Monthly Archives: December 2010

My way

Până acu’ vreo două zile am tot aşteptat să se schimbe anul. Să treacă 2010, să se transforme-n 2011, să-nceapă o “nouă eră”. Am încercat aceeaşi senzaţie pe care o am încă din copilărie: dacă se schimbă anul treci aşa, o graniţă invizibilă. Totul se transformă, o dată cu cifra din calendar. Şi, la fel ca-n copilărie, am realizat că nu e tocmai aşa.

Adică, în secunda în care treci dintr-un an în altul nu se-nvârtesc planetele mai repede; nu se-ntâmplă reacţii chimice ciudate şi de neoprit; poate se mai închide vreun trigon regal, poate îţi creşte puţin pulsul, da’ asta-i tot. Ce a fost la 23.59 va fi şi la 00.01. Ba chiar şi la 00.02. Nu există linia aia pe care mi-o imaginez în fiecare an; lucrurile bune nu devin mai bune, nici alea rele mai puţin rele. Pui punct unui an, treci în altul, da’ schimbările nu apar în secunda imediat următoare; dacă e să apară, apar în timp.

Am vrut să vină 2011. Era ceva gen ideal. Ieri m-a pocnit că, de fapt, singurul lucru cert o dată cu “schimbarea” e că mai trece un an; că mai îmbătrânesc c-un an; că şi vineri, şi sâmbătă tot eu sunt. Că tot tămbălăul ăsta în jurul noului an e doar ca să fie. Un alt motiv pentru a nu te simţi vinovat că mai încingi încă un chef.

Urările de bine? Da, sunt faine. Da’ ce-ar fi dacă ar fi făcute în fiecare zi? Poate chiar s-ar îndeplini. Dorinţele de Anul Nou? Faine şi ele. Da’ ar da mai multe roade dacă le-ai dori constant. Hotărârile de genul “de la 1 ianuarie”? Sublime; dacă ai începe să te ţii de ele încă de pe 31 decembrie. Bilanţul de sfârşit de an? Amuzant, da’ total inutil; ai făcut ce-ai făcut, ai fost cine ai fost. Faptul că reiei anul nu înseamnă că şi poţi schimba ceva.

În fiecare an am făcut faza cu dorinţa; a mers pentru ceva timp. Când a fost să moară peştişorul de aur, a crăpat fără să se uite că mai are câte ceva de făcut. Vâsc în casă? Din plin. Aranjamente întregi, organizate artistic şi estetic. Lenjerie roşie? Am încercat toate culorile, şi n-a fost mare diferenţă. Singura constantă a fost mahmureala de pe 1; şi senzaţia că toţi dorm în ziua cu pricina.

Bilanţ 2010… Are vreun rost? Pe bune că l-aş face dacă aş şti că mâine, în 2011 fiind, 2010 s-a terminat. Adică, punctul ăla e pus final; nu mai există nici măcar fantoma lui. Dead, over, kaput, конец. Da’ n-are cum, aşa că degeaba mi-aş bate căpuşorul meu blond cu chestia asta.

Şi da, am înţeles, pentru a-X-a oară, că e vorba doar de o foaie ruptă; de-un nou calendar, nu de “o nouă eră”. Mâine nu voi străluci ciudat, nu voi fi mai puţin critică şi mai mult umană, nu voi avea puteri noi gen teleportare sau ultra speed; n-o să am o nouă viziune asupra vieţii, nu îmi voi schimba radical viaţa călugărindu-mă, n-o să-ncep să ador omenirea şi copiii; n-or să-mi placă oameni care azi nu-mi plăceau, şi n-o să-ncetez să-i iubesc pe cei pe care-i iubesc deja; n-o să gândesc altfel, n-o să scriu altfel, n-o să simt altfel. Şi nici nu-mi doresc vreuna dintre variantele de mai sus.

În încheiere, pentru că la capitolul “urări” stau mai prost, zic atât: un an aşa cum vi-l doriţi, vouă, celor care mă suportaţi.

P.S. – Bonus, pentru că nu putea lipsi, încă o melodie. Una care mă face mereu să merg cu capul sus. În care mă simt de fiecare dată. Aşa, ca de sfârşit/început de an… Ca de la Vărsător la restul lumii:))

Published: December 31, 2010 | Comments: 34

Invizibil. Nu. Ba da.

