Monthly Archives: February 2011

Avanpremieră la 1

Nu, contrar obiceiului, n-am nimic cu 1 martie. Ba chiar, într-un fel ciudat, aş putea spune că-mi place. Aha, mie îmi place 1 martie. Nu neapărat din cauză de tradiţie, adică n-are nici o legătură cu mărţişoare şi flori, îmi place pentru că asta înseamnă că începe să se încălzească; în curând pot începe să dau jos din haine, bye-bye bocanci, adio frig.

Când eram în 1-4 se păstra faza aia cu băieţii dau mărţişoare fetelor. Bine, şi fetele dădeau mărţişoare fetelor. Se schimbau mărţişoare mai ceva ca valuta. Veneai cu punga plină; sau în cutie, dacă erai mai ordonat, şi-apoi începeai să selectezi. Ăsta mare şi pompos, pentru doamna. Ăsta frumos pentru colega de bancă, ăla cu floricică pentru fata din banca a doua, trifoiul pentru colega din stânga, mă rog, în funcţie de simpatii, şi-n funcţie de cât de mult credeai că merită persoana în cauză. Inutil să spun că aveam şorţuleţ. Da, din ăla albastru, urât, peste cămaşa pepit şi da, peste hainele normale. Cu alte cuvinte, dacă scoteai şorţuleţul, puteai pleca direct la plimbare. Da’ mă îndepărtez de subiect. Ei, şi de 1 martie şorţuleţul ăla devenea aşa, ca haina eroului de război, plină de “insigne”; insigne de popularitate, adică. Cu cât aveai mai multe mărţişoare-nfipte-n piept, cu atât erai mai popular.

Şi da, era crimă şi pedeapsă să tot stai să ţi se înfigă boldul cu mărţişor în piept, mai o înţepătură, mai oleacă de sânge, da’ ce conta? Frate, de-abia te puteai mişca, să nu carecumva să pice vreun mărţişor mai prost înfipt. Că fetele, femei de mici. Ferească sfântul să fi picat unul, că te bunghea instantaneu. Că de ce i-ai dat jos mărţişorul? Nu-ţi place, nu? Da’ pe a lu’ aia l-ai păstrat, cu toate că e mai mic, mai pricăjit şi mai urât. Aha, e bine că şi-a dat seama până la urmă din ce material eşti făcută şi nu, nu încerca să-i explici. A picat? Aha, deci n-a însemnat nimic pentru tine că şi-a dat interesul şi osteneala să găsească cel mai cel mărţişor, l-ai pierdut, şi nici măcar nu-ţi pasă… Scandal monstru, întors de spate, cu codiţele-n vânt, drama de şcoală primară. Da, dacă reuşeai să găseşti obiectul discordiei, reintrai în graţii, da’ câte căutări, câte zvârcoliri, cât chin!

Buuun… şi-am ajuns în 5-8 care a fost o vagă încercare de “mărţişorire”. Nu, n-a ţinut. Deja era prea mult. Da, un buchet de flori pentru profe, hai, ici colo câte un şiret alb-roşu, şi cam atât. Liceu? Ce-ai înnebunit? Aveam 5 băieţi de toţi. Să fi vrut să ia pentru toată gaşca de gagici mărţişoare, ar fi trebuit să se amaneteze cu totul. Nexam mărţişoare. Şi da, au ajuns să nu mai fie marfă de trafic, ci doar simboluri pentru persoanele la care chiar ţii. Asta după liceu zic.

Acum… cu lăbuţa pe inimă zic, frate, e greu să găseşti un mărţişor de soi. Da, poate oi fi eu mai tradiţionalistă – ha! am spus-o şi p’asta! – da’ nu pot să cumpăr un mărţişor care arată ca o vază. Sau ca o varză. Tre’ să fie aşaaa… chiar să spună ceva. Sincer, nu orice poate fi considerat mărţişor dacă-i pui şi-un şnur alb-roşu lângă. Pentru că am văzut de toate. Mărimile şi formele adică.

