Monthly Archives: January 2011

Ave Satani?

Pe la 12 ani am auzit eu de satanişti. Frate, şi era teroare. Cică profanau morminte, omorau pisici, beau sânge şi da, se adunau la Zidul Mic, pe Faleză, unde făceau tot felul de blestemăţii, invocând forţele întunericului şi strigând în gura mare după un Satan care să-i ajute. A fost aşa, un val care a ţinut câţiva ani. Babele scuipau în sân şi-şi făceau cruce, copiii avea coşmaruri dureroase şi pline de sânge, preacinstitele mame de familie îşi împrospătau provizia de aghiazmă ca să aibă cu ce-l alunga pe ăl rău. Mă rog, panică-ntre găini…

Câţiva ani mai târziu, încă mai apărea câte unul care se lăuda în gura mare cu câte pisici a omorât el şi cum face litanii în miez de noapte, şi cum i s-a arătat vreo umbră sau vreun mesager al diavolului, şi i-a transmis că el e cel ales. Ţinând cont de faptul că respectivii aveau de obicei animale de casă pe care le iubeau şi le preţuiau, cu care se duceau la medic oridecâte ori erau bolnave şi tremurau lângă ele la operaţie, tind să cred că era aşa, un fel de “muamă, ce rău sunt, cu toate că plâng la Lassie”. Părerea mea. Şi da, prea mult alcool poate da naştere unor viziuni.

Încă vreo 2 ani trecuţi, şi fioroşii satanişti sunt puşi la 4 ace şi-un bold. Loc de muncă, spilcuiţi din cap până-n picioare, eventual cu un copil în braţe şi cu al doilea pe drum. Da’ vezi tu, că la 16 ani era mişto să ţipi că eşti satanist şi să crezi că inspiri teroare.

Repet, nu sunt genul religios. În ordinea asta de idei tre’ să recunosc, cu lăbuţa pe inimă, că m-a incitat Anton LaVey. Şi tot cu lăbuţa pe inimă spun că mi-a plăcut cum arată. Adică, lasă filozofia, lasă chestiile pe care le susţinea; până acolo a fost cale lungă. Da’, frate, arăta bine. Da, ştiu, acu’ văd vreo două sprâncene ridicate; nu, nu m-am reprofilat, da’ pot aprecia ce-i frumos, nu? Frumos, zic? Hmm… nu cred că e cuvântul potrivit. Să-i zicem ciudat; în măsura în care ciudat, pentru mine, e de bine.

(de pe: http://www.nndb.com/people/772/000027691/)

Şi pornind de la figura lui LaVey am aflat eu că satanismul care a zburlit Galaţiul cu mult timp în urmă era orice, numai satanism nu. Adică, era aşa, un fel de hai să ne jucăm, hai să fim răi, şi muamă, ce tare e să spui că mentorul tău e Satan. Teribilism pur, copilării, chestii de care pot eu să mă amuz după mulţi ani.

Şi mi-am băgat nasul, şi-am citit, şi-am cercetat. Aşa, pentru toi cei care cred că sataniştii mănâncă noi-născuţi şi taie, şi jupoaie, şi spintecă doar pentru mai multă putere. Ei, cu riscul de a vă dezamăgi, nu-i chiar aşa. Ba chiar sună bine ca filozofie, pentru cei care cred că pot să-şi asume responsabilitatea pentru tot ceea ce fac, cred, gândesc. Pentru ăia care sunt destul de puternici să nu dea vina pe nimeni pentru ceea ce li se întâmplă, pentru ăi de cred că pot să nu creadă în nimic decât în ei înşişi. Faza cu “hail, Satan” e cu totul altceva.

