Monthly Archives: July 2010

The others – p. 2

Aceasta este o postare în care mă plâng.
Povesteam nu de mult despre cum unii par să nu mai încapă de mine, despre cum am atins un nivel de notorietate pe care nu mi-l doream, despre cum mă rog ca, atunci când ies la ţigară, să nu mă nimeresc lângă colegii de la 1.

N-am nimic cu ei. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt chiar ok, că-şi văd de ale lor, că au şi altă viaţă în afară de aia pe care o exploatează la maxim la muncă. Se pare însă că ceilalţi au ajuns la performanţa de a transforma ceea ce ar trebui să fie doar “profesie”, în raţiunea de a trăi.

Să mă explic. Eu mă duc la muncă. În momentul în care am ajuns, singurul lucru care-mi stă în minte e cum să plec mai repede. Minunate sunt zilele în care, de la o anumită ora, nu mai avem ce face, şi-mi iau frumuşel foaia de concediu fără plată, o semnez mai rapid ca Speedy Gonzales şi ies mai ceva ca Road Runner pe uşă. Pe bune dacă nu se vede doar urma de praf în spatele meu. Pentru că da, muncesc pentru bani, dar orele alocate mie sunt mult mai importante; pentru că n-am înţeles şi nu cred că voi înţelege vreodată replica “ce să fac acasă?”; pentru că munca e doar muncă, iar viaţa mea se desfăşoară undeva, departe de job.

Nu, mă, că vezi tu, că unii vin la muncă din plăcere; din plăcerea de a socializa, de a afla ultimele noutăţi, de a discuta ce vedetă şi-a mai făcut liposucţie şi ce s-a mai întâmplat în ultimul episod din “trădaţi din dragoste”. Machiaj, nunţi, sarmale, viaţa din dormitor a lu’ cutare cu care n-ai nici în clin nici în mânecă şi n-o să-l cunoşti never ever, cum a putut să se îmbrace aşa, care au fost motivele din spatele sinuciderii nu’ş cărei vedete, ce s-a mai întâmplat în Sudan, ce conspiraţie mondială e mai la modă, este sau nu rozul o opţiune pentru pereţii bucătăriei etc, etc, etc.

Şi-am mai spus deja, ai mei mă lasă rece; colegii, adică. Îi ştiu, ne salutăm, ba chiar şi mai fraternizăm dacă se întâmplă să întârzie salariul, dar atât. Dacă eu ştiu ce culoare au cerşafurile lor, e pentru că mi se termină bateria de la mp3 player, şi durează vreo 2 ore să se încarce. Dar asta nu înseamnă că despre mine ştiu mai mult decât vârstă şi nume de familie. Pentru că nu simt nevoia să-mi afisez preferinţele şi opţiunile pe mouse pad-ul de la muncă.

Deci nu ei sunt cei care m-au enervat, ci eternii, veşnicii şi omniprezenţii colegi de la 1. Nu există zi în care să trec pe lângă ei, sau să treacă pe lângă mine şi să tacă. Să tacă, adică să nu zică nimic.
Astfel, dacă mă duc să cumpăr ţigări şi se întâmplă să fie prin preajmă, se caţără literalmente pe geam, mai să-şi frângă gâtul, pentru a vedea ce cumpăr. Dacă, doamne fereşte, îmi cumpăr tampoane, cum să nu ştie ei acest amănunt de o importanţă vitală? Sau, mai rău, dacă fac carecumva trafic cu agude închiriate fără să vadă ochişorul lor critic?

Mai nou, nu pot urca sau coborî scările fără ca unul dintre ei să mi se aşeze ostentativ în faţă, lucru care stârneşte valuri de hohote de râs. Poate o fi ultima glumă în trend, dar pe bune dacă eu înţeleg acest tip de umor. Şi se dă cocoş, uitându-se conspirativ la ceilalţi. Dacă acelaşi individ e singur, nici nu mă vede, trece regulamentar pe lângă mine, îşi urmează traiectoria bine definită. Dacă sunt în grup, parcă dă strechea-n ei…

Cele mai noi denumiri pe care mi le-am auzit au fost Satana şi Marylin Manson. Auzită într-o zi în care aveam un tricou cu o girafă simpatică, râzând în hohote. Şi mă gândesc, poate simbolurile au fost inversate. Poate girafa e noul bugabu, cel mai nou semn al diavolului, iar dacă aş fi venit cu un set nou nouţ de pentagrame şi cruci întoarse, asezonate cu un tricou Cradle of Filth aş fi fost încoronată cea mai tare sfântă, după sfânta Filofteia… Cât despre vrăji malefice şi cazane cu poţiuni magice, nu pot spune decât că, dacă la un moment dat se întâmplă să-şi rupă gâtul pentru că nu se uită pe unde merg, ci după persoana mea ultramegaimportantă, clar e din cauză că am făcut păpuşi voo-doo cu o seară în urmă. Beware!