De obicei sunt invizibilă. Pe mess, adică. În rest, în viaţa aia reală, mă strecor când am chef, calc pe bătături când sunt în dispoziţie, invizibile devin persoanele care nu mă interesează de nici o culoare. Astea sunt puse pe “mute” total; nu de alta, da’ nu-mi încarc căpuşorul meu blond cu detalii insignifiante. Şi unele persoane pot fi cele mai insignifiante detalii cu putinţă. Dar da, în viaţa reală e în funcţie de cum îmi tună. N-a chef să te salut, n-o fac; prefer să nu te văd, chit că eşti la doi centimetri de mine, nu te văd; simt eu nevoia să te întreb de sănătate, o fac; mi s-a părut mie că m-ai stresat, să fie sânge!

Revenind însă la mess… Mi se pare normal să aplic cam aceleaşi reguli şi virtual. În concluzie, voi fi mereu pe “invisible”. Nici dacă întreţin o conversaţie nu-mi voi schimba starea. Pentru că-mi place să salut pe cine vreau eu, în momentul în care am chef; pentru că uneori n-am chef nici de mine, darămite de o conversaţie; pentru că, de cele mai multe ori, folosesc mess-ul pentru alerta aia sonoră care mă anunţă că am mail-uri noi. Şi da, mail-urile sunt importante, şi nu vreau să le ratez, aşa că mă pitesc sub masca invizibilităţii, pentru a nu-mi verifica mail-ul o dată la 3 minute.

Da’ nu, că vezi tu, că nu mai merge aşa uşor. Că unii s-au gândit că ar face o chestie grozavă, şi teribilă, şi de-a dreptul utilă şi magnifică, dacă ar inventa ceva care să te descopere; dacă eşti on-line, off-line, invisible. Ca să ştie dacă eşti pe net şi, în consecinţă, acasă şi cel mai probabil în faţa comp-ului propriu şi personal în orice moment. Chit că te au în listă, chit că nu. E de ajuns să-ţi ştie id-ul şi PAC! transparenţă totală.

Site-uri care oferă chestia asta, destule. Aşa că, dacă tot n-ai ceva mai bun de făcut, pune tu frumuşel mâna şi caută; scotoceşte şi vezi cam ce fac şi pe la ce oră. Adică, sunt sau nu acasă? Sunt sau nu pe mess? Mă ascund sau nu de tine?

Şi, ca să nu fie o chestie cu un singur tăiş, au mai scos o chestie care te anunţă dacă ai fost căutat pe site-urile cu pricina. Adică stăteam eu frumuşel, cu o cană de cafea şi-o ţigară lângă mine, butonând ce butonam eu acolo când, TADAM! mail că am fost căutată. M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am aprins ţigara şi m-am întrebat aşa… cam cine şi de ce s-ar interesa de statutul meu?

Pe bune că mi se pare de-a dreptul peste stângul. Poate n-am chef de tine azi. Poate mă doare fix doi metri mai în faţă ce faci acum. Poate nu vreau să am de-a face cu tine. De ce să ai posibilitatea de a mă căuta? Dacă nu sunt on-line, înseamnă că nu vreau asta. Şi de ce să mă poţi verifica oricum, oriunde, oricând? Şi de ce să ţi se dea dreptul de a vedea că sunt sau nu acasă (pentru că şi asta e o chestie) doar pentru că te roade curiozitatea? Şi cine a venit cu ideea asta genială pân’ la urmă?

Mă gândesc eu aşa: dacă tot există serviciul cu pricina, să fie, frate, cu plată. Mori, te roade, te-nvârţi ca peştele-n acvariu, scoate cardul şi plăteşte pentru ceea ce vrei să afli. Eu zic c-ar ieşi bani frumoşi din chestia asta. Şi, ca să fie totul complet, hai să spunem că parte din bani ar trebui să ajungă la cei căutaţi; măcar aşa ar fi cât de cât echitabil. Vrei să ştii ce fac? Vrei cu adevărat? Plăteşte-mă pentru asta. Dacă nu, foloseşte metoda tradiţională şi dă-mi un telefon sau lasă-mi un mail. E mai fair-play…

Published: December 30, 2010 | Comments: 20

Prima amintire, ultima leapşă

Dianna s-a gândit probabil că la vârsta mea nu-mi mai ştiu care-mi e prima amintire… Aşa că voi fi foarte “scurtă”; prima chestie pe care o ţin minte bine de tot e că plecam cu trenul, undeva la munte, cu bunica, şi mama rămânea pe peron. Habar n-am dacă din punct de vedere cronologic n-or fi şi chestii mai vechi decât asta, da’ tind eu să cred că aste e printre primele:-??

