Monthly Archives: November 2010

Mulţu pentru citi

Trecute sunt vremurile când părinţii încercau să scoată din vocabular cuvinte gen “mişto”, “caşto” sau “beton”. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu caşto-ul, da’ mişto-ul şi beton-ul au rezistat. Dovadă stau toţi cei care au crescut o dată cu mine şi care n-au reuşit să le elimine, pentru că n-au vrut. Sau pentru că nu le-au considerat nasoale.

Vremuri de formare, în care am pus cuvânt lângă cuvânt, am băgat la cutiuţă sute de termeni noi, sprâncene ridicate când îmi scapă ceva mai complicat decât fain sau bine. Da’ nu mă supăr. Ba chiar îmi place.

Dar nu despre dicţionare vreau să povestesc azi. Nu, azi va fi, ca de obicei, despre sprâncene ridicate – ale mele – şi despre dinţi strepeziţi. Pentru că se întâmplă în felul următor:

Înţeleg eu că e criză, că e foame, că e greu şi e trist şi e pustiu, dar ştiu una şi bună: oricât de foame ţi-ar fi, nu te poţi sătura cu silabe. Ei, da, în halul ăsta s-a ajuns. Să se mănânce silabe întregi. Şi ştiu că noi, moldovenii, suntem recunoscuţi pentru dexteritatea cu care mâncăm litere; cu care avem un limbaj propriu, cu ajutorul căruia ne înţelegem nestingheriţi. Că mulţi spun că vorbim repede şi că pocim cuvinte. Dar n-am prea ajuns la performanţa de a scurta cuvintele în mod voit, în aşa fel încât să te zgârie la propriu pe timpan.

Să mă explic: noua modă e să spui “mulţu”, “cu plă”, “plicti”, “bucă”. Pentru cei care n-au intrat încă în contact cu noul limbaj, asta se traduce drept “mulţumesc”, “cu plăcere”, “plictiseală” şi “bucătărie”.

Da, mi se ridică sprânceana. Cu lăbuţa dusă sincer la inimă spun că mi se pare fandoseală curată. Pentru că n-am auzit jumătăţile de cuvinte decât spuse pe un ton cât mai alintat cu putinţă, cât mai “wow, uite cum ştiu eu să vorbesc”, şi atât de mâţâit că până şi mâţa mea se simte ditai leul când le aude. Adică da, ştiam eu că femeile pot să se alinte mai mult decât permite legea; îmi plac femeile alintate, atât timp cât păstrează alintatul ăla în spaţiul propriu şi personal, între patru ochi. Dacă-s alintate-n public, mi se zburleşte codiţa; mi se ridică părul, încep să am o reacţie alergică, mă mănâncă palma, dau nervos din picior, ba cred că mi se zbate şi-o pleoapă, doar aşa, ca să fie meniul complet. Spun drept că femeia nu e femeie dacă nu se alintă; da’ nu eşti femeia mea, ca să te alinţi cu mine. Nu eşti prietena mea, nici măcar amica în aşa fel încât să simţi nevoia imperioasă de a mi te alinta. Cut it out!

Revenind la bietele cuvinte, însă. Am spus că sunt scurtate. Dilema mea e, ce se întâmplă cu restul de silabe? Unde se duc? Mi le imaginez aşa, rămânând în gât şi, la un moment dat, când se înmulţesc prea mult, începând să iasă una după alta. Vomă de silabe. Un “Exorcistul” în miniatură. Câteva ore în care persoana cu pricina nu mai poate spune decât “mesc”, “cere”, “seală” şi “tărie”. Asta ar fi fain de văzut…

Şi dacă n-aţi auzit încă de noua modă, staţi fără grijă. Tinde să se extindă. Eu ţin extinctorul aproape, pentru eventualitatea în care râd prea mult şi persoanele în cauză se aprind prea tare. Recomand aceeaşi metodă. S-ar putea să scăpăm cu viaţă şi din încercarea aceasta.

Published: November 30, 2010 | Comments: 51

Face off

Am un şifonier destul de mare. Nu, nu masiv, pentru că l-am înlocuit recent, dar destul de încăpător încât să cuprindă toate hainele; alea de le port, alea de nu le-am mai purtat de secole, ba chiar unele despre a căror existenţă nici nu mai ştiu. Asta înseamnă că oricând mă pot aştepta la o “surpriză”, găsind vreo bluză pe care o credeam demult pierdută. Oricum. E mare şifonierul meu. Dacă-mi dau interesul, cred că încap fără nici o problemă în el, ba chiar şi cu vreo pătură, ceva, cât să nu sufăr de frig. Numai că n-am fost niciodată in the closet. Şi ceva îmi spune că nici să vreau n-aş putea fi acolo.

De la ce a pornit toată faza? De la cuvinte şoptite pe la colţuri; de la încercările constante ale unora de a mă face să spun câte ceva despre mine; de la replici aruncate în timp ce se şterg razant de mine; şi da, pentru că nu înţeleg faza cu şifonierul nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Să mă explic: pentru mine, în şifonier e orice persoană care nu recunoaşte cine este; indiferent de “domeniul” despre care vorbim. O persoană care în interior e într-un fel, şi faţă de ceilalţi afişează exact opusul. Sau care nu recunoaşte nici măcar faţă de ea însăşi că faţada nu e reală.

