Monthly Archives: August 2010

Pensie for dummies

Mă enervează pensionarii care, după ce ies frumuşel la pensie, se-ngrămădesc să ocupe posturi “valabile”; adică nu se apucă de babby-sitting, nu se transformă peste noapte în paznici, nici măcar nu tricotează fulare şi mănuşi. Nuuu, departe de ei gândul! Ei vor un post fain, de preferat cel pe care-l aveau înainte de a ieşi la pensie, şi pe care-l criticau nespus. Că s-au săturat să se trezească dis-de-dimineaţă, că nu mai suportă mediul toxic în care lucrează, că-i calcă pe ficaţi colegii; că ce bine ar fi să iasă la pensie, să stea cât e ziulica de lungă, să bea cafele după cafele şi să tragă cu poftă din pipă, să-şi viziteze non-stop rudele şi prietenii şi amicuţele, şi când le termină s-o ia de la capăt, să-şi crească nepoţii sau să terorizeze nepoţii altora, să lustruiască banca din faţa blocului, să acorde mai multă atenţie pisicii din dotare sau să-şi pună câinele pensionar la mişcare. Astea erau motivele înainte de a se vedea cu decizia de pensie în mână.

După ce au pus gheara pe sus-numitul act desfăcător de uşi pentru raiul lenevelii, vezi tu că se modifică schimbarea. Că, de fapt, parcă au luat o decizie pripită, şi parcă e nasol să stea toată ziua acasă, şi parcă le lipseşte colectivitatea, şi parcă pensia pe care o primesc – chit că e aproape egală cu salariul de până acu’ câteva luni – nu le ajunge nici pe un sfert de deget, şi parcă ar vrea să facă din nou ceea ce făceau ei cu patos, şi dăruire, şi nervi. Adică să-şi reia postul pe care tocmai l-au lăsat călduţ pentru alţii, şi să primească şi beneficiile unei pensii, şi pe cele ale unui salariu “de plăcere”.

Să ne înţelegem de la bun început că locurile pe care se bat pensionarii nu mă “concernează”. Adică nu au ocupat vreun post la care râvneam eu nespus, doar mă enervează cumplit. Pentru că am avut profi pensionari, care predau doar de dragul de a nu sta acasă, în timp ce ăştia de-abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor făceau naveta în nu ştiu ce sat uitat de lume, şi de electricitate, şi de apă curentă. Şi nu spun că nu erau profi buni; erau. Stăpâneau materia extraordinar de bine dar, o dată cu materia aia stăpânită la perfecţie, mai aveau şi convingerile alea, vechi de juma’ de secol, pe care nu reuşeai să le scoţi nici cu forcepsul. Ţin minte că am avut o dată, printr-a 12-a, tupeul să spun că Eminescu da, a fost bun, dar prea ne cramponăm de el; nu mai reuşeşte un scriitor să fie considerat “bun, greu, excepţional”, din cauză că stă în umbra lui Eminescu. Şi-a ieşit un scandal frate, de-a ştiut tot liceul cât de lipsită de ruşine pot fi eu, “un limbric” (asta pentru a o cita pe doamna cu pricina), şi cât de totală lipsă de respect pot avea, când eu nu făceam decât să exprim o părere. Şi ca doamna cu pricina, au fost multe. Toate ieşite la pensie, toate reîntorcându-se să predea în loc să stea liniştite să croşeteze sifon, sau să facă orice altceva ar face un pensionar în locul lor.

Învăţământul nu e unicul exemplu. Despre medici atât de bătrâni că nu mai pot ţine bisturiul în mână, şi operează cu ajutorul asistentului, ce spuneţi? Da’ despre funcţionari cărora le pică proteza peste acte pentru că refuză sistematic să stea acasă? Şi despre technicieni dentari care au nevoie de 2 perechi de ochelari ca să construiască cum trebuie nişte dinţişori? Plină e lumea de pensionari care refuză să stea acasă.

