Monthly Archives: September 2010

Umbre de femei

Mergeam eu cuminte pe stradă. Regulamentar, c-o mână pe geantă şi cu cealaltă lipită riguros de telefon, fără să deranjez pe nimeni, ocolind persoanele care se-ncăpăţânează să meargă exact pe mijlocul drumului, ignorând replicile pline de miez ale băgătorilor în seamă de serviciu. Mă rog, mergeam. Cu lăbuţa pe inimă mărturisesc că mă uit la oameni pe stradă; nu merg cu capul adânc băgat în pământ, pentru simplul motiv că există mereu câte ceva de văzut. Bun sau rău, nu contează. De văzut să fie, că paşii nu se consumă. Ei, şi cum puneam eu câte un picior în faţa celuilalt, am realizat o chestie; bine, recunosc, o ştiam de mai demult, dar acu’ s-a sedimentat. Există două chestii majore care nu-mi plac la femei; cu toată stima, respectul pentru femei, nu-mi plac cele care înjură birjăreşte şi cele care fumează pe stradă.

Pentru că e nevoie de explicaţii, o s-o luăm sistematic. Cu liniuţă de la capăt, pentru a nu se înţelege că fac afirmaţii gratuite.

1. Înjuratul birjăreşte pe o femeie – da, am mai spus-o, nu-s eu cea mai feminină şi mai roz persoană din lume. N-o să mă vezi cu volănaşe, fundiţe şi clămiţe. Da, la nervi clar îmi mai scapă o vorbă de dulce dar, în principiu, nu în public. Între ăia patru pereţi de acasă poţi face ghiveci de “dulciuri”, da’n public ar cam trebui să-ţi păstrezi domnia.

Să ne înţelegem: vezi o femeie. Super feminină. Super ultra diafană, emanând “feminin” prin toţi porii, în DEX, în dreptul cuvântului cu pricina, e pusă poza ei. Păi nu se duce naibii toată impresia în momentul în care deschide gura şi varsă tot repertoriul caracteristic birjarilor din Bucureştii vechi?
Nu spun că înjuratul ar trebui să fie exclusiv masculin; departe de mine gândul. Da’ parcă nici pe un bărbat nu dă foarte bine să toarne tot sacul, învăţat în ani de practică, darămite pe-o femeie.

Sincer am cunoscut doar două femei pe care cuvintele de dulce nu sunau nici vulgar, nici trivial; era la fel de normal ca şi cum aş fi spus eu că vreau apă. Nu percepeai nimic urât în frazele alea, aruncate la-ntâmplare. Nu le strica imaginea, nu le afecta feminitatea, pur şi simplu aşa trebuia să fie. Da’ să mă scuzaţi, ele sunt excepţiile care întăresc regula. Şi dacă am fi toţi excepţii, atunci regula s-ar inversa.

Nu, nu-mi plac femeile care-şi bagă şi-şi scot. Cu oricâtă estetică a urâtului aţi încerca să mă convingeţi. Aia merge, într-adevăr, în momentul în care vrei să creezi; în momentul în care te defineşte ca “artist”, să-i spunem. Dar nu zi de zi. Nu când vorbeşti cu mine, în public, şi eu nu’ş unde să-mi îngrop capul de ruşine, pentru că nu vreau să aud feminitatea din tine transformându-se în dicţionar argotico-de cartiero-vulgar.

Poate am eu un pitic pe creier; da, ştiu, mai mulţi. Da’ parcă mi se pare cam dus la extrem un limbaj garnisit cu floricele la fiecare două cuvinte. O discuţie în care nu poţi separa ideea principală de organele reprezentative, şi, mă repet, acea discuţie dusă c-o femeie. Şi da, evit pe cât pot specimene de genul. Pentru că-n dormitor e una; să muţi dormitorul în mijlocul oraşului e dizgraţios de-a dreptul.

2. Femeile care fumează pe stradă. Să ne înţelegem că afirmaţia asta vine din partea unui fumător de tradiţie. Fumez, după cum am mai spus; destul de mult. Nici o cafea, nici o pauză, nici o discuţie fără ţigară. Da’ când văd femei cu tigară-n mână pe stradă, mi se pune pata.