Se-ntâmplă-n felul următor: tarabă lângă tarabă. Multe, frate, cât să ai de unde alege. Numai că, din multitudinea de opţiuni, din când în când găseşti ceva fain. În rest, durere de cap asigurată. Kitsch-uri, strepezeli de dinţi, neuroni inflamaţi. Sânge pe pereţi! Unde-i coşarul ăla de se presupun că aduce noroc? Zic “se presupune”, pentru că am eu un dinte împotriva lui; un coşar primit anu’ trecut pe vremea asta, care a fost cam leneş. Pe bune că nu s-a ridicat la înălţimea renumelui, da’ mă gândesc eu să-i mai dau o şansă; o fi fost răcit, sau ceva de genul ăsta… Unde-s gărgăriţele, şi floricelele şi, mă rog, orice altă formă care să nu strige “sunt aici doar că să fiu; da, sunt destule persoane cu prost gust, care să dea banii pe mine”? Ce s-a întâmplat cu tarabele alea de la care nu te puteai hotărî ce să alegi pentru că erau prea multe chestii care să-ţi placă? Acu’ tre’ să ai pile ca să găseşti un mărţişor fain. Şi pe bune, decât să iau unul care nu-mi place, mai degrabă nu iau deloc. Înlocuiesc, asezonez, combin şi iese mult mai fain.

Da’ apropo de mărţişoare din trecut… Ţin minte că trebuia să iei mărţişoarele, şi separat aţa. Şi dup-aia te chinuiai cu orele să faci fundiţa, să o potriveşti ca lumea, să mai adaugi şi bold pentru a ieşi mărţişorul perfect. Cu alte cuvinte, era o poveste întreagă în spatele lui. Acu’ tre’ să te lupţi să recreezi magia. Şi când spun “luptă” nu, nu fabulez. E un adevărat război: caută, caută, caută şi, într-un final glorios, găseşte. Asta dacă ai noroc.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mă duc să mă lupt. Sfântul Graal al mărţişoarelor mă aşteaptă.

Pân’ la următoarea tradiţie, la bună vedere!

P.S. – pentru cei care au uitat, reminder: mâine, 1 martie, e miting împotriva eutanasierii câinilor maidanezi. Bucureşti (Palatul Parlamentului, ora 13), Bacău (ora 14 la Casa de Cultura), Iaşi (Piata Unirii, ora 13:00), Timişoara (Piata Unirii, ora 13:00), Cluj (Piata Matias Corvin, ora 13:00). Nu argumentez, am făcut-o deja. Aşa că… pentru cei cărora le pasă, şi acre reuşesc să ajungă, respect.

Published: February 28, 2011 | Comments: 8

Ne place, da, ne place – p.49

Pentru că-mi place:)

Enjoy!

Published: February 27, 2011 | Comments: 0

1 Martie = miting

Nu am cerut niciodată desfiinţarea orfelinatelor. Ba chiar, în ciuda faptului că mă stresează “altruismul calendaristic“, nu mi-a trecut prin cap să-l împiedic pe ăla de-l practică să strângă bani sau să se amestece. Da, recunosc, nu e vina copiilor că au ajuns acolo dar da, cred cu tărie într-o campanie permanentă cu prezervative gratis sau în ceva gen limitarea numărului de copii per familie, în funcţie de venituri. Legile actuale nu împiedică îndeajuns abandonul, da, şi orfelinatele au nevoie de atenţie, nu intră în raza mea de interes dar, repet, nu mi-a trecut niciodată prin cap ca, împreună cu restul lumii care gândeşte ca mine, să facem mare revoluţie mare pentru reducerea numărului de orfelinate. Cine vrea, n-are decât să se ocupe de ele.

În ordinea asta de idei iar am codiţa zburlită. Pentru că da, placa e aceeaşi de fiecare dată: câinii comunitari sunt răi. Câinii comunitari trebuie să moară. Câinii comunitari au sărit la jugulară. Pentru asta, să generalizăm povestea şi să-i eutanasiem. Sprânceana mi se ridică instantaneu. Atât de sus că mai că mi se dezlipeşte de cap. Şi zic aşa: trec în fiecare zi printr-o zonă cu mulţi câini. Bă, da’ mulţi de tot. Pe lângă blocuri. Teritoriul lor. Unu’ n-a încercat să mă agaţe. Da, sunt castraţi, da, sunt câinii blocului, da, ar putea să rupă tot, pentru că-s de talie mare, da’ uite că nu fac chestia asta. Şi lumea de acolo are grijă de ei. De ce să-i eutanasiezi? Pentru că nu stau în apartament sau în curte? Hm… păi atunci zic să eutanasiem şi copiii străzii, care n-au casă şi nici nu stau la orfelinat; ăia de fug de acolo. E exact aceeaşi chestie.

S-a văzut cum au făcut primăriile sterilizările, şi cum una din două: ori le-au făcut pe viu, ori nu le-au făcut deloc. S-a văzut şi cum a fost practicată eutanasierea: ori cu sârmă ghimpată, ori direct cu otravă. Şi pentru asta au avut fonduri, nu jucărie. Da’ nu-i nimic, hai să le dăm din nou ocazia să facă aceeaşi chestie, ce pana mea, doar nu sunt decât câini care mor; nu e ca şi cum ar fi oameni, nu?