Eu una spun cinstit: cum să nu fac eu legături alambicate între un genunchi julit şi karma pătată? Da’ karma aia n-are oricum legătură cu mine? Dacă şi camelianismul e o formă de satanism? Aoleu, dacă fără să ştiu am inventat o nouă religie soră cu una existentă deja? Ce facem? Ne panicăm? Sânge pe pereţi, asta nu se poate întâmpla! Încerc să-mi potolesc bătăile inimii şi să-mi controlez respiraţia; da, o pungă ar fi ideală dar, ca de obicei, nici o pungă prin preajmă…

Evident că nu, nu vorbesc serios. Partea serioasă era aia cu Anton LaVey chiar avea idei interesante. Unde vreau să ajung până la urmă? E simplu: “sataniştii” în creştere, care cred că dacă au rupt o cruce deja vor da mâna cu prinţul întunericului, ar trebui să se informeze înainte despre ce e vorba. Pentru că e cam aceeaşi imagine cu neonaziştii de 18 ani, care se-ncălţau cu fesul şi mergeau în picioare pe sub pat acu’ vreo doi ani, da’ care cred că dacă au o zvastică tatuată-n frunte urmează ideologia lui Hitler. E simplu să te autoproclami adept al unei chestii despre care n-ai nici cea mai vagă idee, doar pentru că e cool şi şmecher, şi de-a dreptul fencitrendi; dar dacă eşti luat la bani mărunţi să nu ştii decât că Hitler voia rasă pură, iar Satan sânge.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: January 31, 2011 | Comments: 14

Ne place, da, ne place – p.44

Aceeaşi melodie, aceeaşi stare, două voci diferite. În perioade diferite.

Nena – Ich werde dich lieben – MyVideo

Ich werde Dich Lieben,
werd’ Dich lieben bis zum Tod.

Enjoy!

Published: January 30, 2011 | Comments: 0

Versatil sau perfid?

Să fi avut vreo 5-6 ani când i-am făcut prima dată pe ai mei să regrete că mi-au băgat în cap să spun mereu ceea ce gândesc. Evident că aveau musafiri, şi evident că una din cucoane s-a gândit c-ar vrea să mă smotocească. Am fost mereu copil politicos, atât timp cât nu deveneai insistent. Aşa că i-am spus “nu”. Nu voiam să mă smotocească, şi-aveam un motiv bun pentru chestia asta. A insistat să-l afle, aşa că i-am spus candid “nu-mi place de tine; eşti urâtă”. Şi-aşa a început totul.

Da, ştiu, unele chestii nu-i frumos să le spui, altele e mai bine să nu. Da’ pe bune că nu pot. Nu pot să te duc cu zăhărelul, nu pot să te mint, nu pot pretinde că-mi placi sau că mă interesează viaţa ta dacă nu-i aşa. Poate că nu e un lucru tocmai bun; adică, au existat situaţii când ar fi fost recomandat să zic ca tine şi să fac după cum mă taie capul, da’ nici asta nu-mi iese. Defect de fabricaţie, aş fi tentată să spun…

Dar nu despre ce am pierdut sau ce aş fi putut avea va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Cică trăim în societate. Şi, ca fiinţe sociabile ce ne aflăm, ar trebui să adoptăm şi să afişăm masca aia de politeţe, interes, bunăvoinţă. Eventual zâmbetul ăla care ar trebui să spună “îmi pare bine să te văd”, cu toate că în interior fierbi, pentru că nu-i tocmai aşa. Bullshit, zic! Dacă nu faci chestia asta, te trezeşti cu eticheta de “creatură”, “sălbatică” şi câte şi mai câte. Da’ poţi să-mi baţi un cui în cap şi tot n-o să mă convingi să-ţi zâmbesc inocent dacă eu te văd trecut prin maşina de tocat, şi-apoi pus frumos în cutiuţe de tablă, cu cheiţă şi etichetă.

Eu nu pot. Alţii se pare că da. Pentru că – ghici ce? – e de-a dreptul antrenant şi amuzant şi teribil de incitant să mă întrebi de sănătate, eventual să scoţi două trei amănunte suculente, şi-apoi să le discuţi între alţi 4-6-8 ochi. Ba chiar să mai pui ceva şi de la tine, pentru a ieşi povestea mai cu moţ. E de-a dreptul peste stângul să te dai bine pe lângă cineva pentru că te roade curiozitatea, şi-apoi să-l faci arşice pe orice fărâmiţă de propoziţie. N-ai scos nimic? Nu-i bai; ce n-ai scos poţi presupune, sau crea, sau cârpi din gesturi şi intonaţie. E fun, pe bune.