Ca să fie totul complet, o aud zilele trecute pe maică-mea că vrea, vrea şi vrea să-i fac CV on-line şi să-i caut loc de muncă. Nu orice fel de loc de muncă, ci ca laborant chimist. Ea, care ţinea morţiş să iasă la pensie, să scape de soluţii, şi chimicale, şi acid, şi tot felul de drăcii pe care le-a inhalat mai bine de 30 de ani, ea voia acum să-i găsesc loc de muncă. Că se plictiseşte, că vrea să muncească, că nu are ce face acasă. Am lăsat-o-n plata ei. Inutil să-i explic că mai greu o angajează cineva la cinzeci şi ceva de ani, că n-are rost, că mai bine stă în banca ei, şi-i lasă pe alţii să-şi ia porţia de acid pe nas, că şi alţii merită, nu numai ea.

Şi, frate, pe bune dacă înţeleg. Adică, da, la un moment dat te plictiseşti să stai acasă şi să mângâi mâţele, şi să te ţii de capul lui Bucur, pensionar şi el. Da’ profită de statul ăsta. Du-te, aleargă, apucă-te de pictură sau văruieşte în fiecare zi camera în altă culoare. Orice, numai nu te plânge că stai degeaba şi că vrei job-ul ăla de care altcineva are cu siguranţă mai multă nevoie. Pentru că n-are o pensie care să-l întreţină, şi vrea şi el primul lui job, în domeniul pentru care a făcut 4 ani de facultate. Sau fă gem, pune castraveţi la murat, sau cumpără-ţi o oaie şi stai şi tunde-o. Repet, orice. Şi nici măcar nu stă la coadă la Adevărul de seară, să mă pot lua de ea…Asta-i viaţă?

Nu, nu vreau să schimb obiceiul împământenit deja de a ţine cu dinţii de un prof bun, cu toate că e expirat demult; nici să dispară toţi pensionarii de pe faţa pământului, pentru că mi-ar dispărea şi mie o sursă prolifică de nervi. Dar măcar un curs pentru pensionari, de genul “cum să te bucuri total de zilele dintre pensie şi eternitate”, tot aş fi în stare să fac. Acum, înainte de a ieşi la pensie, pentru a şti ce trebuie şi ce nu trebuie să fac atunci.

Published: August 31, 2010 | Comments: 17

Premii

M-am trezit premiată frumos de către Miss Sunshine. Nu unul, ci trei premii; regula e să spui 10 chestii care-ţi plac, să-l dai mai departe (nu spun la câte persoane, vă las să decideţi) şi să faceţi o plecăciune atunci când îl primiţi, aidoma mie;)

Primul:

Al doilea:

Şi-al treilea:

Buuunn…10 chestii care-mi plac: pisici, dimineţile cu cafea şi ţigară, serile la un pahar de vorbă, fisticul, marea, cărţile, muzica mea, ceaiul cu scorţişoară, nopţile friguroase, zilele calde.

Şi, pentru ca leapşa să fie completă, se pare că trebuie să-l dau mai departe, la măcar 10 persoane (erau 15, da’ trişez):
Alexiuss, Chocolatfollie, Grapefruits, dreamr, twistedchocolate, Liviu, dianna, Iulia Mihai, Fetiţa Junglei13 şi S.

Enjoy!

P.S. – Ba chiar l-am primit de două ori:D Când am ajuns acasă, am văzut că m-a “premiat” şi Terra Mulţumesc fruuumoooos, Terra :*

Published: August 30, 2010 | Comments: 28

Get a room!