Explică-mi, te rog, de ce nu poţi aştepta până la o bancă într-un parc, până ajungi acasă sau unde e punctul final al plimbării tale pentru a aprinde o ţigară? Sau de ce e musai să aprinzi o tigară cu 30 de secunde înainte de a intra într-o cafenea? Ca să ştie toată lumea că fumezi, şi n-ai nici o jenă în privinţa asta? Pentru că e semi-macho, semi fencitrendi să stai cu ţigara fumegândă în timp ce te chinui să-ţi scoţi haina şi s-o aşezi pe scaun? Pentru că, să fim serioşi, îţi tremurau atât de tare plămânii după o ţigară că încă 30 de secunde te-ar fi omorât? C’mon!

Gagicuţe rebele, cu jemenfoutismul de rigoare. Been there, done that. Da’ o ţigară pe stradă nu te face nici mai rebelă, nici mai grozavă; te bagă-n anonimat. Te scoate din circuit prin simplul fapt că – din punctul meu de vedere – imaginea ta are de suferit.

Da, poate oi fi mai de modă veche, da’ pe bune că văd fumatul – oricât de banal le-ar părea unora – ca pe un gest intim. Fumezi ca să te simţi bine. Fumezi ca să te calmezi. Fumezi pentru că îţi place. Da’ e intim. E ceva ce ţine de tine, de personalitatea ta, de partea ta interioară; nu te împarţi fiecărui străin de pe stradă. Nu te dai cu ruj în public; nu te pensezi în public. De ce ai fuma pe stradă? Şi da, cred că ţigara aprinsă pe stradă, între degete de femeie, “defeminizează”.

Culmea o reprezintă o femeie care fumează pe stradă şi-njură în acelaşi timp, cu ţigara-n colţul gurii. Deja a trecut de toate stadiile toleranţei mele, deja după ce o percep, n-o mai văd; nu mai există. Kaput. Pentru că da, îmi plac femeile, dar o femeie fără feminitate – oricât de mascată ar fi ea – nu face – şi scuzată-mi fie comparaţia – nici cât o ceapă degerată. Părerea mea.

Published: September 30, 2010 | Comments: 14

Geanta miraculoasă

Leapşă de la Grapefruits, care vrea musai să afle ce-i în geanta mea. Aşa că, pentru a-i satisface curiozitatea, am sărit cu poza adiacentă. Inutil să menţionez că ar fi putut fi mult mai multe chestii, dar m-a prins la câteva zile dup ce făcusem ordine şi disciplină. Pentru nelămuriri, întrebaţi cu încredere:))

Leapşa merge la toţi cei care se încumetă să-şi pozeze conţinutul genţii, poşetei, rucsacului, sau oricărui alt “recipient” de stocare zilnică a chestiilor proprii şi personale.

Published: September 30, 2010 | Comments: 29

Aventurile lui Cutare

Am văzut că se poartă o chestie; una nu tocmai fair-play, din punctul meu de vedere. Nici elegantă, nici inspirată, nici măcar originală. Printre bloggeri adică, pentru că în real life asta ar fi aşa, ceva gen bârfă, amestecată cu un soi de plictis şi-un n-am ce face, hai să-mi fac de treabă.

Să mă explic: se ia un oareşcare personaj cu blog; să-i zicem Cutare. Ei, şi Cutare ăsta se gândeşte că ar fi bine să-şi dea el cu părerea despre ceea ce scriu alţii. Cu citate, link, ba chiar print-screen, ca să nu creadă lumea că inventează. Şi pentru că respectivul Cutare e o “autoritate” în domeniu, face şi analiză pe text, se gândeşte cum ar fi trebuit să fie metaforele pentru a fi “valabile”, ba chiar ar fi în stare să dea lecţii (contra-cost, fireşte) pentru a te învăţa cum şi ce ar trebui să scrii.

Să ne înţelegem că n-am fost pusă în situaţia cu pricina. Nu, nu sunt eu victima lui Cutare. Sunt mulţi alţii. Şi Cutare nu-i un personaj unicat. Nu, am găsit eu cu mouse-ul şi tastatura mea mai mulţi de-alde Cutare; şi-n plus, se-nmulţesc pe zi ce trece.

