Monthly Archives: March 2011

De două ori

Ziceam acu’ ceva timp că nu pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce persoanele care decid să dea la a doua facultate sau la master insistă să se plângă şi să se victimizeze de parcă le-a băgat cineva pe gât cu forţa şi cu sila şi cu tot dinadinsul partea a doua de “învăţătură”. Ajungând la concluzia că poate o fi aşa, un nou trend al celor care se sacrifică pe altarul ştiinţei, eu am continuat să-mi ridic sprânceana de fiecare dată când i-am auzit, ei au continuat şirul lamentărilor, pământul se învârte în continuare, viaţa merge înainte…

Daaaar – şi aici vine DAR-ul – sprânceana mea a fost ultramegasupergigaterraridicată în ultimul timp de un nou trend. Să purcedem deci în a explora noua chestie care-mi transformă anumite reflexe involuntare în reflexe permanente:

Să zicem că munceşti, da? Şi iei, evident, un anumit salariu pentru munca prestată. Şi ajungi la concluzia că poţi să mai duci un job în spate; eventual cu juma’ de normă pentru că, de, nu eşti supraom, dar îţi pică bine nişte bănuţi în plus, şi dacă e cu juma’ de normă nu e tocmai epuizant, şi da, îţi convine să fie cardul umplut din două părţi. Până aici, nimic ieşit din comun, ba chiar chapeau pentru cei care se descurcă cu un orar de genul. Pentru că eu, una, nu ştiu cum să scap mai repede de 8 ore de muncă, dar dacă le-aş face 12 aş lua-o de-a rara.

Buuun, deci ai ajuns la concluzia că te ţine să ai două joburi, şi partea financiară te satisface îndeajuns încât să continui în stilul ăsta care, să recunoaştem, nu e la îndemâna oricui. Da’ mă gândesc eu aşa: dacă te-ai înhămat la chestia asta, poţi duce. Sprânceana ridicată intervine în momentul în care începi să te plângi. Să te plângi, zic? Să te lamentezi de-a dreptul pentru că vezi tu, dragă doamne, e epuizant. Este, recunosc, da’ nu te ţine nimeni legat de ambele joburi. Poţi oricând să renunţi la unul pentru că e prea mult, pentru că ai obosit, pentru că nu te mai ţine, la naiba! Nici măcar n-ai nevoie de-un “pentru că”, poţi renunţa pur şi simplu, pentru că tu ai semnat pentru amândouă, tot tu poţi renunţa la o semnătură fără să se uite nimeni câş la tine.

Da’ nu, că vezi tu, că nu vrei să renunţi, pentru că asta ar însemna să renunţi şi la un card. Şi, pe deasupra, să spunem drept, nu prea te rupi muncind, da’ dacă nu te plângi, parcă n-are nici un farmec să mai vii la muncă, nu?

Ei, şi să spunem că până şi faza cu lamentatul e oareşcum normală; oameni suntem, am mai zis, unii s-au născut plângând. Numai că mai intervine o chestie care mă calcă pe ficaţi; nuuu, asta e prea lejer spus. Sânge pe pereţi, şi nimic mai puţin! Şi se întâmplă în felul următor: dacă nu reuşeşti să-ţi îndeplineşti toate sarcinile, scuza va fi indubitabil “ei, sunt obosit, am două locuri de muncă, ştii doar, şi e normal; ce-ai vrea acum, să mă suprasolicit?” Sânge pe toţi pereţii, ba chiar şi pe tavan!

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Se porneşte de la premiza că, în momentul în care te-ai înhăitat cu două joburi, ai ştiut ce faci. Şi faptul că ai două, nu e o scuză să le faci pe jumătate. Adică da, ai două, fă-le frate 100%, nu umbla cu jumătăţi de măsură. Pentru că asta e ca scuza aia cu “am copii acasă, şi-s obosită, şi de asta nu pot să fac tot ceea ce ar trebui”. Hmmm… mie mi se pare că miroase; duhneşte de-a dreptul. Repet, nu te-a pus nimeni la zid şi te-a obligat cu arma la tâmplă să munceşti de două ori în zi; a fost doar alegerea ta, deci arată că ai coloană vertebrală şi ridică-te la înălţimea aşteptărilor pentru fiecare în parte. Nu-i nimeni obligat să-ţi arate milă, şi compasiune, şi empatie doar pentru că tu te sacrifici ca supereroul pe altarul cardului.

