Monthly Archives: April 2011

De grija altuia – p.5

Da, am aflat până şi eu că a fost nuntă regală. Emisiunile de dinaintea nunţii, nunta în direct, nunta în reluare, başca discuţiile de după. Totul disecat şi analizat la sânge: cum s-au îmbrăcat, dacă privirea lor însemna că-s fericiţi sau nu, cu ce picior au ieşit din maşină, cu care s-au urcat în trăsură, pe ce parte vor mesteca aperitivele. Rating, zic.

În alea 5 minute de le-am prins “în direct” n-am văzut decât 2 oameni care se căsătoreau, multă aristocraţie, o catedrală care-mi place de mor şi unu’ care semăna de la spate cu Papa, da’ nu era el.

Talk-show-uri cred că vor fi încă vreo săptămână de acu’ încolo, pentru că unii chiar vor să ştie dacă ea şi-a ales modelul la rochie, de ce s-au bazat pe “simplitate” când puteau să joace găina şi să dea darul cu cântec şi, mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

Da’ sunt alţii care au alte curiozităţi, şi care n-au mai putut respira din cauza nervilor:
În primul rând, mireasa era sau nu virgină? Asta a fost problema majoră. Clar tre’ să fi fost; ba nu, că n-avea cum; ba da, că aşa trebuie. Da’ de ce te interesează? Dormi tu cu ea în pat? Împarţi tu oul de dimineaţă cu ea? Îi dai sau îţi dă de mâncare? Nu. Şi-atunci ce te roade grija? Mi-ai făcut capul calendar cu chestia asta; dacă nu ştii o să te sufoci cu siguranţă. Prefer să nu ştii.

Da’ el de ce nu şi-a pus verigheta? E din coastă de prinţ? Aşa, doar ca fapt divers, chiar este. Şi putea să fie orice; dacă omu’ n-a vrut să-şi pună inel, care-i problema ta? Şi să le vezi, frate, roşii la faţă, nervoase nevoie mare, indignate peste măsură. Că de ce? Păi, uite d’aia. Ca să ai tu motiv să dai în apoplexie. Să te zvârcoleşti de pe o parte pe alta. Special pentru tine a făcut-o, să te simţi băgată-n seamă. Mai liniştită acum?

Trage aer în piept şi treci mai departe, că n-a pupat-o cum trebuie. Te aşteptai la mai multă siropăraie, şi-ai fost dezamăgită. Îţi spun eu: vezi-ţi de şosetele tale. Mai fă o ciorbă, mai calcă o cămaşă, vezi ce zice vecina despre făcutul copiilor, şi treci peste cât de apăsat s-au pupat alţii. Nu eşti din liga lor; n-o să fii, mă, niciodată. Şi chiar dacă aţi juca tenis la acelaşi club, tot ar trebui să-ţi vezi de viaţa ta, nu de-a lor. Pentru că doar pe asta o ai; dacă preferi s-o trăieşti prin ochii cuiva care nu ştie de existenţa ta, prea bine. Da’ urechile lasă-mi-le-n pace. Trăiesc foarte bine şi fără să ştiu de ce avea corsaj şi ce freudian slip se ascunde acolo.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: April 30, 2011 | Comments: 13

Nervi invers

Îmi plac persoanele constante. Alea de se comportă la fel cu tine, de la un capăt la celălalt. Fără să sară dintr-o extremă în alta, în funcţie de fazele lunii sau, mai bizar, în funcţie de ora de pe ceas.

Un fost şef făcea în felul următor: dimineaţa ne beam cafeaua hlizindu-ne, ba chiar cumpăra şi biscuiţi de ştia că-mi plac; ne tutuiam şi ne băteam prieteneşte pe umăr. La prânz îşi aducea aminte că el e şeful, şi ţinea să repete asta de câteva ori, başca faptul că nu ne jucăm, muncim. Mai pe seară aşa, decidea că am putea să ieşim la o bere; doar suntem buddies-pals-chumps. Chestia asta mă dădea peste cap, mai ales că salariul nu-l primeam în calitate de angajat, ci de amic; aşa că am plecat.

Îmi plac oamenii care, dacă au decis să nu te placă, fac asta până la capăt. Care nu te fac de cacao până când intri în cameră şi, odată intrat, te tratează de parcă am fi împărţit aceeaşi pâine ani la rând, plus niscaiva aventuri de neuitat, care ne-au legat pe viaţă. Care se hotărăsc din prima dacă te iau în braţe, sau dacă te înjunghie pe la spate. Cărora nu le ia timp să se decidă că-ţi zâmbesc; sau te lovesc; sau îţi zâmbesc; sau.