Urmează faza aia: zâmbeşti mieros în timp ce gândeşti modalităţi de tortură din Evul Mediu. Vorbeşti calm, chit că ai vrea să mă strângi de gât. Îmi oferi o bomboană, sperând că mă voi îneca cu ea; de tot.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Cu lăbuţa pe inimă spun că vizualizez măştile din teatrul antic. Adică ai aşa, o serie infinită, adânc îndesată în buzunare şi-n geantă, şi scoţi câte una în funcţie de persoana din faţă. Cu mine zâmbeşti empatic, peste juma’ de oră o ai pe aia ironică pentru că, de, ce-am putut spune şi, peste alte câteva ore, cu alte persoane, o ai pe aia nervoasă de-a dreptul pentru că nu ţi-a ieşit pasienţa. How f***ed up is that?

Şi încă o chestie şi mă retrag: îţi pică masca, îţi dai arama pe faţă, te iei de guler cu cutare, spui tot ce aveai pe suflet şi-ţi arăţi toţi dinţii pe care-i aveai contra lui; şi-apoi sunteţi din nou prieteni la cataramă, pentru că aţi găsit un front comun? Asta-mi sună a căţeluşul şchiop; şi-acum vine şi-mi dă zahăr… Păi, dacă tot ai reuşit performanţa de a te dezlănţui pentru un moment, de ce e musai să-ţi pui masca la loc? Ţi-e teamă că n-o să mai ai cu cine chicoti în lungi pauze pe seama lu’ cutare? Care-i faza pân’ la urmă? Ţine de cald masca aia, sau ce? Pentru că eu ştiu una şi bună: unde-am scuipat nu mă duc dup-aia şi fac curat. Dar da, reluăm, trăim în societate, şi cică-n societate se poartă făcutul de curat. Îmi dau căciula mai pe spate şi spun că bâlciul ăsta mă depăşeşte.

Şi aşa, ca de duminică, un video în completarea celor spuse de mine; sau o exemplificare animată a unei chestii care mă calcă pe ficaţi atât de tare, încât uneori îmi vine să strig de durere…

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: January 30, 2011 | Comments: 2

Blog de blog 2010

Cică e leapşa anului; cică toată lumea poate să spună ce-i place, şi pe cine place; cică orice e permis. În Blog de Blog 2010, adică. Aşa că, de ce să nu-mi dau şi eu cu părerea?

Cu lăbuţa pe inimă spun că a fost greu să întocmesc lista. Da’ m-am descurcat pân’ la urmă… Ca să nu vă mai ţin în suspans, TADAAAAMMMM! Nominalizările mele:

1. Marele premiu – Pentru că-mi place – Grapefruits şi – dacă tot se poartă autonominalizările – Erase Rewind.

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) – Joacadeamine, My coffe cups, Călin Hera
şi oleacădemov.

3. Blogul cu cel mai mult umor – Hazlii, Blue Nights şi, din nou, Erase Rewind.

4. Cel mai bun cititor/comentator – Miss Sunshine şi Blue Nights.

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei – Evergreen.

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic –

7. Cel mai informat blogger – Gigelitatea.

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă – Rebel Yell.

9. Cel mai bun blog al unui ziarist – Cati Lupaşcu.

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – Gigelitatea.

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică) – Nucu photography.

12. Cel mai bun blog de sport –

13. Cel mai bun blog de muzică – Teo Negură.

14. Cel mai combativ blog – Erase Rewind, indubitabil.

15. Cel mai activ blogger – Grapefruits şi FetiţaJunglei13.

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Umograf.

17. Blogul pasiunii – Diary of a beauty addict.

18. Premiul de popularitate – Terra.

Frate, a fost greu, dar am reuşit… Oricum, topul e pe bază de leapşă, deci cine doreşte îşi poate face singur-singurel topul propriu şi personal. Pe bază de autoservire, ca de obicei.