Cu lăbuţa dusă sfios la inimă, mărturisesc că nu sunt cea mai romantică persoană din lume. Adică, n-aş câştiga nici măcar o menţiune dacă s-ar face vreun top, pentru că ceea ce alţii consideră a fi romantic, mie mi se pare dulcegărie totală. Sau situaţie siropoasă. Astfel, dacă toate fetele oftează din adâncul plămânilor pentru că El le-a cerut în căsătorie, într-un genunchi, la o masă de la poalele Turnului Eiffel, mie mi se pare puţin cam tras de păr; da, e ok, şi romantic, şi frumos, şi e visul lor de-o viaţă, dar, să recunoaştem în cor, e cam siropos. Deja e mult prea exploatat genunchiul ăla, deja e prea folosit Turnul Eiffel, măcar de-ar fi schimbat cadrul şi-ar fi fost în costum de schi, să-l vezi că se chinuie să îngenunchieze, măcar de şi-ar fi dat interesul să vină cu inelul în dinţi şi mergând în mâini, măcar, orice altceva… Nu trebuie să repet că visul cu inelul, rochia de mireasă şi nunta ca-n poveşti nu-mi aparţine şi nu e de mine; dădeam doar un exemplu de romantism siropos.

Dar, dacă partea cu inelul se întâmplă acolo, la ei, între patru ochi, şi mă afectează doar în măsura în care o săptămână după nu se vorbeşte decât despre chestia asta, există un alt lucru pe care nu-l pricep, nu-l înţeleg, ba chiar mă disperă uneori: giugiulelile în public. Frate, alea mă derutează total…

Să mă explic: se iau el şi ea, cuplu “normal”, care are voie să se manifeste în public. Şi se trânteşte (cuplul adică) într-un cadru cât mai public cu puţinţă, gen staţie de autobuz, cafenea sau supermarket. Dacă se ţin de mână şi-şi văd liniştiţi de viaţa lor, no problem. Problema intervine în momentul în care de obicei ea, se aruncă asupra lui cu o violenţă ieşită din comun, mai să-l sufoce, mai să-i mângâie amigdalele. Ieşirea e provocată de cele mai multe ori de apariţia uneia “din alea, de strică casa omului”, de are tocuri şi fustă scurtă, de s-ar putea în mod clar să vrea să ţi-l fure, de s-ar da la el în doi timpi şi trei mişcări dacă nu ai semnaliza, cu lumini şi focuri de tabără, că e luat. Uşurel să nu te rupi, aş spune, dacă mi-ar fi permis. Pentru că e puţin probabil să atenteze cineva la “al tău”, iar dacă ar face chestia asta, doar să-l ţii cu dinţii de amigdale ai reuşi să împiedici acţiunea.

Dar nu, că giugiuleala continuă. Mda, ştim, femeile sunt fiinţe posesive, care ţin foarte mult la bunul lor, şi n-ar renunţa la pradă nici în ruptul capului. Ok, să spunem că sus-numita reacţie e instinct de auto apărare, şi să trecem mai departe.

Da’ cum se cheamă, când stai frumuşel la un pahar de vorbă, cu nişte persoane printre care se află strecurat şi-un cuplu, şi cuplul cu pricina începe o acţiune “de curtare”, de-ţi vine să le oferi cheile de la casă, numai să nu se mai caţăre unul pe celălalt în public? Pe bune acu’. Eu ştiu una şi bună: vrei sweet love, de ce trebuie s-o desenezi în public? Poate că eu chiar am chef să beau cocktail-ul cu pricina şi să discut cu voi, nu să urmăresc on-line începutul activităţii de reproducere. Pentru un show din ăsta, îmi iau frumos ceva de băut acasă şi găsesc filmuleţe peste filmuleţe, pe care nu le asociez direct cu figura voastră, amicii mei. Da’ vezi tu, că dacă nu-ţi demonstrezi dragostea şi afecţiunea în public, e ca şi cum n-ai fi într-o relaţie. Nuuu, trebuie să ştie tot mapamondul că tu eşti cuplat, că ai cu cine schimba ADN, că nu eşti single; altminteri, dacă nu faci chestia asta, înseamnă că relaţia ta e de carton, şi nu există, pentru că nu vrei s-o dovedeşti, cu surle şi trâmbiţe, căţărându-te o dată la 5 minute pe partener.

Nu sunt o persoană pudică din fire. Pe bune. Dar prefer să nu-mi asociez cunoştinţele cu filme porno, iar filmele porno să le văd acasă, nu pe stradă. Sunt mai de modă veche din punctul ăsta de vedere.