De ce nu mi se pare ok, de ce mi s-a zburlit codiţa, de ce dimineaţa asta este despre Cutare? Păi, s-o luăm sistematic:

1. Loc pe net este pentru toată lumea. Dacă unul vrea să scrie maşini, altul să povestească în fiecare zi ce-a visat c-o noapte-n urmă, să facă metafore cam ciudate, să se creadă Verlaine, să deseneze-n paint şi dup-aia să posteze, să fotografieze pungi, să descrie cum se desface un monitor, să-şi inventarieze colecţia de boxeri, să se creadă Nostradamus, să scrie ca la clasa 1, dar să aibă o mega impresie despre ceea ce a creat, să descrie cu lux de amănunte cum va fi când mânia cerească se va pogorî peste toţi păcătoşii, să se plângă, să se extazieze c-a primit un zar, lasă-l, frate-n plata lui. Nu-ţi fură din spaţiu, nu se bagă peste bucăţica ta, poate nici măcar nu ştie că exişti. De-asta-s blog-uri şi de-asta există blogosferă: pentru ca fiecare să facă borş în pătrăţica lui. Atât timp cât nu se ia de tine, cât nu te copiază, cât n-ai nimic palpabil de împărţit cu el, de ce să te isterizezi că nu i-au ieşit figurile de stil?

2. Fiecare scrie după cum îl taie capul. Cu sau fără greşeli, cu sau fără diacritice, cu sau fără acorduri. Unii fac poezie, alţii n-au trecut încă de romantismul de la 15 ani. Nu se isterizează Călinescu – da’, ştiu că-i mort, da’ nu aruncă el cu suliţe de foc în cei care maltratează limba – de inepţiile unora, şi se trezeşte Cutare că e critic literar. Băi, băi, băi, stai aşa, că nu e chiar aşa. Adică, la urma urmei, cu ce e Cutare mai sus faţă de ăl de s-a gândit că vrea să scrie şi să fie citit măcar de cei 15 prieteni pe care îi are? În momentul în care-mi vii cu diploma de Doctor Honoris Causa în ale literaturii şi-n ale blogosferei, de-abia atunci – probabil – ai avea dreptul să te pronunţi; să califici anumite chestii drept “nulităţi”, ba chiar să te apuci să dai sfaturi. Până atunci, mucles.

3. Din câte ştiu eu, n-ai voie să reproduci textele (sau bucăţi din textele) altcuiva fără acordul acestuia. Chit că dai sursa, chit că-i pui link direct pe pagină. Dacă nu ţi-a dat acordul, se cheamă furt. Că vrei să-i faci un bine (sau un rău) e de ajuns să-i menţionezi adresa. N-ai voie să-l copiezi. Da’, nu, frate, că vezi tu, că unii sunt aşa, cu un deget deasupra muritorilor de rând, şi pot copia, diseca, discredita în voie.

4. Ultima chestie, care m-a secat rău de tot, e în felul următor: Cutare e deschis la comentarii. Le încurajează, le aprobă, le bagă-n seamă. Atât timp cât sunt din turma de lătrăi care-s de acord cu părerea expusă. Dacă are cineva curajul, tupeul, nesimţirea să-l contrazică, e făcut cu ou şi cu oţet. Pentru că vezi tu, Cutare şi-a exprimat o părere proprie şi personală; cine eşti tu să fii Gică Contra? Şi dacă Cutare se simte autoritate, nu-şi poate permite să-şi simtă autoritatea lezată. Aşa că, ai comentat? N-ai comentat cum trebuie? Na, de-aici! Un pumn verbal, ba chiar şi-un picior, direct la ficat, să ştii de altă dată să alergi împotriva curentului!

Hmm…fiecare e stăpân pe blogul lui, e drept, dar atât timp cât îşi vede de blogul lui, fără să dea în ceilalţi. Zic eu. Tocmai d’aia n-o să dau link-ul lui Cutare. Nu de alta, dar fiecare o să dea peste un Cutare la un moment dat. Şi da, într-un fel e contra-exemplu la tot ce am scris aici, , da’ pe bune acu’, ori suntem toţi Cutare, ori nu sumtem nici unul. Ar fi mai bine.

Published: September 29, 2010 | Comments: 10

Clubul ciudaţilor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi n-ar mai povesti, o celulă. Una mică şi rea, care a mâncat tot din farfurie chiar dacă, pentru a face chestia asta trebuia să o păcăleşti cu piticii de pe fundul farfuriei cu pricina sau să-i tai frumuşel pâinea cubuleţe; care a căscat gura în stânga şi-n dreapta, a ascultat ce spuneau alţii şi a băgat la cutiuţă doar ce i-a convenit; care s-a gândit că poate gândi şi de una singură, cu toate că, din când în când, mai trebuie să-i mai şi desenezi ca să priceapă. Ei, şi ca să nu fie suspansul prea mare, ca să nu facă nimeni vreun infarct spontan pentru că moare de curiozitate să ştie despre cine-i vorba, mărturisesc – ca de obicei – cu lăbuţa pe inimă, că celula aia s-a transformat în mine. Asta de acu’, care bate câmpii cu graţie şi cu tastatură.