Inutil să spun că m-am examinat cu atenţie în oglindă. Nu-mi ieşiseră corniţele la vedere, nici pentagrama de pe frunte nu se vedea, bine ascunsă fiind sub un strat gros de fond de ten. Cât despre ochii roşii, erau bine mascaţi de lentile albastre de contact. Colţii de vampir nu-mi apar decât mult după 12 noaptea, când deja taxi-ul mă lasă cuminte în faţa porţii, solzii i-am acoperit cu piele de bebeluş nenăscut încă, foc pe gură nu scuip în public decât în situaţii limită, şi-n nici un caz dacă sunt mai mult de 3 persoane…

Dar, legenda continuă. Chiar sunt curioasă cât timp o să le ia până să se plictisească. Ori poate vor avea mereu noi idei despre ce şi cum fac, pentru a perpetua mitul. Şi da, ştiu şi eu faza aia, conform căreia, dacă nu eşti vorbit, nu eşti interesant. Dar cum naiba am ajuns eu să fiu interesantă pentru un grup de persoane care fac concurs “cine scuipă mai departe”, sau “cine sparge cel mai repede cele mai multe seminţe”, zău dacă-mi pot da seama…

Published: July 31, 2010 | Comments: 19

Camera de urgenţe

N-am fost un copil bolnăvicios. Da, a fost nevoie să-mi scoată cu forţa amigdalele. N-a fost o experienţă foarte plăcută, mai ales că m-au legat de scaun pe motiv de violenţă excesivă şi, să ne înţelegem, aveam 4 ani pe vremea aia. Mă intoxicam extraordinar de des, dar nu mă deranja acest lucru, pentru că nu presupunea nici cel mai mic efort din partea mea. Cea mai tare intoxicaţie ever am avut-o pentru că am mâncat portocale în exces, dar asta nu m-a făcut să am un dinte împotriva lor. Dimpotrivă, le-am apreciat mai mult, pentru că avuseseră tupeul să-mi stea în cale. Am răcit, am avut cam tot ce se cheamă vărsat de vânt sau variaţiuni pe aceeaşi temă, dar nu mă vedeai leşinând la fiecare fir de curent, nici tremurând la gândul de a lua pastile.

Reluând, n-am fost un copil bolnăvicios. Am fost mai mult predispusă la accidente; acum, că am crescut, tind să dau vina pe zodie pentru consecvenţa cu care mă lovesc de unitatea centrală, cu toate că e în aceeaşi poziţie de secole, sau pentru faptul că n-am nici o jenă să mai iau, din când în când, câte un cap de colţul casei. Nu-s eu de vină, doar că merg mai curbat…

Dar faptul că n-am avut contact cu prea multe boli, n-a însemnat că n-am putut să-mi dezvolt o latură să-i zicem… fantezistă în materie de termeni medicali.

M-a învăţat tata că, atunci când cad, e recomandat să mă sprijin în genunchi şi-n palme, pentru a evita riscul de-a-mi sparge vreun dinte sau, mai rău, de a mă trezi cu nasul julit sau vreun cucui estetic în frunte. Din acest motiv am avut mai mereu palmele julite şi genunchii vineţi. Nici acest lucru nu mă deranja teribil. Vânătăile veneau şi plecau, deja mă împrietenisem cu ele, chiar nu-mi puteam imagina cum ar arăta genunchii mei fără vreo urmă cât de mică. Până când… Am aflat despre apa la genunchi.

M-a bântuit imaginea unui genunchi umflat de apă, cu care trebuie să te duci la medic, să îndepărteze frumuşel pielea, să sece izvorul din genunchi, să cureţe şi să refacă biata construcţie, şi-apoi să pună tot la loc şi să te trimită cu un şut în fund înapoi acasă. Mi-am studiat genunchii zdreliţi, i-am ascultat, palpat, puricat non-stop, să mă asigur că nu e nici o fântână în ei, că sunt ok, că n-am nevoie de o vizită la medic pentru a-i “seca”. Problema era că, de fiecare dată când uitam de ei, se trezea bunică-mea: “tu ai genunchiul cam umflat…să-i spui maică-tii să te ducă la un doctor, să n-ai apă la genunchi!” Şi pune-te, Camelia, din nou pe examinat, că bunica e înţeleaptă şi, la fel cum vede şi-n somn că ai făcut vreo tâmpenie, în mod sigur poate vedea şi apa invizibilă de la genunchi, şi clar are dreptate, şi ţie ţi-e dat să mori nu de bătrâneţe, nici din cauză de accident, ci din cauza pârdalnicului de genunchi care se încăpăţânează să ajungă pe pământ înaintea ta, doar pentru a te proteja de-un posibil cucui.

În perioada aia ajunsesem să îmi doresc cucuie mai degrabă decât genunchi juliţi. Chit că erau inestetici. Până am aflat că un cucui poate duce la leziuni craniene, şi de la o lovitură la cap poţi muri mai rapid şi mai sigur decât de la un genunchi zdrelit, aşa că am reluat activitatea împiedicat, sprijinit în genunchi şi-n palme, pentru a evita să-mi deranjez activitatea cerebrală.