Am făcut o singură chestie de genul ăsta; şi-o ţin minte, şi mă bântuie, şi n-am cum să dau timpul înapoi pentru a o corecta; o fracţiune de secundă am refuzat să ţin pe cineva de mână. Pentru că erau prea mulţi hater-şi prin zonă. Şi când mi-am dat seama, momentul era deja consumat. Şi poate că după atâţia ani, contează mai puţin; da’-mi pare rău. De atunci s-a terminat şifonierul pentru mine. Şi mă întreb eu aşa: dacă pe mine mă bântuie o singură secundă, cum o fi să te bântuie ani întregi? Cum o fi să te priveşti în oglindă, să vezi ceva, şi-apoi să-ţi pui masca şi să ieşi în lume? Cum o fi să te trezeşti dimineaţa şi-n loc de bocancii tăi, care ar trebui să te reprezinte, să-ţi pui balerini?

Şi nu, nu spun să iasă fiecare-n stradă cu pancarta care-l reprezintă, da’ nici să dea din colţ în colţ şi să roşească timid atunci când i se pune o întrebare. Şi să nu poarte roz dacă simte negru, şi să nu-şi întoarcă privirea doar pentru că e posibil să se înţeleagă altceva, şi să ţină capul sus.

Am dat peste o chestie care mi-a plăcut mult (mulţumesc, FetiţaJunglei13) care zice aşa: Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi – Tacit. Şi nu pot decât să fiu de acord, şi nu, n-o să dau exemple cu persoane care au murit în picioare, pentru că fiecare-şi poate face lista proprie şi personală. Spun doar atât: Oricare ar fi motivul pentru care iubeşti siguranţa şifonierului, odată ieşit din el o să vezi că te doare mai puţin spatele dacă stai drept. Şi coloana ta o să-ţi mulţumească. Şi poate n-o să fie happy-happy-joy-joy în fiecare zi; mai mult ca sigur nu va fi. Dar – şi acum să se audă tobele pentru că filozofia atinge cote maxime – măcar o să fie doar faţa ta aia de-o vezi în oglindă; şi tot pe ea or s-o vadă şi ceilalţi.

Published: November 29, 2010 | Comments: 18

And…it’s over!

Recunosc cu lăbuţa dusă sincer la inimă ca pe tot parcursul concursului că, în momentul în care m-am înscris, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Adică, e prima mea participare şi da, mă aşteptam să fie mai extenuant. Să nu mai am timp să respir între probe, să-mi ia foc tastatura pentru că intru în pană de timp, să transpir în faţa monitorului răspunzând la probă după probă. N-a fost aşa.

Nu, nu zic că a fost uşor, ţinând cont de faptul că majoritatea probelor au implicat şi partea aia „tehnică”, la care eu mă pricep mai puţin. N-a fost uşor, nici pentru că a trebuit să descriu multe laptop-uri, în condiţiile în care, repet, eu mă uit la design şi-abia apoi la performanţă. N-a fost uşor pentru că a trebuit să-mi respect şi condiţia blogului meu, o postare pe zi, în afară de ceea ce scriam pentru Super Blog. Ce vreau să spun e că n-a fost pe cât de criminal mă aşteptam.

Dar s-o luăm sistematic pentru că, fiind ultima probă, respir uşurată şi răspund „ca la şcoală”, în ordinea întrebărilor:

– ce mi-a plăcut… Mi-a plăcut că am demonstrat că da, pot scrie la comandă, chit că nu-mi place. Că au fost şi probe departe de „tehnic”, axate mai mult pe partea personală a autorului. Că au fost sponsori care nu s-au supărat în momentul în care i-am criticat, sau în momentul în care n-am folosit periuţa. Mi-a plăcut c-am reuşit să-mi menţin stilul de a scrie, fără a mă gândi că părerea mea s-ar putea să nu placă şi să fiu depunctată pentru asta. Că aveam de respectat încă un dead-line în afară de cel personal. Că am învăţat ce înseamnă să scrii un adevrtorial şi mi-am dat seama că nu-i de mine. Că am văzut bloguri multe; unii scriind mai bine, alţii mai puţin bine, dar fiecare încercând să fie „pe felie”. Că da, m-a ţinut în priză.

– ce m-a făcut să particip până la final… Dorinţa de a vedea dacă pot. Dacă mă ţine să bag articol după articol şi da, evident, dorinţa de a vedea pe ce loc mă pot clasa. În plus, dacă încep ceva, îmi place să şi duc până la capăt. Şi mi s-a părut interesantă ideea unui „boot-camp” pentru bloggeri. Cine rezistă, cât rezistă, în ce condiţii, chestii de genul ăsta.