Eu ştiu una şi bună: dacă ceva mă depăşeşte, nu caut scuze externe. Eu sunt aia care nu poate, eu sunt aia care e de vină, îmi asum şi vina, şi consecinţele. Pentru că mi-ar fi uşor să spun că m-au ţinut mâţele trează toată noaptea, că au avut vecinii nuntă, că-s deprimată pentru că mi s-au întâmplat o serie de lucruri groaznice în ultimul timp, că de-aia nu mai dau randament; da’ sincer acu’, cui îi pasă? Şi de ce i-ar păsa? E problema mea; dacă nu mai pot face faţă, mă retrag cu graţie. Asta e, am încercat, n-a fost să fie, neeeext. Şi tare mi-e că dacă se dezvoltă prea mult această modă, o să-mi cumpăr căşti din alea cât roata carului, pentru că n-am chef să-mi moară toţi neuronii pentru lamentările unora care-şi caută motiv să facă asta zilnic.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: March 31, 2011 | Comments: 6

Mi-e silă – p.2

Nu-mi plac multe lucruri; multe mă calcă pe ficaţi, şi mai multe mă fac să bat mărunţel din buze şi-mi dezvoltă ticuri nervoase despre a căror existenţă nici nu ştiam măcar; unele mă fac să râd amar, altele ironic şi, în mod ciudat, există mereu câte ceva care să mă alimenteze. În mod ciudat, zic? Aha, pentru că şi atunci când îmi propun să fiu zen, se găseşte vreun copil gras, stresant şi nevricos care să-mi dea impresia că mai are puţin şi-ncepe să bată din picioare şi să se dea cu fundul de pământ şi da, mi se zburlesc neuronii. Sau veşnicele persoane care mă fac să văd negru în faţa ochilor doar pentru că respiră, sau, sau, sau…

Dar nu despre maniile minore va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Te plângi că trăim într-o ţară de două parale. Că acceptăm, că înghiţim, că plecăm capul. Da’ cine acceptă, mă? Şi cine înghite, şi cine pleacă capul? Nu carecumva şi tu, printre toţi ceilalţi? Nu carecumva în momentul în care trebuie şi chiar poţi să faci ceva – orice, de la să-ţi mişti fundul să te duci să protestezi până la minusculul gest de a semna o petiţie – şi tu te faci că plouă? Nu carecumva preferi să stai cu fundul bine băgat în canapea şi zici “mai încolo” sau “altădată”? Nu eşti tu ăla de latră când nu-i nimeni prin preajmă şi, când vine şefu’, sau al mai mare, sau când e pur şi simplu de lătrat te bagi cu capul sub masă şi laşi pe alţii – dacă există – să vorbească în locul tău? Nu eşti tu ăla care vrea o schimbare peste noapte, da’ care tace mâlc atunci când vine vorba de idei care să producă schimbarea aia? Nu cumva ştii să faci planuri pe hârtie, şi te lauzi cu chestia asta, dar luate la puricat planurile tale nu-s nici realiste, nici realizabile? Ia zi…

Te plângi de gropi şi de mizerie. Da’ dacă din întamplare lucrezi în branşa aia de recontruieşte străzi, şi tre’ să acopere gropi, şi tre’ să se ocupe de bunăstarea drumurilor, nu eşti tu ăla de-l văd fluierând pe bordură în loc să muncească? Şi nu eşti tot tu cel care ar trebui să le construiască repede, bine şi cu spor, nu să le cârpească? Şi nu vreau să amintesc faptul că japonezii ăia au reconstruit o autostradă în doar câteva zile, în timp ce tu, ăl de ar trebui doar să acoperi o nenorocită de groapă în aşa fel încât să nu reapară după prima ploaie, stai şi-o alinţi cu lunile. Cât despre mizerie… tu, da, tu, ăsta de te plângi că primăria nu-şi face treaba, şi că sunt o grămadă de gunoaie în oraş, nu te faci artistic că arunci ambalajele pe stradă, în loc să-ţi mişti fundu’ juma’ de metru pân’ la coş? Şi nu te-am văzut cumva lăsând să zboare liber prin geamul deschis al maşinii ultimul răcnet, un pachet gol de ţigări, ba chiar şi-un bidon, pentru că nu vrei să-ţi încarci în mod inutil maşina? Şi stai să-mi aduc aminte, nu tu lăsai în urma ta toate resturile atunci când mergeai cu amicii la grătar, pentru că nu e de calibrul tău să-ţi strângi resturile şi să le arunci la tomberon? Da, parcă tu erai ăla…