Azi e vorba despre manii. Mai mult sau mai puţin ciudate, dezvoltate din faşă sau de-a lungul timpului, manii care presupun că erau în membrana celulară şi au crescut o dată cu celula-n sine, o dată cu mine. Mă rog, manii sau ciudăţenii, după cum le percepe fiecare…

Dintotdeauna am fost pe partea dreaptă. A drumului, atunci când merg alături de cineva. A patului, când vine vorba de somn. Locul de lângă şofer, pentru că nu mai conduc. Cred că, în tabloul ăla mare, cu bătrânelul cu barbă care are la degetul mic toate sforile din lume, aş fi de-a dreapta tatălui. Sunt dreptace. Singura mea operaţie – sper să rămână aşa – e de apendicită; pe dreapta. Mi-am făcut franjuri genunchiul drept, mi-am scrântit glezna dreaptă, dacă mă stresează ceva, mă stresează ficatul. Prima măsea de minte mi-a apărut pe dreapta. Când mă încalţ, încalţ mai întâi piciorul drept. Dacă sar, sar cu dreptul în faţă. Primul pierce mi l-am dat pe dreapta. Plătesc cu dreapta, lovesc cu dreapta, mângâi tot cu dreapta. Da, sunt dreptace, dar ăsta nu-i un motiv pentru care toate accidentele sau chestiile legate de sănătate s-ar duce tot pe dreapta, nu?

Nu pot bea cafeaua decât din cană şi berea decât din sticlă. Prefer să-mi pui aceeaşi cantitate de cafea dintr-o ceşcuţă în cană; nu e vorba de cantitate, e vorba de recipient. La fel cu berea; mi se pune pe creier s-o văd în pahar. Las-o-n sticlă, las-o-n doză, las-on plata ei, da’ nu mi-o pune-n pahar, că n-o mai beau never ever.

Nu-mi place să mi se spună acelaşi lucru de două ori; dacă ai trecut deja la a treia oară, ai toate şansele să mă vezi ieşindu-mi din fire. Şi nu vrei să vezi asta. Pentru că nu mă ţine mult, da’ nici bine nu-ţi e. Dacă e vorba de o ceartă, prefer s-o lămuresc pe loc, nu s-o întind pe termen nelimitat. Asta din punctul meu de vedere pentru că, evident, acest lucru nu se poate întotdeauna; unii preferă să vorbescă după ce s-au liniştit. Eu prefer să vorbesc pentru a mă linişti.

În dezordinea mea e o ordine foarte bine definită. Nu găsesc lucrurile de care am nevoie dacă e ordine la dungă; trebuie să fie măcar o urmă de dezordine pentru a mă duce direct la ţintă. Nu-mi place să ajung acasă şi să fie patul făcut; parcă aş intra în camera altcuiva; măcar nişte cute să fie acolo, de sămânţă, pentru a mă simţi ca acasă. Nu-mi plac tricourile călcate şi cerşafurile apretate. Nu suport mouse-pad-ul şi, în acelaşi timp, mă enervez când văd că biroul meu a căpătat deja o urmă de lipsă de strălucire tocmai pentru că nu folosesc sus-numitul accesoriu. Nu suport căştile care intră în ureche, folosesc doar căşti cu agăţători. Nu-mi place apa-n urechi şi-n nas şi, în eventualitate în care acest nefericit fapt se întâmplă, mai am puţin şi dau în infarct; noroc că mă redresez repede…

Nu suport bluzele pe gât pentru că am impresia că nu pot respira. Din acelaşi motiv nu suport mănuşile, şosetele strâmte şi şosetele cu degeţele.

Că asociez figurile unora cu anumite animale, că îmi fac scenarii ciudate care, ca naiba, se mai dovedesc a fi şi reale, că am aceeaşi melodie pe repeat de trei săptămâni încoace, că ţin minte replici spuse cu mult timp în urmă, că n-am nevoie de reportofon pentru a reda o discuţie, că te iert, dar de uitat nu uit, că nu vorbesc cu tine dacă nu-mi placi, astea deja sunt chestii minore. Adică, mă rog, minore în perspectiva în care sunt altele mai mari şi, poate, mai grave.

