţi se bagă în cap 12 ani de zile, toate miturile, şi speranţele, şi visele legate de el sunt pură vrăjeală. Vrăjeală crasă.

A nu se înţelege greşit: n-am nimic împotriva ideii de Bac, dacă ar fi exact ce ţi se spune că este. Dacă ai avea şi alt folos de pe urma lui decât să te îngropi încă 3 ani în facultate şi să realizezi că nu mai contează cu cât l-ai luat ci că, până la urmă, ai scăpat de el.

Da, cred într-o redefinire a sistemului de învăţământ. Un sistem care să îţi dea posibilitatea de a te specializa din timpul liceului pe un domeniu, pe care să-l aprofundezi pentru Bac şi de care să te ţii, în continuare, în facultate. În funcţie de veleităţi şi afinităţi. Şi-apoi, când termini şi cu facultatea, să poţi profesa în domeniul cu care ţi-ai bătut creierii 15 ani, nu să termini litere şi să lucrezi ca laborant chimist. Bineînţeles că asta e o lume ideală, şi nu prea putem avea parte de ideal în toate domeniiile…

Şi, ca să concluzionez, nu, nu văd utilitatea Bacului. La momentul actual ar putea foarte bine să se numească “teză” şi să se adune la media generală de clasa a-12-a. Măcar ar fi toţi cei care-l dau mai relaxaţi.

Published: June 28, 2010 | Comments: 9

Gânduri de Poe

Nu sunt o persoană religioasă. Nici nu neg existenţa unei puteri superioare dar, după cum am mai spus, nu cred în reprezentările alea grafice, cu Dumnezeu în formă de bunic, cu barbă colilie şi cu porumbelul păcii aşezat strategic deasupra capului. Pentru că-mi place să cred şi-n reîncarnări, şi-n karma care te urmăreşte de-a lungul timpului, şi că forţa aia superioară se joacă cu tine în funcţie de ceea ce faci tu, nu după un plan greu de înţeles. Mă rog, asta cred eu.

În ordinea asta de idei, azi vom vorbi despre fantome, spirite, prezenţe supranaturale care-şi găsesc frumuşel locul prin camere în care, de obicei, mulţi dintre noi locuim.

Totul a pornit în momentul în care m-am gândit eu aşa că aş putea disturba somnul unor persoane cu poveşti supranaturale. A fost aşa, ca un experiment, fără altă bază decât cea a propriilor mele credinţe şi, recunosc, a unor chestii mai bizare pe care le-am trăit eu, cu persoana mea proprie şi personală.

Aşa că am povestit, cu patos şi intonaţie, aşa cum am învăţat încă de la grădiniţă, cum noaptea, în jur de ora 3, spiritele au putere maximă, cum nu e bine să te uiţi în oglindă la ora aia pentru că s-ar putea să vezi cine ştie ce spectru care s-ar putea să fie însetat de sânge; sângele tău. Cum, de fapt, în fiecare casă care nu e tocmai nou construită, există posibilitatea să dai nas în nas cu spiritul locatarului mort. Cum în casele vechi există generaţii de fantome, care nu sunt neapărat bune sau rele, ci acolo locuiesc, pentru că acolo au trăit şi-au murit. Despre cum răul stă sub pat şi aşteaptă să adormi pentru a te apuca de picioare şi a te trage în lumea lui, de unde nu mai ai scăpare. Cum nu trebuie neapărat să crezi în existenţa lor pentru a le vedea; cum mai ales cei cu o sensibilitate crescută pot vizualiza fantomele; cum zgomotele de noapte nu sunt produse de mobila veche, ci sunt paşi ai morţilor care-şi fac plimbarea nocturnă. Mă rog, o grămadă de chestii care mie mi se par normale, cu care m-am obişnuit, cu care m-am învăţat şi nu-mi mai inspiră teamă. Totul povestit undeva, pe la 11 din noapte la serviciu, înainte de a pleca acasă.

Rezultatul:
A doua zi, toţi colegii care m-au ascultat avuseseră probleme cu somnul. S-au trezit în miljocul nopţii, la ora 3; au auzit zgomote ciudate. Becul le-a pâlpâit. Au trecut cu ochii închişi prin faţa oglinzii. Cu toate că a fost foarte cald, şi-au învelit bine, bine de tot picioarele în pătură. Au auzit toate zgomotele provocate de vânt, de vecini, de mâţele în călduri. Cu alte cuvinte, m-am amuzat teribil.

Asta a fost partea întâi. Cea amuzantă.
Partea a doua, cea enervantă:
Dacă nu sunt de acord cu o persoană, şi suntem într-o discuţie, îmi expun punctul de vedere; nu încerc să conving că părerea mea e “aia bună”, nu exclud faptul că s-ar putea să aibă dreptate, îmi place să cunosc mai multe puncte de vedere şi să am de unde alege, în momentul în care aleg să cred ceva sau în ceva.

După cum am spus, viziunea mea asupra vieţii şi a morţii, nu e tocmai una ortodoxă. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Mă exasperează în schimb persoanele care încearcă să te convingă, cu pumnul în gură, că absolut tot ceea ce spune biblia e real. Că ar trebui să iau ad literam ceea ce spune acolo. Că nu există loc de interpretare. Că nu există nici cea mai mică posibilitate ca acele cuvinte să fie, de fapt, o mare culegere de parabole. Nu, dom’le, că vezi tu, trebuie să crezi fără să cercetezi. Să nu-ţi pui întrebări. Să nu gândeşti decât în cutiuţa special amenajată pentru chestia asta.

Puţin îmi pasă în ceea ce vor alţii să creadă. Mă atac în momentul în care, din cauza asta, mi se spune să tac, pentru că ceea ce expun eu nu e real şi le pângăresc urechiuşele fragile cu blasfemiile mele. E simplu, nu vrei să mă auzi, pune-ţi căşti. Eu asta fac când o discuţie ajunge să mă lezeze pe mine, sau principiile mele. Oricum n-am cum să schimb părerea cuiva, chiar dacă i-aş demonstra ştiinţific, cu pixul şi foaia, că am dreptate. Aşa că de ce să mă obosesc?

În ordinea asta de idei, de ce să tac? De ce să nu pot spune ceea ce cred, atât timp cât e o discuţie liberă, facem caterincă sau ne aducem aminte cum cine ştie ce spirit s-a gândit să-şi facă simţită prezenţa la mine în bucătărie? De ce ar trebui să mă supun unei doctrine doar pentru că e general acceptată? Am cap pe umeri şi circumvoluţiuni pe creier pentru a le folosi, nu pentru a înghiţi găluşte care nu mă satisfac. Şi da, cred cu toată fiinţa mea că am dreptul să-mi pun întrebări şi să caut răspunsuri, nu să le iau de-a gata.

Mă rog, asta a fost aşa, idee de duminică. Pentru că tot nu am voie să muncesc, dar gânditul nu cred că e considerat în nici o biblie drept muncă. Şi dacă cumva la noapte auziţi zgomote ciudate în cameră da, daţi vina pe mine. O să zâmbesc sadic în somn.

Published: June 27, 2010 | Comments: 12