Te plângi că nu poţi face nimic fără şpagă. La medic, la avocat, ba chiar şi atunci când îţi dai examenul pentru permis. Că fără şpagă nu rezolvi nimic în ţara asta. Da’ nu tu eşti, mă, ăla de i-a învăţat aşa? Nu eşti tu cel care nu concepe să se ducă la medic fără plic, şi i-l îndeşi în buzunar, chiar dacă omu’ îţi spune frumos că nu vrea nici o atenţie? Da’ preferi să te asiguri că nu spune doar aşa, din politeţe, ba chiar alergi după el pe coridoarele spitalului, panicat că, dacă nu ia şpaga, în mod sigur te va trata ca pe-un câine. Nu eşti tu ăla care bagă banu’ în buzunarul poliţistului, chiar dacă ţi s-a repetat că nu e nevoie, pentru că ţi-e frică să nu ratezi şi de data asta examenul de carnet? Nu din cauza ta s-au învăţat oare să primească “dreptul”? Şi nu eşti tot tu acela care, în momentul în care se umbla cu campania “antişpagă”, şi chiar erau oameni noi, care credeau în chestia asta, şi care te-au scuipat în faţă când ai venit cu mâna tremurândă şi cu plicul gros, de-ai zis că e doar o faţadă? Nu tu i-ai crescut cu şpagă şi cu capul plecat? Nu tu te-ndoi de mijloc când intri pe uşă la “dom’ director”, şi-l tratezi de parcă ar fi dumnezeu atotputernic, şi mai ai puţin şi-i ştergi şi pantofii, şi-i dai şi juma’ de salariu numai pentru a-ţi da o nenorocită de adeverinţă? Da, te plângi de şpagă; între cei patru pereţi proprii şi personali, îi iei pe rând la înjurat, că-s hoţi, şi mafioţi, şi te comporţi de parcă ei sunt ăia vinovaţi, şi tot între cei patru pereţi, ai fi în stare să-i iei la bătaie, să-i pui pe toţi la zid şi să-i împuşti sistematic. Da’ când vine vorba de nevoie, tu te ploconeşti cu şpaga; tu primul.

Şi te plângi, pentru că plânsul e sportul naţional, şi n-ai vrea să fii singurul fraier care nu-l practică. Te-ai plâns de când te-ai născut şi-o să mori, mă, tot plângându-te. Pentru că nu te duce capul să faci mai mult.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: March 30, 2011 | Comments: 3

Farmacia cofetărie

Tre’ să specific de la bun început că prefer, de obicei, chestiile sărate; floricele, chips-uri, alune, covrigei. Orice, da’ sărat să fie. Ei, dar, din când în când, mă mai pocneşte aşa, direct în moalele capului, pasa de ceva dulce. Şi atunci să te ţii, frate, pentru că devorez tot ce prind: ciocolată, biscuiţi, prăjituri, bomboane şi fursecuri. Buuun… Şi mă pocneşte aseară dorinţa cu pricina, şi mă uit în jur; canci ciocolată, nexam bomboane. Mă furişez în bucătărie, poate-poate există vreo rezervă secretă de chestii mustind de zahăr. Nimic, da’ nimic-nimic; aşa că am aterizat cu capul direct în borcanul cu miere, pentru că deja nu mai era un simplu moft, simţeam de-adevăratelea cum scade glicemia liniuţă după liniuţă.

Şi-n timp ce mă relaxam în borcan, m-a lovit cu viteza unui bolid: mică fiind n-am rămas niciodată în pană de ceva dulce. Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu erau mereu dulciuri tradiţionale, da’ scotoceam, găseam, improvizam. Aha, a încercat cineva pâine cu zahăr? Probabil că nu, da’ eu devenisem maestru cofetar în prepararea delicatesei cu pricina, pentru că era cu şustă, şi trebuia să nu depăşeşti o anumită cantitate de zahăr, şi felia de pâine trebuia să nu fie nici prea subţire nici prea groasă, numai potrivită, şi trebuia să fii iniţiat în această artă pentru a-ţi ieşi cum trebuie, şi… Mă opresc. Da’ lapte praf cu zahăr şi cu cacao şi cu apă? Şi dacă erau, mai strecuram şi nişte stafide, ba chiar go crazy şi turnam şi-o picătură de esenţă de rom… mmmhhhmmm, genial!