O altă chestie care mi se părea teribil de nasoală suna în felul următor: pietre la rinichi/fiere. Frate, suna oripilant. Adică îţi cresc lângă rinichi (sau, mai grav) în interiorul lor, nişte pietre. Şi era perioada în care văzusem eu cam cum arată pietrele de moară, şi cât sunt de mari, şi de rotunde, şi de grele, şi nu puteam vizualiza decât cum bietul rinichi e înconjurat de multe pietre de moară, cum nu te mai poţi mişca de răul lor, cum trebuie să te opereze ca să ţi le scoată. Partea bună era că, dacă te opera de ele, exista posibilitatea să ţi le dea acasă, şi atunci ar fi fost şmecherie curată să te mândreşti cu ele pe la plozii de la bloc, spunând ţanţos “astea-s pietrele mele de la rinichi”. Dar ezitam între mândria de a avea un obiect atât de rar expus în bibliotecă şi operaţia care le-ar fi scos la suprafaţă.

Inutil să spun că o bucată de timp am băut doar apă fiartă, ceea ce era, conform opiniei avizate a bunică-mii, una dintre metodele de prevenire a sus-numitelor pietre. Şi era naşpa apa fiartă, şi avea un gust specific, şi nu se compara cu apa de canal, bogată în nisip şi cu gust delicios de clor, dar ce sacrificii nu făceam eu pentru a evita o vizită la medic…

A urmat faza cu diabetul, care te condamna la o viaţă întreagă fără dulciuri. Concluzia am tras-o pentru că auzeam constant: “dacă mai mănânci atâta zahăr, o să dai în diabet…” Normal că nu pricepeam cum ai putea să dai în diabet, şi de ce ar fi ăsta un lucru rău; adică, diabetul era rău. Dacă dădeai în el, însemna că faci o faptă bună, dar toată lumea o spunea ca şi cum acest lucru n-ar fi fost de dorit deci, de teamă să nu trebuiască să duc o viaţă întreagă fără dulciuri, mâncam ciocolata mai lent, mai strategic. În loc să mă chinui cu ea o oră, îi alocam o oră jumate. Asta însemna că reduceam din dulciuri, şi probabilitatea de a face diabet scădea cu fiecare minut în plus între pătrăţelele de ciocolată.

O tragedie majoră a fost când am aflat că o colegă de joacă a făcut hepatită şi a trebuit să stea ceva timp în spital, şi că hepatita asta mai e şi molipsitoare. Pentru că la hepatită te îngălbeneşti, şi constatasem eu că nu mi-ar sta grozav galbenă. În plus, deja mă ataşasem de pielea mea albă şi n-aş fi schimbat-o nici în ruptul capului pe una galbenă. Şi cum galbenul cel mai galben era ăla de-l foloseam la pictatul soarelui, un galben galben de tot, îmi imaginam că tot aia e nuanţa pe care o capeţi din cauză de hepatită, şi era cam ostentativ să apari atât de colorat în public. Pentru că am aflat că hepatita fetei se trage de la o îngheţată cam veche, am evitat un timp acest desert. Un timp mai mult, pentru că nu încetam să asociez vafele – eternele vafe ale cpilăriei – cu galbenul bolii şi cu coridoarele spitalului.

Trichineloza a băgat spaima-n mine. Pentru că nu venea vizibil, pentru că avea o sonoritate spooky, pentru că mâncai tu liniştit tochitura prospăt preparată din porcul de-abia tăiat, şi BANG! Ajungeai la spital, unde ţi se punea diagnosticul “trichineloză” şi apoi mureai, pentru că majoritatea cazurilor de care auzisem erau deja găzduite la cimitir. Şi se arăta la televizor cum arată muşchiul infestat, şi studiam cu atenţie fiecare bucată de carne pe care o aducea mama triumfătoare acasă, şi nu era chin mai mare decât să mă pui să mănânc ceva gătit cu carne de porc. Înlăturam sistematic toate bucăţelele de carne care mi se păreau suspicioase, şi-apoi îi observam pe ai mei cu atenţie, pentru a vedea dacă dau vreun semn de boală. Orice tuse, orice durere de cap sau burtă, orice indispoziţie trecătoare era clasificată drept semn de infestare, şi mă felicitam că n-am mâncat şi eu din aia. Şi-n plus, mi-era ciudă că eu i-am avertizat dar, din cauză că nu m-au băgat în seamă, acum erau în pericol de moarte fără ca măcar să bănuiască…

Cu anthrax-ul, altă bătaie de cap. Se emiteau avertizări din alea pompoase, cum că trebuie să fii atent la orice urmă cât de mică de pată neagră, apărută în mod suspicios. Drama a fost când şi-a dat tata cu ciocanul peste deget, i s-a înnegrit unghia, şi eu am luat-o ca semn clar că e nu numai infestat, dar şi inconştient, pentru că nu se duce la medic să vadă dacă mai are vreo speranţă, şi dacă nu, măcar să afle cam cât mai are până să moară de tot. Inutil să spun că şocul cel mai mare l-am suferit când am observat că partea neagră de unghie i-a dispărut, şi el trăieşte în continuare, bine mersi. Deci până şi medicii se pot înşela. Sau poate a dus un tratament pe ascuns, ca nu cumva să mă sperie?