Şi pentru că e leapşă, se duce – bineînţeles – către toţi cei care au chef să scotocească prin trecut. Da’ fără amintiri de genul eram un gălbenuş în oul mamei mele, că n-o să cred never ever:)

Published: December 30, 2010 | Comments: 4

Charlie şi fabrica de ciocolată

Dacă primeai pijamale, era naşpa. Dacă primeai jucării, era meserie. Dacă primeai dulciuri, şi-n special ciocolată, era raiul. Mă-sa. Meserie curată. Nebunie totală. Te-nvârteai ca titirezul. O pătrăţică de colo, o halcă consistentă de dincolo, mai roade puţin şi din cealaltă, bagă şi-o bomboană; ambalaje şi staniol peste tot. Care strategie în a devora dulciuri? Strategia era că nu există nici o strategie. Care cum pică la mână. Pe care o prinzi prima e victima, dar asta nu înseamnă că celelalte scapă. Mai devreme sau mai târziu – de obicei mai devreme – fiecăreia îi va veni rândul spre a fi sacrificată.

Ciocolată peste tot. Pe la colţul buzelor, degete lipicioase, bucăţele lipite de covor pentru că, de, în goana aceea nebună, cui îi mai pasă de covor? Mame înnebunite, pentru că în momentul în care au aşezat frumos masa, cu şerveţele şi nu’ş câte rânduri de furculiţe, başca paharele pentru fiecare soi de băutură-n parte, deja ai burtă de greiere; ghici ce, toată ciocolata a dispărut. Nu, n-a furat-o nimeni, a fost de-a dreptul ronţăită. Se odihneşte în burta aia de greiere, şi adio salată boeuf, şi ciorbă şi friptură. Astea-s prea serioase, mai ales când ai dulciuri multe, toate peste tine.

Acu’ moda dulciurilor s-a extins. I s-a prelungit termenul. Şi adult fiind, primeşti în continuare ciocolată. Şi cum s-a diversificat oferta, normal că primeşti chestii variate. Dacă în copilărie erau vreo trei variante mari şi late, acu’ există chestii la care nici cu gândul nu gândeşti. Minunăţii, bucurii şi veselii. Da’ parcă nu mai devorezi ca atunci. Degetele lipicioase se spală rapid, staniolul e dus frumos la gunoi, ambalajul la fel; care haos în a termina ciocolata? Există ordine şi disciplină în toate. Colecţia stă cuminte; o pătrăţică acu’, alta mai încolo. Nu amesteca bomboanele. Ai grijă, că mâţa a pus ochii pe o anumită bomboană, şi ea n-are voie să mânănce dulce, aşa că mută-le ceva mai sus şi mai la adăpost.

Gândeşte-te de care ciocolată vrei acu’. Stai, analizează, cântăreşte opţiunile. Pentru că tre’ să te decizi între multe chestii. Şi parcă nu te mai poţi lăsa cuprins de frenezia aia, în care luai 5 bomboane şi le băgai pe toate-n gură, şi dup-aia reveneai să-ţi faci plinul.

Mie, una, îmi place ciocolată. Da’ tre’ să am chef s-o mănânc. Adică tre’ să ţipe cheful în mine pentru a-mi întinde leneş mâna şi a lua ce-mi pică. Dacă mai vreau, mai iau, că am de unde. Da’ stau şi mă gândesc aşa: dacă dai peste cineva căruia nu-i place ciocolată? Evident că şi lui Moşul i-a adus rezerve de ciocolată. Da’ nu-i place neam. Ba chiar are o ciocolată preţ de vreo lună, şi după o lună se termină doar pentru că a servit musafirii cu ea; sau a măritat-o. Acolo dilemă şi coşmar: să ai prea multe dulciuri şi pe tine să nu te încânte. Pentru că cei care te cunosc probabil ştiu că, mic fiind, înnebuneai dacă vedeai ciocolata. Aşa că acu’ te răsfaţă tot cu ea. Şi pui tabletă peste tabletă; poţi construi cazemate cu ea. Da’ de mâncat canci. Trafic se cheamă. Direct. O schimbi pe orice altceva sau, în spiritul sărbătorilor, o faci cadou mai departe.