Daaaar, şi aici vine DAR-ul, nimic nu se compara cu chestiile mai… ciudate pe care le foloseam pe post de înlocuitor de “ceva dulce”. Să purcedem deci în a rememora bizareriile “cofetăreşti” ale generaţiei pre-revoluţie…

Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra zaharinei, care era un fel de zahăr, da’ era mult mai şmecheră, pentru că semăna cu bomboanele. Sau zahărul cubic, care era zahăr, da’ ce tare erai dacă aveai din ăla în casă, şi cât de mişto era să şuteşti câte un cub, două, nouă, şi să le ronţăi fericit, eventual băgat sub masă. Nu ştiu alţii cum făceau, da’ la mine era literă de lege. Şi tot din capitolul zahăr, era şi ăla vanilat, de venea la pliculeţe, şi pe care-l mâncam tacticoasă, direct din pliculeţ, şi se umezea hârtia, şi mă chinuiam, da’ pân’ la urmă nu rămânea fir nesacrificat.

Da’ cavitul? Muuuamă, cavitul era genial! Îl găseam în frigider, pe raftul pe sus, şi mă cam întindeam să-l ajung, da’ nu era bai, pentru că atunci când ajungeam, era vai şi-amar de el. Adică, nu amar, că era dulce, şi-avea o aromă specială, şi da, mai cumpăr şi acum cavit, da’ parcă nu mai e la fel de genial pe cât era atunci. Şi multivitaminele? Alea de veneau într-o cutie maaare, albastră, metalică, şi din care puneai două linguriţe-n apă, şi se transforma în cel mai delicios suc posibil? Nici sucu’ de la dozator nu se putea compara cu licoarea multivitaminizată…

Bineînţeles că nu existau mereu variantele astea; aşa că se trecea la planul de rezervă: dulăpiorul cu medicamente. Da, am crescut pe vremea când copiii aveau acces la pastile, şi-au învăţat care sunt pastilele pe care le pot lua fără probleme, fără să păţească nimic şi fără să aibă nevoie de părinţi şi reţetă. Pe vremea când, dacă aveai 7 ani şi te durea capul, luai rapid un piramidon, sau un paracetamol, sau o aspirină, fără să tragi de fusta lu’ mama, ca să ţi-o scoată ea din folie şi să ţi-o dea, eventual amestecată cu zahăr.

Şi-n ordinea asta de idei, primul sacrificat era siropul de tuse, că era dulce, şi bun, şi gros, şi miam-miam. Un gât tras pe furiş, un altul mai la vedere şi, evident că atunci când chiar aveam nevoie de sirop de tuse, nu mai era. Da’ nu era problemă, pentru că rezerva se reînnoia periodic. Urma faringoseptul, care avea aşa, într-un fel aromă de ciocolată, şi colora limba, şi muaaamă, dacă apăreai cu pastile de faringosept afară, deveneai instantaneu eroul cartierului. Da’ saprosanul? Cu saprosanul cum era? Păi era aşa: ăsta venea la tub, şi-am făcut mereu conexiune între saprosan şi puful de la plopi – să nu-ntrebe nimeni de ce, pentru că n-am o explicaţie logică -, da’ era buuuun, şi se topea mai greu ca faringoseptul, deci dura mai mult, deci plăcerea era maximizată. Şi mai era şi vitamina C, care era acră ca toate chinurile iadului, da’ avea o vagă reminescenţă dulceagă, şi dacă mâncai vreo două, deja aveai papilele gustative mult prea anesteziate pentru a mai sesiza acreala, şi tot bomboane se chemau. Ei, şi drept să spun, nu era problemă prea mare, pentru că la fel de acri erau şi cârceii de viţă de vie, şi frunzele acrişoare care nici acu’ nu ştiu ce erau, da’ le mâncam una după alta, pentru că nu murise nimeni de la ele. Deci vitamina C rula original. Iar dacă erai doritor de experienţe extreme, apăi atacai cutia verde, cu drajeuri chinezeşti, care cică erau pentru tuse, da’ arătau ca bomboanele, şi erau mentolate de te lua mama Gaia, şi te apuca lejer strănutul, şi-ţi dădeau instantaneu lacrimile, da’ să renunţi la ele, nici vorba, pentru că aveau zahăr pe deasupra, şi puteai simula oricând o durere în gât pentru a devora toată cutia. Bes-ti-al, zic!

Dar aseară n-aveam nici faringosept, nici saprosan, nici măcar sirop de tuse, deci a trebuit să mă mulţumesc cu miere. Bleaaah!!! Şi primul lucru pe care-l voi face când ajung la farmacie va fi să-mi reîmprospătez stocul de “pastile prăjituri”, şi să nu-ndrăznească nimeni să spună că-s cu capu’; o ştiu deja, nu e nevoie să-mi fie reamintit constant.