Reluând. De ce e musai să arăţi străzii întregi cât de mult ţii tu la Gicu sau Geta ta? Nu crezi că, dacă mie nu-mi place nici Gicu, nici Geta, îmi lezezi retina şi-mi disperi neuronii? Nu mă laşi cu sechele majore pentru întreaga mea viaţă? Nu mă chinui atât de tare încât într-o frumoasă dimineaţă de luni, în loc să-mi văd de orice altceva, eu scriu despre voi, Gicu şi Geta, de vă sărutaţi cu patos pe scaunul din faţa mea, în cafenea?

Published: August 30, 2010 | Comments: 22

Ne place, da, ne place – p. 19

Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică…
(G.Bacovia)

De duminică,
Mab

Published: August 29, 2010 | Comments: 6

Salomeea dansează

Am cumpărat ieri un pepene. Roşu, pentru că unul galben stătea deja frumuşel la rece, în frigiderul clanului. Şi, pentru că sunt copil simţit din fire, m-am gândit s-o-ntreb şi pe doamna mama dacă nu-şi doreşte cumplit şi iremediabil un pepene aidoma celui cumpărat de mine; adică, îl cumpăram, îl căram cu greu până acasă, şi i-l depuneam la picioare. N-ar mai fi trebuit decât să decarteze şi să se bucure de el. Deci, fac imprudenţa de a o suna şi de-ai prezenta propunerea. Frate, şi-unde-ncepe doamna mamă să-mi turuie în ureche, şi-n telefon, şi dacă ar fi avut o portavoce ar fi folosit-o şi p-aia, o poveste cum că vezi tu, mâine – adică azi, duminică – nu se mănâncă roşu, deci dacă am chef de pepene, să-l mănânc azi, că de nu, mâine mi-e interzis. Hmm… am zis că face mişto de mine, pentru că acest sport nu-i e deloc necunoscut, am îngânat ceva în barbă şi-am închis, mi-am cumpărat ăl mai fain pepene din grămadă şi l-am transportat acasă, să-l prezint familiei.

Acasă, aceeaşi poveste. Că duminica asta nu se mănâncă roşu. Ochii mi s-au micşorat ca la miopi, sprânceana mea a început să tragă periculos de mult înspre tavan, mai că mai aveam puţin şi-o pierdeam, buzele n-au vrut să mă mai asculte şi-au explodat într-un rictus semisadic, semiironic, semipălitînmoalelecapului. Cealaltă jumătate, a patra, era şi ea pe undeva, pe sub masă de atâta râs. Da, ştiu, o chestie nu poate avea decât două jumătătţi, dar zâmbetul meu se înjumătăţise în patru de amuzat ce era.

Adică, stai aşa puţin, şi-mi explică. Cum adică nu se mănâncă roşu? Păi, roşul e ceva de mâncare? Am trăit atâţia ani cu impresia că e doar o culoare şi-acu’, la 26 de ani, îmi povesteşti că există ceva de mânacre care se cheamă roşu? Şi cum se serveşte? Sub ce formă vine? Trebuie prăjit, copt, fiert, sau îl consumi în starea lui naturală? Mai zi-mi, se serveşte şi cu garnitură, sau îl iei în furculiţă, îl mesteci îndelung şi dup-aia, în stomac cu el? De-abia după ce am terminat repertoriul despre roşul care nu se mănâncă, am trecut la chestii mai serioase. Că vezi tu, că nu roşu ad literam nu se mănâncă, ci chestii pe bune comestibile, care au culoarea roşie. Adică, dacă ai chef de roşii, nope; pepene, ardei gras roşu, zmeură, ketchup, mere roşii, grapefruit roşu, carne roşie, cireşe, vişine, rodii, nimic din toate chestiile care au o vagă aparenţă de roşu nu trebuie mestecate în această zi. Vrei să bei un pahar de vin? N-ai decât, da’ ia-ţi alb, că vinul roşu iese din discuţie total. E păcat dacă bei din ăla. Vampirii au zi de post negru azi, pentru că, din nefericire pentru ei, sângele e roşu, şi n-au dezlegare la această culoare. Să moară vampirii de foame! Să bea lapte dacă nu le convine! Şi-aşa-s prea mulţi şi prea graşi! Mâţa mea care vânează şoareci e o păcătoasă de clasă, pentru că şoarecele ăla de-l ronţăie ea cu poftă are sânge, sângele e roşu, deci clar “păcat” scrie pe fruntea ei. Mă gândesc aşa, dacă din respect pentru sufletul ei nemuritor, n-ar trebui s-o duc duminica viitoare la popă, s-o spovedească şi s-o ierte de păcatul de a fi mâncat roşu într-o duminică în care chestia asta e total şi indubitabil interzisă.