Şi nu, în nici un caz nu redirecţionaţi fondurile către ONG-uri, care chiar se implică. De ce să facă chestia asta? Clar au un motiv ascuns, gen formarea unei armate de maidanezi cu care să cucerească lumea. Mai bine să-i omorâm pe toţi şi-am scăpat de problemă. Da’ stai aşa că nu-i chiar aşa. Adică, nu e chiar aşa deloc. La fel cum cei care se ocupă de animale nu se bagă în gestionarea orfelinatelor, de ce trebuie să existe atâtea discuţii pentru gestionarea padocurilor? Adică, oamenii ăia chiar vor să rezolve ceva; lor chiar le pasă. Îşi rup din timp ca să ofere tratamente medicale decente, aranjează adopţii, rezolvă problema aia pe care tu, din fotoliul tău cald, ai rezolva-o prin “canicid”. De ce atâta încrâncenare împotriva unui tratament uman?

Faza ciudată e în felul următor: câinii de la noi sunt adoptaţi în străinătate. Mai greu în România. De ce? Pentru că ne punem palma-n fund, ne abandonăm animalele, nu le sterilizăm când trebuie, şi ne aşteptăm ca totul să se rezolve de la sine. Ba chiar ne dăm şi indignaţi nevoie mare când mai atacă câte o haită. Păi, nu te supăra, da’ haita aia e formată din câini pe care tu, sau alţii ca tine, i-au abandonat de mici. Faptul că întorci privirea nu te face mai puţin responsabil.

Şi mai e o chestie: văd oameni care se implică. Oameni care chiar vor să ajute. Da’ se trezesc alţii care să le pună beţe-n roate; să-i critice, să-i ridiculizeze, pentru că, de, nu se pupă cu imaginea lor despre viaţă şi umanitate. Şi mă gândesc aşa: dacă tot nu-ţi pasă, dacă tot te râcâie pe creier că unii se duc sâmbăta să se joace cu câinii fără stăpân sau să le pună pături, pentru că-i iarnă şi-i frig, dacă tot nu faci decât să vorbeşti şi susţii eutanasierea de parcă ai fi Hitler vs evrei, oare te ţine să vezi o eutanasiere pe viu? Sau e numai gura de tine şi măreaţa soluţie te satisface atât timp cât n-are nici o legătură directă cu tine?

Mă opresc aici, pentru că da, mai sunt multe de spus, da’ aş putea scrie tomuri întregi şi tot n-aş termina. Pentru cei care cred că eutanasierea în masă nu e o soluţie, pe 1 martie e miting. În Bucureşti. Şi da, poate se va dovedi că vocea mulţimii contează din când în când. În bine, adică.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: February 26, 2011 | Comments: 18

Rock me

Am început lejer. Cu HIM, Theatre of Tragedy, Lacrimosa. Pe la 16 ani, adică. Până atunci ştiam deja clasicii. Nu, nu ştiam tot ce mişcă-n lumea muzicii, nici acum nu ştiu, da’s într-o continuă “formare”. Îmi place ceva, direct în playlist aterizează. Şi ascult tone de melodii; care pe repeat, care nu, ba chiar mi-am luat inima-n dinţi şi am trecut pe shuffle. Da, ştiu, e nebunie curată, nu ştiu de unde atâta rebeliune, uneori mă întreb cât curaj mai pot duce, dar am făcut-o şi pe asta…

Ei, şi mă plimbam eu zilele trecute – da, pe net – când îmi pică o chestie sub ochi, direct în dreptul cursorului. Mare concert mare, formaţie goth românească. Formaţie de tradiţie, cică. Auzisem de ei, nu zic nu, da’ fugitiv; şi-am zis să le dau o şansă, să-i ascult, să văd cum sună. Am mai făcut încercări de genul ăsta şi am ajuns la concluzia că… dar s-o luăm metodic.

Din punctul meu de vedere, rock românesc au făcut Iris şi Cargo. Rock de-adevăratelea, adică. Şi ar mai fi vreo 2-3 nume; formaţii care şi-au construit stilul în ani, care s-au chinuit să nu scoată albume de duzină, despre care – probabil – se va spune că au ajuns clasici. În rest…

În rest sunt aşa: trupe, trupişoare, trupuliţe, multe, frate, multe de tot, care reuşesc să cânte prin cluburi de câteva ori pe an, cu concerte în oraşul natal şi cu impresii de vedete. Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Ideea e cam în felul următor: se adună 3, 4, 5 amici, fiecare cu instrumentul din dotare, şi cică fac muzică. Numai că le lipseşte o chestie esenţială pentru faza asta. Nu, nu vocea, poate că nici măcar talentul, ci originalitatea. Sânge pe pereţi! Toţi fac aceeaşi chestie: încearcă să copieze de la fraţii lor mai mari din afară. N-am auzit o chestie originală, o linie melodică proprie şi personală, un set de versuri care să nu sune câtuşi de puţin patetic.