Partea ciudată e că iarna în sine nu şi-a schimbat deloc sensul şi menirea. Mereu primeşti mai multe chestii dulci în perioada asta. Aşa era când eram mici, aşa e şi acum. În loc de sărbători de iarnă, pe bune că mai bine s-ar chema sărbători de ciocolată. Sună mai apetisant, şi exclude şi ideea aia de frig şi zăpadă care pe mine mă face să mă zgribulesc. Şi mă duc să mai aleg o bomboană; nu de alta, da’ am rezerve inepuizabile…

Published: December 29, 2010 | Comments: 6

I’m blonde what’s your excuse?

Cică blondele se distrează mai bine. Acu’ nu ştiu clar dacă e vorba despre blonde naturale, brunete vopsite pentru a ajunge blonde sau dacă se aplică şi blondelor naturale care şi-au schimbat între timp culoarea. Asta mă bagă total în ceaţă. Pentru că, dacă ar fi vorba doar despre blonde naturale care nu umblă cu cioara vopsită, ar însemna că până pe undeva pe la 20 de ani m-am distrat maxim şi, în secunda următoare în care am devenit brunetă, am încetat să mă mai distrez. Da’ când încep să-mi crească rădăcinile, ce se întâmplă? Sunt o blondă, sau o brunetă? Sunt o brunetă pe cale să devină blondă? Capacitatea de a face hai se raportează la toată lungimea părului, sau la mărimea rădăcinilor blonde? Sunt prinsă într-o dimensiune paralelă special creată pentru blonde naturale care s-au vopsit şi acu’ au juma’ de centimetru de blondime în dotare?

Total în ceaţă.

Urmează totalitatea bancurilor cu blonde care pe mine, una, mă amuză maxim. În principiu, lumea sare de fund în sus dacă spui un banc care i-ar putea leza cât de cât. Eu mă amuz, pentru simplul motiv că am cunoscut şi blonde pentru care par a fi create bancurile cu pricina. Şi nu, nu mă supăr dacă se gândeşte cutare că m-ar regăsi pe mine-n ele. Pentru simplul motiv că autoironia mi se pare cea mai tare formă de umor. Da’ dacă găseşti persoana care să se atace la faze din astea, atunci e meserie curată…

Pe de altă parte, blondele cică ar fi mai feminine. Probabil de asta mi-am schimbat eu culoarea… Şi, dacă stau să studiez cu atenţie, tind să zic că aşa e. Adică, pe bune acu’, cum să nu fie ultrafeminină dacă are bucle blonde, şi te mai şi priveşte cum doar femeile ştiu să te privească, de te loveşte direct în corazon? Nu-nşir lista de vedete blonde, pentru că ar trebui să mă gândesc dacă s-o iau alfabetic sau cronologic, şi deja e prea mult.

Urmează fanteziile alea care implică în mod clar o blondă şi-o brunetă; două persoane cu aceeaşi culoare ar fi prea mult, zice-se. Sau poate se merge pe principiul conform căruia opusele se atrag?

Blondele se prind mai greu. Blondele sunt bombe sexy. Blondele nu gândesc pe cât de repede ar trebui, şi gafează mereu. Blondele sunt speciale. Blondul te scoate din anonimat; sau te şterge la fel de repede. Blondele sunt stereotip. Despre blonde s-au scris cântece; multe chiar. De blonde se râde; da’ şi când râde o blondă de tine…

Apropo de tipare… Am cunoscut brunete care ar fi putut trece drept blonde dacă deschideau gura; şi blonde despre care ai fi putut spune că-s orice altceva. La urma urmei, culoarea la păr ţi-o poţi schimba oricând; mai greu cu restul chestiilor care fac dintr-o blondă una veritabilă. Alea “negative”, dar mai ales alea “de bine”…

Published: December 28, 2010 | Comments: 20