Traumatism cranian, infarct, criză de fiere, mă rog, toate chestiile normale pe care le poate face un om pe parcursul vieţii, nu mă speriau decât în ideea în care, ca să te refaci, trebuia să stai în spital. Şi, frate, dacă voiai să mă traumatizezi, era de ajuns să spui că mergem la medic. Nu de alta, dar am crezut mereu că, dacă eşti mic şi te bagă în spital, nu te mai scoate decât foarte greu, sau dacă reuşeşti să evadezi. Şi aveam deja planul de evadare făcut, pentru ipoteza în care i s-ar fi părut maică-mii că tusea mea nu se rezolvă doar cu sirop şi piramidon, şi i-ar fi trecut prin cap să mă supună unei expertize medicale, pe urmă să mă ducă frumuşel de mânuţă şi cu pijamalele în bocceluţă şi să mă dea pe mâna vreunei tanti asistente, tridimensionale, cu guşă şi cu râsul gros, care să nu-mi mai permită never ever ieşirea din Spital…

Da, n-am fost un copil bolnăvicios. Dar asta nu înseamnă că n-am avut ochii căscaţi la cel mai mic semn care ar fi transmis subtil că e rost de vreo boală, sau că am refuzat să iau pastile. Pastile era egal cu diminuarea riscului de a vedea un doctor, şi, frate, aş fi stat şi-n cap în timp ce luam pastile cu pumnul, doar pentru a evita această variantă.

Published: July 30, 2010 | Comments: 23

Barba, burduful şi mitraliera

N-am înţeles eu foarte bine cum stă treaba aia, cu cordonul ombilical. Când eram mică, auzeam cum că X nu a tăiat încă acel cordon ombilical, că e legat de familie prin faimosul cordon ombilical, că nu vrea, nu poate, nu concepe să accepte nu’ş ce propunere din cauză de evidentul, fabulosul şi multpreaapreciatul cordon ombilical. Chestia asta se bătea cap în cap cu explicaţia dată tot de ai mei, conform căreia cordonul ombilical se taie la naştere. Păi, şi dacă tot a scăpat de el la naştere, ce se întâmplă? Îi creşte altul în loc? Se dezvoltă de-a lungul timpului? Face pui şi se înmulţeşte?

Ca să fie totul complet, am mai aflat eu frumuşel de prin cărţi că prin cordonul ăla aşa-zis ombilical, fătul comunică cu preafericita mamă, ba chiar se hrăneşte cu ajutorul lui; deja cordonul căpăta puteri magice, mai ceva ca bagheta zânelor sau pălăria iluzionistului.
Şi dilema s-a aprofundat pentru că, dacă eşti legat prin cordonul ombilical de mamă chiar şi atunci când ai crescut mare, înseamnă că trebuie să ai mare grijă la ceea ce faci. Adică, până la ce lungime poate să ajungă, până la urmă, un cordon ombilical, astfel încât să te poţi deplasa fără restricţii? Şi dacă, mergând pe stradă, legat fiind cu cordonul ombilical, trece o maşină peste el, ce se întâmplă? Se rupe, trebuie să ajungi cu el la spital să ţi-l repare, şi dacă tot ajungi acolo şi este cam incomod, nu poţi ruga medicul să ţi-l mai taie o dată? Şi să-l cauterizeze, poate nu mai creşte la loc…

De-abia mai târziu, după ce aveam o întreagă teorie despre convieţuirea cu cordonul ombilical şi despre cât de greu trebuie să le fie celor care îl au, pentru că trebuie să aibă grijă de el să nu-l rupă sau să-l deterioreze, după ce – evident – m-am examinat bine de tot în oglindă şi am decis că eu nu mai am cordon ombilical, că nu a crescut la loc şi nici n-a făcut pui, am aflat că totul e aşaaa, o vorbă oareşcare, n-are temei fizic, ci e doar o expresie. Şi m-am enervat teribil pentru că îmi dedicasem ani întregi cercetării acestui fapt nespus de interesant, şi chiar examinasem destui subiecţi ca să-mi dau seama că e vorba despre un caz medical rar, şi mă imaginam pe post de vindecător al acestei boli pe cât de rare pe atât de grave. Deziluzie totală…

O altă frază care m-a pus pe jar a fost “brânză bună în burduf de câine”. Frate, deci era teroare. Pentru că mama nu cumpăra niciodată brânză din aia de zicea că e aşa de bună, mă gândeam eu că trebuie să fie extraordinar de delicioasă şi nemaipomenit de greu de obţinut. Să ne amintim faptul că am crescut cu brânză de dinainte de revoluţie, care nu era nici gustoasă, nici apetisantă. Nu eram mare fan al brânzei, fugeam de ea cât puteam, dar clar visam la brânza aia în burduf de câine, care ar fi reprezentat Nirvana, Mecca şi Medina tuturor brânzelor din lumea întreagă.