Se ia look-ul străin, că cică e de bon ton, da’ se aduce într-o realitate mult prea românească. Se cântă în engleză cu iz moldovenesc, se folosesc cuvinte măreţe gen satan, black, pain şi death, fără să se ţină cont că, dacă le iei frumuşel la puricat, ar putea la fel de bine să fie versuri de manea. Ştiu, exagerez puţin, da’ pe bune că am sprânceana mai mult decât ridicată. Uite, recomand cu lăbuţa pe inimă Odissey – Valea plângerii, da’ şi ei au aşa, o tonalitate puţin folk. Nu-i rock curat. Da’ măcar încearcă, şi da, le iese bine.

Nu, că vezi tu, că e de ajuns să-ţi laşi pleată, să iei o atitudine de te fac te sparg, eventual o durere direct proporţională cu pleata adânc întipărită pe figură, o linie melodică ultramegafolosită, schimbăm câteva note, oricum dacă dai din cap nu se cunoaşte, şi bagă, frate. Eventual death, că acolo chiar nu mai contează ce cânţi, atât timp cât te ţin corzile vocale să putere. Şi totul sună atât de la fel… O, da, o să spună cineva, de parcă la Craddle pricepi ce spune ăla. Să ne înţelegem, nu-s fan Craddle, da’ pe bune că partea lor instrumentală e rupere. I give them that.

Ei, în ordinea asta de idei, nu pot să nu fac o comparaţie. Cu un alt gen muzical, tot la noi, printre români. Hip-hop-ul. Păi, frate, şi ăştia sunt mulţi. Mulţi tare de tot. Da’ nu ştiu cum se face, că scot doar chestii tari. Mai greu să semene unul cu altul. Improvizaţii, colaborări, versuri de ţi se ridică părul, combinaţii de note, mă rog, aţi prins ideea, originali. Şi da, unii nu rămân decât c-o melodie, sau nu prinde decât una singură, da’ aia care prinde chiar merită ascultată.

Mă gândesc eu aşa: nu, clar nu poţi pune rockerul să hip-hop-uiască cu patos. Da’ dacă tot vezi că nu, chiar n-ai ce-ţi trebuie pentru a rock-ui cu folos, de ce nu treci pe folk? Măcar acolo dai frumos din chitară, oricum nimeni nu cere ceva diferit de la chitara de folk-ist şi poţi să triluieşti fericit, fără să se prindă nimeni că te strofoci să copiezi ceva deja existent.

Şi-nc-o chestie şi mă opresc: haine ultra-mega sau aproape, pe care le-ai banghit pe site-uri străine; accesorii super şmechere, ţinte şi piele. Da, asta-i fain. Dar când se ajunge la partea aia practică, cu compusul şi cântatul de goth, death, metal şi alte animale sălbatice, ruşine mi-e să zic, da’ nu prea e pentru noi. Sau nu pentru – repet – trupele, trupişoarele, trupuliţele care se vor vedete peste noapte, doar pentru că şi-au dat foarte tare interesul să semene cu messerii deja cunoscuţi. Pentru că miroşi a român de la o poştă; în felul în care ţii microfonul, în care încerci să-ţi scuturi pleata sau să arunci un evil eye. Aş vrea să pot spune că “străinii” nu-s mai buni la faza asta; da’ nu pot. Mi-e aproape imposibil. Nu în virtutea scenei rock româneşti actuale.

Pân’ la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Published: February 25, 2011 | Comments: 6

Lake of tears

Pot să plâng la comandă. Adică, zi-mi să plâng, lasă-mi două minute, şi o să crezi că a murit bunica; aia din partea mamei, care e moartă de ceva timp, da’ majoritatea n-are de unde şti asta. Şi nu, n-am folosit talentul cu pricina decât pentru fun; nu de alta, da’ mă pocneşte instantaneu şi râsul, deci n-aş face bani buni din actorie. În rest… da, şi eu ca omul, ba la un film super plângăcios – nu, în nici un caz Titanic, sau din seria filmelor lacrimogeno-cheesy – gen Hatchiko, ba de nervi, ba de inimă albastră, da’ fără să depăşesc limita regulamentară. Limita mea, care are toleranţă scăzută la bâzâieli.