Înţeleg că, în timp, poate să ajungă să-ţi placă o persoană iniţial indiferentă; sau să-ţi displacă una care-ţi plăcea. Repet, în timp. Da’ să te schimbi de la o zi la alta, fără să te poţi hotărî, e mai mult decât bietul meu neuron poate pricepe. Eventual, într-o singură zi, să ai câte 5-6 schimbări din astea, la 180 de grade; over and over again.

Hotărăşte-te: ne ţinem fericiţi de mânuţe, sau aruncăm cu cărămizi unul în celălalt? Nu-mi place montagne russe-ul. Şi nu pentru că am înţeles că e adrenalină pură, ci pentru că nu-mi place senzaţia aia, provocată de urcuşuri şi coborâşuri. Biata mea inimă poate suporta, stomacul nu. Schimbările bruşte şi repetate de atitudine mă fac să mă simt exact aşa.

Dacă ţi-e greu să te decizi, îţi pot uşura muncă. Zi-mi, şi se cheamă călcat pe ficaţi. Constant, până te decizi să mă urăşti de tot. Da’ zi, şi se rezolvă. Garantat.

Pân’ la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Published: April 29, 2011 | Comments: 14

În trend

Dacă spui că-ţi place Gaga, vei primi cel mai probabil o sprânceană ridicată. Pentru că, vezi tu, n-are cum să-ţi placă Gaga. Majoritatea o ascultă, mai toţi bat ritmul în intimitatea proprie şi personală, da’ când vine vorba de ce spui în public, lucrurile se schimbă. Cum să-ţi placă? Da’ e… urâtă; şi are costume ciudate. Cine se îmbracă aşa pe stradă? Şi-ai văzut şi în ce fel apare pe scenă? Şi ce, aia-i voce? Cel mai probabil e lucrată în studio; e doar o imagine. E în trend să spui că nu-ţi place Gaga. Ai un punct în plus pentru gusturi pudibonde; dacă o mai şi desfiinţezi puţin, deja eşti mult prea aproape de puritani.

Dacă-ţi place Madonna, iar nu e de bine. Demult era considerată “de moravuri uşoare”; era imposibil să-ţi placă, cu toate că muzica n-are nimic de-a face cu dormitorul. Acum nu mai poate să-ţi placă pentru că a îmbătrânit. Plus că nu mai scoate ce muzică scotea odată. Neee, dacă-ţi place Madonna clar e ceva foarte în neregulă cu tine.

Când eram la liceu, era la modă să-ţi placă Coelho. Încă mai e. Nu conta cât ai citit din el, nu avea importanţă faptul că, probabil, ai fi putut scrie cartea aia poate chiar mai bine decât a făcut-o el şi într-o singură săptămână. Era musai să ai Alchimistul pe bancă şi, cu un ton puţin afectat, să spui că “el chiar scrie, mă. Ce ştii tu; cartea asta mi-a schimbat viaţa.” N-avea importanţă că, de fapt, ţi s-au părut banalităţi puse cap la cap, sau că ai fi preferat să citeşti orice altceva; nu pricepi nimic şi eşti şi lipsit de profunzime dacă îl renegi pe Coelho.

Dacă spui că nu-ţi place Naomi pentru că iese-n faţă ca exemplu negativ pentru tot ce-nseamnă “comunitate gay”, eşti îngust la minte. Pentru că scuipătorul de seminţe cu care te întâlneşti în fiecare zi o să gândească: “da, măi, vezi, Michelangelo era gay, şi era ok; Joan Baez, Truman Capote, Gaultier, Colette, Freddie Mercury, Gertrude Stein, Walt Whitman, la fel.” Jumătate din populaţie nu ştie cine-s respectivii. Vor lua ce li se dă pe tavă, şi ce li se dă e pâine şi circ. Şi nimeni n-o să te asocieze cu Gaultier; toţi te vor asocia cu Naomi. Da’ eşti discriminator şi obtuz dacă spui asta, deci pumnu’ în gură; taci şi-nghite dacă nu vrei să ţi se arunce un ochi rău.

Încă se mai gândeşte în tipare impuse de alţii. Pe bune acum, ai măcar tăria de a-ţi crea propria idee, care să spună exact ce gândeşti tu, nu ce au gândit alţii. Ţi-e frică să ieşi dintre limite? Atunci meriţi să fii acolo; şi pe zi ce trece să ţi se restrângă mai mult spaţiul, până când n-o să mai ai aer. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: April 28, 2011 | Comments: 10

Fluier în biserică

– Nu mai fluiera că faci a rău! Nu e bine…
Spus pe-un ton panicat, puţin isteric, gata să sară la gâtul ăluia de fluieră. Dacă fluieri la tine acasă, clar momeşti ghinionul. E jivină perversă ghinionul ăsta; aidoma câinilor, vine după sunete; şi cică dacă te-a prins, mai greu scapi. Da’ şi dacă fluieri într-un loc public, tot aia e. Tot se trezesc unii să-ţi sară-n cap.