Printre hohote de râs şi lacrimi de atâta amuzament, am întrebat evident şi de ce această restricţie, de care n-am mai auzit până acum. Răspunsul a venit prompt: “e sărbătoare. Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul”.

Ok, cine mai vede ceva ciudat în toată povestea asta să bată indignat în tastatură. Unu, pentru că maică-mea n-a fost niciodată cea mare creştină. Adică, am vaga impresie că poate număra pe degete dăţile în care a fost la biserică, şi nu era implicat nici un botez, nici un mariaj. În al doilea rând, ea nu posteşte, nu ţine cont de cele mari sărbători, ba chiar n-o ştiam nici superstiţioasă până acu’. Da, nu spală duminica, nu calcă şi nu coase; dacă e musai în schimb, nu refuză categoric. Adică trece peste. Deci, de unde religiozitatea asta subită?

Doi, c’mon! Să nu mănânci nimic roşu pentru că e tăierea capului? Unde e logica? Care e faza? De ce i-ar păsa lui Ioan că, la 2000 de ani după ce a murit, mirenii mănâncă roşii? Nu-i ca şi cum ar pune la proţap un nou-născut şi-ar da cep la orgie. E o roşie, pentru numele divinităţii! O roşie care, conform bibliei, a fost creată de divinitate pentru oameni; deci de ce e roşia păcătoasă? Sau de ce ar fi restricţie la roşii? Mâine poate aflăm că nu e voie să mâncăm verde, pentru că în verde era îmbrăcat Petru când s-a lepădat de Isus. Sau că de Paşti n-avem voie să mâncăm rădăcinoase, pentru că rădăcinoasele sunt un fel de lemn, şi din lemn era crucea răstignirii.

Departe de partea amuzantă a poveştii, nu e puţin cam trasă de păr toată chestia? Nu vede nimeni că nu facem decât să perpetuăm basme, dar le perpetuăm atât de serios, că oameni în toată firea ajung să respecte postul de roşu? Şi pe bune dacă mă aşteptam la o replică din asta din partea maică-mii. Interzisă e puţin spus. Când am văzut că ea chiar vorbeşte serios, ochii mi s-au mărit de semănam cu anime-urile japoneze, genele au încetat să mai clipească, în capul meu s-a făcut vid. Şi mă gândesc că în momentul ăsta beau o Cola. Şi are o culoare roşiatică, iar eticheta e roşie de-a dreptul. Oare şi ăsta poate trece drept păcat? Sau se pune doar la chestiile tradiţionale, care existau acu’ 2000 de ani? Da’ dacă Irod bea Cola, atunci clar e păcat major ceea ce fac eu acum. Nu ştiu cum voi scăpa de această povară…

Pe bune acu’: mai sunt multe chestii care pot fi trecute la categoria “păcat”? Sunt eu singura care vede partea ridicolă din toate aceste “tradiţii”, sau mai sunteţi câţiva, dispersaţi prin spatele monitoarelor, care aţi făcut ochii mari şi aţi atins podeaua cu maxilarul?

Duminică faină. Roşie, fără nici o legătură comunistă:)

Published: August 29, 2010 | Comments: 15