Published: January 29, 2011 | Comments: 18

The ten steps

Am avut o perioadă – destul de lungă, recunosc – în care mi-a fost frică de întuneric. Frică, spun? Teroare, frate, de-a dreptul. Pe la 5 ani aveam veioză din aia de perete, care nu făcea ea prea multă lumină, da’ tot era bună, pentru că nu era întuneric total; nu din ăla din care poate apărea orice.

Da’ ce poate să apară din întuneric? Ei, şi cu tine acu’… Ce nu poate să apară ar fi mai uşor de enumerat. Nu poate să apară, de exemplu, un unicorn; nici Moş Crăciun, nici o gagică ultramegabestială, care să bată frumos din gene şi să-ţi şoptească dulci cuvinte; neadevărate, poate, dar dulci. De fapt, aici mă înşel; poate să apară o gagică din asta, dar condiţia principală e că, în următoarele minute, clar se transformă într-o creatură care-ţi vrea sângele, şi inima şi tiroida, da’ nu oricum, ci direct la grătar…

Deci din întuneric apar doar chestii naşpa; nu, nu balauri, nici zmei, nici piranha însetaţi de sânge. Chestii mai… spirituale să spunem. Nu pricep de ce în toate poveştile religioase e aşaaa, o bucurie să-ţi apar îngerul care să-ţi povestească nu ştiu ce. Cu lăbuţa pe inimă spun: mie să-mi apară un înger d’asta, în toiul nopţii, în mijlocul camerei, cel mai posibil fac infarct direct, înainte de a apuca el să-şi livreze regescul mesaj. Deci şi ăstia se exclud total.

Dar ce-i în întuneric? Hmm… tăcere. Tăcerea e pedeapsa supremă. Şi-apoi, deodată, auzi ditai zgomotul; exagerez, pentru că nu e atât de sonor. De obicei un suspin. Sau o voce de copil care recită o poezioară, sau un cor de copii care cântă, cu vocile lor diafane, cine ştie ce cântecel de genul “All we go to hell”. Spooky, frate, spooky de-a dreptul.

Aşa că trage, Camelia, pătura mai peste cap. Acoperă bine toate locurile prin care ar putea intra aerul, fă-te ghem, covrigeşte-te mai aproape de pernă, eventual lipeşte-te cu spatele de perete, pentru că cel mai sigur e să ai spatele asigurat, închide ochii şi astupă-ţi urechile. Dacă tu nu-i vezi, nici ei nu te văd. A, da, şi dacă cumva apare bunica, care te invită să mergi cu ea, nu da curs invitaţiei, pentru că bunica a murit, hăt, demult, şi-n nici un caz nu-i a bună că s-a gândit să-ţi împingă o vizită în toiul nopţii, cu lumina stinsă. Îi lucesc ochii? Waa… mega efect, da’ nu apuca mâna aia întinsă decât dacă vrei neapărat să-ţi lucească şi ţie ochii aşa. Şi nu, nu vrei, crede-mă pe cuvânt.

Dar ce problemă, ce temeri, ce tremur! Înainte de a te culca, uită-te sub pat. Cine ştie dacă nu s-a pitit acolo cineva care aşteaptă să dormi ca să te apuce de picioare şi să te tragă într-un loc din care nu mai ai scăpare! Întotdeauna există varianta de a aprinde lumina, da’ pân’ la-ntrerupător e cale lungă, şi cine ştie dacă mergi, mergi, mergi şi nu mai ajungi la ea, cu toate că, în timpul zilei, ai putea jura că nu-s mai mult de 2 metri pân’ la el. Un fel de întuneric continuu; coşmarul total: să înaintezi în ceva ce nu se termină.

După cum spuneam, am avut o perioadă. După asta am fost învăţată că întunericul nu-ţi poate face nimic; sau, dacă vrea să-ţi facă, atunci nu te poţi ascunde. La ce bun să tremuri toată viaţă?

Pentru cei care aţi trecut prin asta şi-aţi scăpat cu viaţă, dar şi pentru cei care cred că nu e decât o mare vrăjeală, un filmuleţ special. Recomandat a se privi până la capăt. Vorbim după…

Pân’ la următoarea teroare, la bună vedere!

Published: January 29, 2011 | Comments: 17