Dar nu despre “sensibilitatea” mea va fi vorba azi. Azi va fi aşa: habar n-am cum să reacţionez când plâng femeile. Bine, nu ştiu cum să reacţionez nici dacă leşină; da’ acolo măcar ştiu că cică două palme reprezintă primul ajutor. Aia aş putea să fac, dar doar în cazuri de forţă majoră. Da’ cum reacţionezi când plânge? Când îi tremură cămăşuţa pe ea? Când i se înoadă lacrimile-n barbă şi se-neacă, ba chiar e plâns din ăla cu hohote şi sughiţuri?

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că mă blochez. Adică, nu ştiu ce să fac. Şi da, ai grijă, calci pe teren minat. Oricând poate să explodeze, pentru că se întâmplă cam aşa: dacă a început să plângă, şi are un motiv serios pentru chestia asta, atunci există 90% şanse să fi provocat tu chestia cu pricina. Dacă nu direct, măcar indirect. Restul de 10% e insignifiant. Dacă n-ai fost tu, sigur există o vagă legătură şi cu tine. Iar dacă nu există, atunci felul în care te blochezi va trasa legătura cu pricina.

Dacă îi spui c-o să fie bine, ghici ce! Nu, nu se va calma, ba chiar va începe să plângă mai tare, pentru că nu, nu ştii şi nu poţi înţelege toata complexitatea lucrurilor care ar trebui rezolvate pentru a fi bine. Şi da, mai e ceva: cu cât îi spui că va fi bine mai des, cu atât va crede mai puţin. Plânsul continuă.

Dacă nu o bagi în seamă… atât îţi trebuie. Vrei machiaj semipermanent, fără produse cosmetice? Sau, mai grav, vrei să vezi cum toată durerea se transformă în furie pentru că nu-ţi pasă? Nu, clar nu vrei asta. În nici un caz nu rezolvi nimic, trezeşti doar alt gen de sentimente; de data asta canalizate exclusiv pe tine.

Bun… nu, nu încerca să dai sfaturi. Orice idee strălucită îţi va veni, păstreaz-o pentru tine. E mai sigur. Nu de alta, dar s-ar putea să fie interpretat taman invers decât l-ai avut tu în intenţie; şi explicaţiile sunt greu de dat dacă plânge în continuare.

S-o iei în braţe, s-o linişteşti… da, ar fi o idee. Da’ nu încerca decât dacă eşti 100% convins că nu eşti tu de vină. Altminteri s-ar putea să se lase cu sânge. Şerveţele? Mda, sunt bune de avut lângă, da’ oferă-le cu graţie şi fără mesaje subliminale; n-ai vrea să creadă că are nevoie de şerveţelele sus-numite. Doar erau acolo, şi te-ai gândit, că poate, dacă vrea şi crede de cuviinţă, le-ar putea lua, doar aşa, cât să-şi tamponeze ochii, nu, nu e necesar, numai şi numai dacă vrea… O replică amuzantă? No way! Never! Păstrează chestiile inteligente pentru momentul în care va fi în dispoziţie să guste replicile amuzante, smart ass! Replici lacrimogene? Ar da rezultate dacă n-ar fi deja inundaţie.

Şi nu, nu încerca să schimbi subiectul. Sucbiectul? Care subiect? Dacă ai şti clar despre ce e vorba, poate ai putea spune ceva, da’ surpriză! Ca de obicei, eşti puţin în ceaţă. Adică da, ştii în mare despre ce e vorba, da’ nu ştii toată esenţa; pentru că n-ai apucat să auzi chiar tot, pentru că te-ai blocat când ai văzut că-ncepe să plângă. Da, ştiu, cerc vicios…

Reluând. Un amic spunea că, atunci când încep femeile să plângă, mai bine le laşi în pace. Întrebi dacă vor să vorbească, primul răspuns va fi clar “nu”, aşa că le laşi să se calmeze şi apoi, dacă îţi vor face onoarea, vor vorbi cu tine. Problema e că nu pot face asta. Pentru simplul motiv că, dacă chiar aş avea motiv de plâns, nu mi-ar plăcea să mă simt lăsată aşa, să mă calmez cu de la mine putere. Da’ pe bune că nu ştiu nici ce-ar merge ca să mă calmez… În concluzie, nici ce ar calma altă femeie nu ştiu. Rămân la partea cu blocatul. Nu, nu dă rezultate, da’ măcar ştiu c-am reacţionat cum ştiu eu mai bine.

Pân’ la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: February 24, 2011 | Comments: 28