Pân’ la următoarele amintiri, la bună vedere!

Published: March 29, 2011 | Comments: 23

Credeam odată

Continuând seria “credeam odată”, azi voi zice aşa:

Oricât de bine ar suna, oricât de optimist, oricât de roz, fluturaşi şi floricele, “pentru totdeauna” nu există. Sau “forever”-ul ăla de-l auzi prin filme, de-ţi populează imaginaţia şi copilăria. Că ţi s-a terminat rezerva de răbdare, că te-ai maturizat, că ai crescut, că nu-ţi mai place rozul, ci albastrul, că ai învăţat finalmente că frâna se pune cu dreapta, nu cu stânga; că te-ai plictisit, că te-ai speriat, că ţi-a ajuns până peste cap, că vrei altă muzică dimineaţa, că ştii, că ai putea crede, că ţi se pare, că nu contează de ce, cum şi ce fel. Îmi cer scuze celor care încă mai cred în Moş Crăciun şi-n Zâna Măseluţă, şi-n Happily Ever After. Da, e un concept fain, da, uneori se poate întâmpla dar, în general, nu, nu există. Nici cu oameni, nici cu animale, nici măcar cu chestii minore gen cutia de cafea. Da, ştiu, aia e normal să se termine, da’ zic aşa…

Şi nu, nu vreau să stric inocenţa nimănui, spun doar că, pentru o bucată de timp, pe vremea când pomul făcea mere şi răchita micşunele, am crezut ca orice muritor, şi pentru crezul meu mă luam de piept cu Dumnezeu; mulţumesc pe această cale domnului Coşbuc, care nu ştiu dacă era familiar cu conceptul, dar care l-a demontat cu destul de multă seriozitate ori de câte ori a avut ocazia.

Doi, nu există nu pot, există doar nu vreau. Ohohooo, am crezut, frate, chestia asta toată viaţa; şi da, cu toate că mi-a fost dovedit contrariul, încă mai continui să cred – puţin, puţin de tot – în ea. Dar e aşaaa… ca atunci când nu crezi în minuni, şi totuşi speri că se poate întâmpla; nu neapărat ţie, ci în general. Pentru că poţi să vrei; da’ nu să vrei, SĂ VREI, să faci totul, să pui cărămidă peste cărămidă, să tragi, să reconfigurezi, să faci tot ce e omeneşte posibil, ba chiar mai mult, să-i faci pe cei mai naivi să creadă că ai ajutor din partea nu ştiu căror forţe nu tocmai ortodoxe, mă rog, vrăjeli de genul ăsta; deci, să vrei şi nu, să nu se poată.

Da’ poate că “nu se poate” nu e egal cu “nu pot”, şi-atunci e posibil să vrei şi să nu se poată, nu să nu poţi. Neuronii mei investighează problema; voi reveni cu amănunte asupra concluziilor pe acest subiect altădată.

Şi-ncă un crez demontat şi mă opresc: că cei puternici câştigă mereu. Ăi de nu se lasă îngenunchiaţi, de nu pleacă niciodată capul, de stau drepţi şi mândri şi bla-bla-bla. Ghici ce? Bullshit! Bullshit zic, şi sânge pe pereţi. Pentru că nu, niciodată nu e ca-n filme, şi cărţi, şi desene animate.

Asta nu înseamnă că tre’ să-ncetezi să fii puternic. Înseamnă doar că tre’ să-ţi intre în căpuşorul ăla rotund că nu, dacă faci “the right thing” nu vei ieşi neboţit. Vei ieşi doar cu idealurile intacte, şi-atâta tot. Restul va fi boţit; da’ ştii cum? Ca atunci când iei o bucată de hârtie, şi-o strângi în pumn, şi-o chinui până când nici măcar nu mai seamănă a foaie, seamănă a artă futuristă.

Concluzia? Aia evidentă: din nou, nu tot ce zboară se mănâncă, şi idealurile nu sunt nici realizabile, nici realiste; da, e şmecher să le ai în buzunar, da’ nu te ajută cu nimic când dai cu capul de sus.

Pân’ la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Published: March 28, 2011 | Comments: 10

Ne place, da, ne place – p. 53

Pentru că, de cele mai multe ori…

Enjoy!

Published: March 27, 2011 | Comments: 8