Când mă întreba cineva dacă vreau brânză, întrebam “de care”, şi cum răspunsul nu era niciodată cel aşteptat, refuzam sistematic. Deja fiecare câine care trecea pe stradă reprezenta un potenţial deţinător al fabuloasei brânze. Îl luam, îl mângâiam, aşteptam un semn, orice fel de semn din partea lui cum că ar şti care e câinele posesor al sus-numitei brânze şi când îmi dădeam seama dezamăgită că nu ştie mai multe decât mine, îi redam libertatea.

Dezamăgire totală din nou, când am aflat că deliciul meu suprem n-are nici în clin nici în mânecă cu papilele gustative, ci se referă la caracter…

Apoi, “sufletul lui Avram Iancu”. Aici era dublă dilemă. Adică, înţelegeam sufletul lui Avramiancu. Habar n-aveam cine e acest Avramiancu, ce caută în discuţie şi ce are toată lumea cu bietul lui suflet. Parcă nu ţineam minte să avem nici o rudă pe care s-o cheme aşa şi-n plus mai apărea în momente în care nu se dicuta nici despre religie, nici despre înmormântări. Şi totuşi era omniprezent. Am conclus că e musai să avem o fantomă în casă, că acea fantomă e Avramiancu, ai mei nu-mi spun de teamă să nu mă sperii, şi-am urmărit-o pe cont propriu un timp. Evident că n-a apărut, eu am uitat de ea şi-am trecut mai departe, la alte dileme.

Când se discuta în contradictoriu, apărea întrebarea “ce-are baba cu mitraliera?”. Şi îmi frământam şi eu creierii să găsesc un răspuns viabil. Păi, poate că o are de pe vremea când era tânără, şi-acum o foloseşte ca să se apere. Sau poate e rămasă de la soţul ei mort, de pe vremea războiului. Sau poate că are un dinte împotriva ei pentru că e pacifistă şi nu suportă armele. Dacă modalităţi prin care baba a ajuns în posesia mitralierei îmi imaginam eu, nu puteam da o soluţie clară pentru care baba ar avea ceva cu mitraliera, adică un motiv pentru care ar fi supărată pe ea. Şi-aşa mai trecea câte jumătate de zi…

Ciupercile nu mi-au plăcut decât dacă erau fripte pe tablă, cu un praf subtil de sare deasupra. În schimb, când venea vorba despre “pagubă-n ciuperci” se tăia firul. Ce fel de aliment e paguba? Ce consistenţă şi ce proprietăţi are? O fi lichid, solid, dulce, sărat? O fi vreo chestie de mănâncă doar simandicoşii? Feţele luminate? Or fi bune ciupercile cu pagubă? Mama de ce nu face niciodată? Trebuia să fie scumpă sau rar de găsit paguba, altminteri nu-mi imaginam de ce la noi ciupercile nu se serveau niciodată cu pagubă. Nici măcar c-o linguriţă, acolo, să-mi potolesc şi eu pofta şi să mă lămuresc o dată pentru totdeauna care e savoarea acelei pagube de care n-aveam parte în ciuperci.

În plus, mai era ceva. “O faci pe barba ta”. Şi mă uitam la cel cu care se ducea conversaţia, şi era proaspăt bărbierit, deci n-avea barbă. Cum ar fi putut să facă ceva pe barba lui? De obicei era şi ceva pompos, gen, “nu înveţi pe barba ta”. Era anatomic vorbind imposibil să înveţe cineva pe o barbă, şi mai ales pe una inexistentă. Schimbam unghiul, poate respectivul are barbă doar pe o parte. Nope, nici urmă. Mă apropiam să văd poate are o barbă mai mare decât cele obişnuite, sau poate există vreun buton, ceva, de extindere subită a bărbii. Nimic. Mă-nvârteam, mă foiam, mă suceam. Până la urmă am ajuns la concluzia că barba lu’ cutare nu se măreşte decât atunci când este singur, pentru a-i oferi posibilitatea de a face ceva – orice – pe barbă, dar nu în văzul lumii, pentru că e vorba despre o proprietate la fel de magică ca sus-numitul cordon ombilical. Şi evident că m-am gândit că, atunci când voi fi mai mare, voi cunoaşte şi eu secretul magic al bărbii extensibile, şi-am aşteptat să cresc pentru a stăpâni toate chichiţele vrăjitoriei.