Acestea fiind spuse, mă întorc la ciudăţeniile mele. Da’ tare aş fi curioasă care sunt cele mai ciudate ciudăţenii pe care le au şi alţii. Nu de alta, da’ măcar să mă simt ca-n clubul ciudaţilor…

Published: September 28, 2010 | Comments: 12

Născuţi cu copy-paste în braţe

Prima mea postare s-a numit “Viermii din cireaşă – compunere clasa a-IV-a“. Nimic ieşit din comun, trecând peste faptul că nu era tocmai o compunere de clasa a-IV-a şi că a fost ceva între experiment şi senzaţia aia, când te frige palma să iei pixul şi să scrii. Pentru că da, varianta originală e scrisă cu pixul, nu cu ajutorul tastaturii din dotare; să spunem că încă mai am urme tradiţionalist-romantice în mine.

Bun, şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că respectiva postare chiar e găsită la căutări; căutări de genul compunere clasa (şi aici se poate completa de la a-II-a până la a-V-a), compunere despre vară, compunere despre vacanţă. Adică, cineva chiar caută chestiile astea pe almighty Google, şi mă îndoiesc că e vreo persoană extraordinar de plictisită, care are chef să-şi aducă aminte de copilărie, sau căreia i-a trecut prin cap să descopere dacă operele ei literare din clasele primare au nimerit în mod accidental şi providenţial pe net.

Concluzia logică? Copiii de 2-5 nu-şi mai scriu compunerile pe foaie albă pentru ca, mai apoi, să le treacă “pe curat”. Nu-şi mai tocesc creioanele, nu-şi mai strică peniţa stiloului, nu-şi mai consumă pasta de la pix şi nu, în nici un caz nu-şi mai scormonesc creierii, tocesc neuronii, alimentează imaginaţia pentru a-şi face temele. Nope. Asta e aşa de so last year, că mi se face ruşine că mi-a putut trece prin gând. Nu, frate, ei caută direct pe net, eventual nici nu se mai obosesc să copieze pe vreun caiet de teme, scot direct la imprimantă, semnează foaia şi hip-hip-hurray! Înc-o notă rezolvată.

De ce nu mi se pare corect? Simplu. Pentru că, măcar până la liceu, ar trebui să-ţi antrenezi neuronii. Să vezi cu ce se mănâncă anumite chestii, să-ţi formezi o părere pentru ca, atunci când te hotărăşti să iei totul “de-a gata”, măcar să ştii că nu iei tot felul de bălării. Să ştii să faci diferenţa între un referat bine scris, şi-un altul care e apă de ploaie; să ai deja un stil, să poţi cizela chestia aia făcută de altul, să ştii ce ar trebui scos, înlocuit, adăugat.

Nu, n-o să spun ” pe vremea mea”, pentru că pe atunci de-abia ştiam ce-i ăla calculator, darămite Internet. Da’ totuşi n-am murit pentru că am scris cu stiloul, şi nici pentru că o compunere o făceam “din cap”, fără surse de inspiraţie. Ba chiar mi-a prins bine. Nu spun nici că n-am apelat la net niciodată pentru vreo chestie pe care n-aveam timp s-o fac, sau despre care n-aveam nici cea mai vagă idee; dar deja alea erau chestii complicate, băgate printre job, cursuri şi elemente lipsă. În nici un caz pentru chestii care ţineau de mine, de cum răsare soarele sau ce am făcut în vacanţă la bunici.

Şi mă gândeam aşa: prima dată când am auzit de control parental la net, am zis că nu-i adevărat; că nu se poate, că ar trebui să încerci măcar să ai încredere în copilul ăla, căruia i-ai pus compu-n braţe înainte de a şti să meargă ca lumea şi înainte de a renunţa la suzetă, că n-are ce să facă pe net atât de ciudat încât să foloseşti controlul parental. Sincer, aş prefera să ştiu că se duce pe site-uri porno decât că învaţă de mic să dea copy-paste pentru o compunere banală. Măcar aşa aş şti că-şi lucrează imaginaţia nu capacităţile de plagiator.

În încheiere, chiar aş fi curioasă să ştiu câte învăţătoare au citit ce-am scris eu, semnat Gigel, Ionel, Marian. Şi ce notă aş lua acum în clasa a patra, ţinând cont de faptul că mare e grădina netului şi mulţi plagiatori mai sunt în ea…

Published: September 27, 2010 | Comments: 18