– de îmbunătăţit… Respectarea termenului de jurizare, în primul rând. Pentru că e puţin stresant să pui răspunsul la timp şi-apoi să aştepţi două săptămâni până se jurizează. Transparenţa criteriilor de jurizare; adică, să ştii pentru ce ai luat un anumit punctaj, ce ar fi trebuit să adaugi, ce n-a fost ok. Probe mai puţin repetitive, în ideea în care să nu fii nevoit să scrii de 5 ori despre acelaşi produs, singura diferenţă fiind firma producătoare.
Şi ar mai fi ceva, dar nu ţine de organizare, ţine de participanţi, şi nu ştiu dacă poate fi schimbat: am văzut prea mult sânge, prea multe cuvinte spuse doar de dragul de a nu tăcea. Prea multă invidie pe persoanele din fruntea clasamentului, prea puţin fair-play. Dacă s-ar putea impune o regulă gen „fair-play”-ul obligatoriu, ar fi ideal. Dar mă-ndoiesc că se poate.

În ordinea asta de idei am răspuns la cele trei întrebări. Ca să închei, spun aşa: da, voi participa şi la următoarea ediţie, cu toate că nu m-a întrebat nimeni. Bonus din partea casei. Nu din dorinţa de „monetizare”, pentru că un concurs ar trebui luat ca atare, ci pentru că mie nu mi-a lăsat un gust amar decât din cauza unor participanţi, care au folosit probele ca ring de vendetta. În nici un caz din cauza organizării.

P.S. – Super Blog, etapa 44.

Published: November 29, 2010 | Comments: 12

Şi partenerii au fost…

Parteneri media. Pentru Super Blog 2010. Penultima probă cere să prezint omagiile partenerilor. Aşa că fac o reverenţă şi încep:

TVR – Zona IT – începută din 2008, emisiunea se adresează tuturor celor interesaţi de IT. Recunosc sincer că n-am văzut nici o emisiune până acum, din două motive: nu mă uit la tv şi, dacă m-aş uita, clar n-aş pricepe mare lucru. Se discută chestii grele acolo: hardware, software, gadget-uri, mă rog, cam tot ce ar interesa un cunoscător în domeniu.

– revistele Connect şi PhotoMagazine. Connect e cea mai mare revistă de telecomunicaţii din Europa şi reuneşte review-uri despre telefoane mobile, laptop-uri/netbook-uri, jocuri. Din ce am văzut eu, „colecţia” e bine definită şi da, dacă ai timp, chef şi eşti pasionat, poţi petrece ore bune comparând, examinând, clâtindu-ţi ochii cu cele mai noi modele de „gadget-uri”.
PhotoMagazine, pe de altă parte, e revistă de tehnică şi artă fotografică. Adică, prezintă messer-ii în materie de poze. Nu, nu pe cei care au impresia că fac fotografie, ci pe cei care chiar te fac să ţi se ridice părul când te uiţi la ce au putut crea. Başca aparatura necesară pentru a face artă. Recunosc că am stat ceva timp pe site, pentru că, în ciuda faptului că nu mă omor să fac poze, îmi place să cred că ştiu să apreciez o poză bine făcută.

Radio Lynx.ro – promovare pe calea undelor, păreri, muzică. Post radio-vizual interactiv, Radio Lynx oferă posibilitatea de a discuta în timp real cu moderatorii, invitaţii sau ascultători de radio, aidoma ţie. În plus, transmite live concerte de club, evenimente de business, seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale.

www.121.ro – sau comunitatea femeilor senzaţionale. Horoscop, modă, relaţii, fitness, carieră, familie şi multe altele sunt adunate pe acest site. Dacă ai de gând să nu te plictiseşti, poţi petrece destul timp, din categorie în categorie.

– câştigătorii ediţiilor trecute – www.ArenaIT.net şi www.MoneyWatch.ro Ce să spun? După cum sugerează şi numele, Arena It e dedicat IT-ului. Cei doi membri ai echipei discută hardware, software, evenimente IT. Şi da, se cunoaşte că ştiu cu ce se mănâncă domeniul, pentru că am rămas plăcut surprinsă de ordinea de pe site şi de diversitatea articolelor.
MoneyWatch e la polul opus, din punct de vedere al subiectelor abordate. Adică e site de analiză bussiness, socială, investiţii etc. Câştigător al ediţiei Super Blog 2009, MoneyWatch înseamnă fast forward, după cum îl caracterizează creatorul lui, şi o frecvenţă de minim 3 articole pe săptămână, axate pe calitate.

Închei prezentarea partenerilor tot cu o reverenţă, făcută cum ştiu eu mai bine, pentru că da, pentru a duce mai departe un Super Blog nu e nevoie doar de sponsori şi participanţi, ci şi de parteneri media. Scopul? Creşterea vizibilităţii concursului.

Reverenţă, şi mă retrag.

P.S. – Super Blog, etapa 43.

Published: November 29, 2010 | Comments: 2

Ne place, da, ne place – p.34

Duminică. Pentru că, măcar din când în când, trebuie să mai şi zâmbeşti când asculţi muzică.

Published: November 28, 2010 | Comments: 8