Şi ghici ce… Am crescut, am aflat că nu e mare vrăjeală, sunt doar expresii, dar când aud de burduf de câine, încă mai am imaginea aia a unei brânze untoase, pufoase şi delicioase, la care doar cei aleşi au acces…

Published: July 29, 2010 | Comments: 10

Interviu cu un vampir…

Frate,n-o să-nţeleg never ever cum merge faza cu interviurile pentru angajare.
Unele firme au responsabil RH pentru chestia asta, persoane – teoretic – pregătite pentru a te examina, pentru a-ţi face profilul psihologic doar dintr-o singură privire, care-şi dau seama dacă eşti coleric după cum te bâţâi pe scaun, sau dacă eşti extraordinar de emotiv după urmele de lacrimi întipărite adând în fondul de ten. Altele se bazează pe simpatia sau antipatia pe care i-o stârneşti şefului, care nu poate rezista tentaţiei de a participa la interviu, erijându-se în rol de Solomon, tăind în carne vie şi judecând cu un ochi critic firicelul ăla de păr, care nu stă exact cum trebuie pentru că, de, până la firmă te-a bătut vântul şi, orice s-ar spune, coafura nu rezistă…

Prin eternele şi fascinantele reviste pentru femei, există liste întregi de “aşa da, aşa nu” la un interviu, despre ce caută şi cum te percepe un angajator, despre poziţia picioarelor în timpul întrevederii, ce să faci cu mâinile, ce coafură să adopţi, ce culoare de lac de unghii, freză, vestimentaţie, dicţie, ba chiar despre cum să strângi mâna posibilului angajator. O mână moale poate însemna o persoană slabă, influenţabilă; vezi tu că, în schimb, o strângere puţin mai puternică poate fi semn de agresivitate. Nu se explică totuşi cât de puternică e o strângere de mână puternică; adică, ceea ce consider eu o intensitate medie, poate pe furnicuţa angajator o trimite direct la spital, cu fractură de nu’ş ce grad, şi cu sechele pe viaţă… Experţii nu menţionează nicăieri acest aspect.

Vestimentaţia ar fi o altă problemă. Ce mă fac dacă posibilul angajator e fan Getuţa style, şi nu pricepe nici în ruptul capului că ţinutele mele androgine pot fi extrem de office, dacă s-ar chinui să scoată puţin capul din cutie? Şi dacă la vederea ţinutei “elegante” – a se citi Getuţa feaşon – mie mi se strepezesc dinţii şi faţa refuză să mă mai asculte, şi arăt de parcă tocmai aş fi înghiţit o lămâie întreagă, proaspăt curăţată de coajă? Dacă, pe scurt, elegantul ei nu se potriveşte cu ceea ce consider eu bun gust, ea consideră că eu arăt de parcă aş fi prinsă de pe Siret, eu cred că mai are 20 de minute şi se duce la nuntă, cu sarmalele proaspăt căţărate pe cap? Eşec total, evident. Nici acest aspect nu e menţionat de către experţi.

Şi mai sunt câteva chestii omise cu bună ştiinţă cred eu, din ghidurile universale de utilizare a interviurilor pentru găsirea unui loc de muncă:

– faza cu poziţia mâinilor e preferata mea. Din fragedă copilărie, am avut pix, creion, brichetă la îndemână. M-am jucat cu ele atât de mult încât acum, când n-am nici unul din sus-menţionatele obiecte, mă joc cu inelul. Nu e semn de stres, e doar nevoia de a-mi relaxa în mod plăcut degetele. Evident că el, angajatorul, n-are nici timp, nici chef, nici răbdare să-i povestesc eu de ce mă joc cu inelele. Aşa că interpretează gestul meu total lipsit de vreun sens ascuns, drept nervozitate excesivă. Bye bye, job!

– “spune-i ce vrea să audă” ar fi o altă chestie. Păi, de unde să ştiu eu ce vrea să audă? Îl cunosc de maxim 5 minute, peste alte 5 ne vom lua “la revedere” în cel mai politicos mod cu putinţă, de unde să ştiu eu dacă vrea să-i spun că sunt robustă şi energică sau că, dimpotrivă, sunt calmă, relaxată, cu vagi momente de energie, imediat după cafea? Aşa că mă gândesc ce mi-ar plăcea mie să aud, dacă aş fi în locul lui. Problema e că sinceritatea aia tăioasă, ironia şi autoironia pe care mi-ar plăcea t, nu emie să le găsesc la un posibil viitor angaja prea gustată. Puţini o pricep şi o apreciază. Necunoscându-l, iar e posibil să mă înşel…Încă un bye bye…

– îmbracă-te în haine care să te avantajeze. Total de acord. Dar dacă gri-ul ăla, care mie îmi scoate în evidenţă ochii, şi-mi luminează privirea, şi mă face să arăt fabulos, lui îi aduce aminte de pisica lui recent decedată, ce mă fac atunci? Sau dacă blugii mei evazaţi, care mă fac mai suplă, mai înaltă, mai aşa şi pe dincolo, ei îi trezesc resentimente, pentru că se chinuie de 5 ani cu o dietă, şi-n loc să scape de iepuraşii care i-ar permite blugi ca ai mei, n-a reuşit decât să mai adauge câteva kile pe cântar? Bye bye…

– fii tu însuţi. Mda, sunt, şi vreau job-ul ăla cât se poate de mult, dar când vine întrebarea stas “ce-ţi doreşti de la un job?” mă blochez. Să spun bani? Nu, că cică asta e ultima chestie pe care o aduci în discuţie, şi mai aştepţi şi să fie abordată de către angajator. Mai puţină rutină? Nu, că oriunde intervine rutina, şi asta te face un candidat pe care nu se ştie dacă se pot baza şi peste 10 ani, pentru că s-ar putea să te plictiseşti şi să-i părăseşti. Libertate de exprimare? Da’ ce, te crezi la firma lu’ tata, şi, măi, Che Guevara, dacă tu vrei libertate de exprimare, s-ar putea să fii un angajat-problemă, că adevărul de obicei supără, şi se pare că tu vrei să-l lipeşti pe toţi pereţii… Program flexibil? Neee, asta înseamnă că nu te poţi supune regulilor şi că vrei să dai peste cap ordinea interioară a firmei. Posibilităţi de avansare? Hmm, asta te face o posibilă ameninţare, dacă o să vrei chiar postul celui care te intervievează? Drept urmare, încă nu ştiu care e răspunsul corect la întrebarea asta…

– urmează faza cu “unde vă vedeţi peste 5 ani?” Să răspund pe o plajă, într-o insuliţă puţin vizitată, cu un gin tonic în faţă, cu laptop-ul alături şi cu o carte bună care de-abia aşteaptă să fie citită, fumigene cu nemiluita, başca femeia alături, zâmbitoare şi bronzată, nu merge. Una din două: ori visez prea mult, ori am în plan să părăsesc firma în scurt timp, după ce dau iama prin fondurile lor şi-i falimentez. Pe acelaşi post ca-n prezent nu, că e lipsă de ambiţie. Pe un post superior nu, că e ameninţare pe faţă. La un alt job nu, că aş fi inconsecventă. Nu ştiu, e lipsă de perspectivă. Cum o dai, tot nu-i bine…

Am fost la zeci de interviuri. Am încercat să zâmbesc, să fiu acră, să fiu eu. Cum am dat-o, tot ciudat a ieşit. Ce nu-ţi spune nici un expert în materie de căutat de job-uri e că nu există reţetă universal valabilă. Că nici un gest în plus sau în minus nu te ajută cu nimic. Eşti la bunul plac al angajatorului, şi nu te angajează neapărat pe experienţă sau capacitate intelectuală, ci după cum îi place sau nu faţa ta. Şi dacă nu-i place de tine, poţi sta şi-n cap că tot va trebui să te mai duci la alte zeci de interviuri, până când, finalmente, îl vei găsi pe ăla de-o să-i placă şi faţa ta, şi răspunsurile fără tipar, şi sprânceana pe care o ridici dezaprobator.

Până când se vor pune de acord experţii să scoată la iveală această variantă, spor celor care-şi caută job. Celor care au deja, spor la păstratul lui. Nu de alta, dar interviurile pentru job sunt al naibii de obositoare…

Published: July 28, 2010 | Comments: 30

Mai pune-ţi pofta-n cui. Undeva sus.

Există o expresie – bine, recunosc, există multe, multe expresii, dar asta mi-a intrat în vizor azi – care mă calcă pe ficaţi. O expresie aparent banală, care ar trece neobservată în mulţime, dar pe care eu n-o înţeleg. “Mi-e poftă”. Şi nu, nu vorbim despre expresia asta alăturată caiselor sau fructelor de pădure în plină iarnă, nici cine ştie cărui fel de mâncare pe care nu l-ai mai avut aproape de ani de zile, sau din fragedă copilărie. Nu, vorbesc despre expresia asta alăturată chestiilor pe care le-ai mâncat şi ieri, şi alaltăieri, şi pe care le poţi procura oricând, de oriunde, numai dacă te duci la primul magazin, întânzi mâna, dai banii şi pleci cu obiectul veneraţiei în buzunar. Apoi îl devorezi liniştit pentru ca, peste 2 ore, când te bagi în prânzul colegului care şi-a cumpărat aceeaşi chestie, să invoci candid, “mi-e poftă”.

Păi, stai aşa puţin. Pofta presupune că n-ai mai avut contact de ceva timp cu chestia respectivă. Presupune că ai visat nopţi întregi la acel ceva, dar n-ai avut cum să ţi-o satisfaci. Pofta nu e nici chef, nici dorinţă, nici mâncat din pură plictiseală. Dacă mai bagi în tine şi după ce ţi-ai satisfăcut cea “poftă”, asta înseamnă că pur şi simplu mănânci ca să mănânci, şi ai nevoie de o scuză plauzibilă, pentru a nu fi luat drept nehalit.

Am sesizat o chestie: majoritatea femeilor care ţin o dietă apelează la argumentul “poftă”, atunci când vor să se scuze de eşuarea dietei.
“N-am putut, fată, să mă abţin de la grătarul ăla, mi-a fost poftă…”
“Dă şi mie din ce mănânci acolo. Habar n-am ce e, dar mi-e poftă!”
“Wow, mănânci covrigi, vreau şi eu o bucăţică, de poftă.”
“Pâine? Mere? Fasole? Acid sulfuric? Dă şi mie, că mor de poftă… Nu mă pot abţine, doar nu vrei să rămân cu gândul la ele, să mă umflu, să crăp dracu’ de poftă, aşa că trebuie să iau, măcar o bucăţică mică, şi-ncă una, şi-ncă una după, că nu contează că mi-a trecut pofta, dar e aşa de bun, n-am mai mâncat ceva aşa de bun încă de ieri, şi de ieri până azi a trecut atât de mult timp, vai, ce gustos, ce mirific, ce sublim, ce bunătate, nu te superi că-ţi iau farfuria din faţă, nu, că oricum tu mănânci puţin, uită-te la fizicul tău de radieră, n-ai cum să spui că-ţi trebuie mai mult, şi dacă tot nu mai poţi, dă la mine, că eu sunt pofticioasă, şi-aşa am cu multe kile în plus, nu mai contează câteva calorii adăugate, dar aşa sunt eu, pofticioasă de mică, deci lasă-mă să-mi satisfac pofta şi să-ţi dea dumnezeu sănătate, că tare foame mai îmi era, de cât timp n-am mai mâncat decât morcovi şi ţelină…”

TADAAAM! Şi uite aşa pofta se dezvăluie şi se deconspiră, şi se transformă în foame. Da’ parcă sună urât să spui dă şi mie că mi-e foame, aşa că mai bine zici elegant că ţi-e poftă şi goleşti tot cazanul cu mâncare, şi dă-o-ncolo de dietă, că oricum nu puteai s-o duci până la capăt, dar pofta e un motiv valabil pentru eşecul în ale dietei.

Mai e o chestie care mă disperă. Atitudinea cu care se cere ceva “de poftă”. Adică, în mod normal, dacă vrei, vrei şi vrei ceva, te duci frumos şi ceri voie să iei. Nu, că vezi tu că asta e deja so last year, şi nu poţi cere ceva cu capul sus. Aşa că se adoptă poziţie aia de intrat la secretariat, se adoptă o privire de câine bătut şi milog, şi se spun următoarele fraze: “Pot să-ţi fur şi eu o grisină?”; “Îmi dai voie te rog frumos mult de tot să iau şi eu o gorgoază?”; “Ştiu că-s nesimţită, dar pot să iau şi eu o firimitură de pâine?” – urmate clar de veşnicul “mi-e poftă”. Păi, frate, stai drept, scoate-ţi coloana vertebrală în evidenţă, şi cere politicos, fără milogeală. Dă mai bine. Şi nu te mai scuza. Asta e, îţi crapă fierea după o grisină, cu toate că poţi să te rupi la 5 bani şi să-ţi iei o pungă întreagă, numai pentru tine, nu e nevoie să te scuzi toată ziua. Nu e o pierdere enormă, de neînlocuit. Get over it!

Cea mai tragică, traumatizantă de-a dreptul experienţă legată de dat mâncare din punga proprie şi personală am avut-o acu’ vreo doi ani. Am mai spus că există un personaj care nu se spală. Deloc. Şi e grav. Ei, în momentul în care respectivul a venit, şi-a înfipt mâna în punga mea cu covrigei şi-abia apoi a rostit magicele cuvinte “pot să iau şi eu de la tine”, am văzut negru în faţa ochilor. Faptul era deja consumat. Proprii mei covrigei fuseseră infestaţi! Nu mai aveau scăpare, erau sortiţi unei morţi crude, premature, unei morţi puţin obişnuite pentru nişte bieţi covrigei care au visat de când erau mici că vor sfârşi în stomacul cuiva, realizând astfel sacrificiul suprem. Da, pe lângă faptul că o mână dintre ei au ajuns într-un stomac căruia nu-i erau destinaţi, ceilalţi au sfârşit tragic, cu tot cu punga care-i ocrotea, în coşul de gunoi. Pentru că nu pot mânca gândindu-mă că respectivul personaj nu s-a spălat pe mâini, şi apoi i-a venit măreaţa şi geniala idee de a se autoservi. BRRR!

Revenind la pofta cu care am început, ajung să cred că, mai mult de scuză, pofta e un moft. Cum naiba eu trăiesc de mulţi ani fără să fi crăpat de poftă, iar alţii sunt pofticioşi măcar o dată pe oră? Şi cum pofta mea poate fi autosatisfăcută, iar altora trebuie neapărat să le-o satisfacă alţii? Mai că-mi vine să bag replica aia cu “mai pune-ţi pofta-n cui”. Problema ar fi ca respectivii chiar să apară cu un cui după ei, că atunci nu mai ai ce face. Poftă de marţi.

Published: July 27, 2010 | Comments: 6