Nu pricep, şi pace bună. Să-nţeleg că dacă te pocneşte fluieratul la muncă, aduci ghinionul asupra tuturor, sau doar asupra ta, şi restul sunt atât de îngrijoraţi pentru tine, încât se isterizează instantaneu? E un ghinion colectiv? M-am tot uitat după vreun incendiu, sau atac cu bombă, sau scurtcircuit total imediat după prestaţia fluierătorului, da’ nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nu ne-am rupt piciorul în mod organizat, n-am făcut cu toţii vărsat de vânt, nici măcar o răceală de grup n-am avut onoarea de a împărţi. Da’ vezi tu, e nasol să fluieri. Şi dacă ai curajul să continui, nu bag mâna-n foc că nu te aşteaptă vreun rug pe undeva.

Dacă fumezi, îl tămâiezi pe diavol; explicaţia ortodoxă. Explicaţia catolică e că-ţi alimentezi viciile. Da’ ortodocşii îs aşa, mai prăpăstioşi. Cu toate astea, am văzut destui care să spună respectiva replică, ţinându-se lejer de ţigară. Şi de-ar fi aşa, unde ar fi problema celorlalţi? Pot tămâia tot iadul dacă aşa-mi pofteşte inimioara. Nu cred că mi-ar ajunge ţigările, da’ ăsta deja e punct secundar.

Când dai nervos din picior, îl legeni pe diavol. Buey, stau şi mă-ntreb, diavolul ăla n-are altă treabă decât să stea după fundul meu? Adică, n-are suflete de corupt, oameni de posedat, biserici de distrus? În mijlocul unei posedări majore, se gândeşte să-şi ia o pauză; ia să trec eu pe la Camelia, să mă dau oleacă în leagăn… Şi, dacă tot sunt pe acolo, să mă mai şi tămâieze puţin, că parcă deodorantul ăsta nou nu funcţionează cum ar trebui. Nişte miros de tutun mă împrospătează instantaneu!

Nu vorbi urât în post. Adică, exprimă-ţi nervii în funcţie de calendar, pentru că postul vede şi veghează. Dacă ai de gând să faci pe cineva cu ou şi cu oţet, ai face bine să vezi dacă-ţi dă voie postul înainte. Eşti în post, abţine-te. A trecut, slobod la gură! Asta-i pe acelaşi principiu cu nu înjura în faţa cozonacului; s-ar putea să se supere… Uneori mă-ntreb dacă-s eu cu capul, sau restul lumii alunecă încetişor pe o pantă periculoasă.

Pân’ la următoarele dileme, la bună vedere!

Published: April 27, 2011 | Comments: 8

Ca-n copilărie

Creioane colorate. 6 în cutie. Dacă aveai din aia cu 12 erai tare; la 24 de bucăţi deja erai messer. La fel şi la carioci. Nu am ştiut niciodată să desenez mai mult de un pătrat pentru casă, un triunghi pentru acoperiş şi-un rotund cu faţă zâmbitoare pentru soare. Şi acum desenez de parcă aş fi încă la grădiniţă, dar asta nu m-a oprit să-mi doresc cutie mare, cu multe culori. De cele mai multe ori coloram desene deja făcute, din cărţile de colorat. Am avut una mare, mare de tot, cu imagini din poveşti; cartea mea de căpătâi.

Aceeaşi dorinţă care mă face azi să mă extaziez în faţa truselor de machiaj; cu cât au mai multe culori, cu atât îs mai fascinată. Nu, nu le folosesc, da’ asta nu înseamnă că nu-mi las amprentele în ele, la propriu. Fardul e de pipăit, rujul de mirosit; fascinant.

Plastilina era din aia lipicioasă, cu miros de ulei rânced, da’ ce nu puteai face din ea… Mere, şi omuleţi, şi peisaje întregi. Pân’ să se prindă tata că am nevoie de placaj pentru modelele mele mirifice, am reuşit să îmbălsămez jumate din masa de la bucătărie cu miros de plastilină. Şi-apoi am văzut la un copil plastilină parfumată care nici nu se lipea, şi pe care o separai uşor, uşor de tot în culorile iniţiale. Şi ne-am jucat fericiţi, pân’ a venit mama copilului care mi-a făcut prima morală serioasă din viaţa mea, cum că n-am aşezat plastilina la loc; da’ pe bune că şi eu şi copilul ei abandonasem plastilina pentru jocuri mai palpitante. Numai eu mi-am luat morala… De atunci nu m-am mai jucat cu jucăriile altora, chiar dacă m-au invitat insistent.

La fel de fascinante erau şi creioanele de ceară. Bine, recunosc, iniţial au fost alea dintr-un soi plastic, ruseşti, pe care dacă le băgai în ascuţitoare produceau un soi de peliculă, de care nu mai aveai cum scăpa, pentru că se lipea şi se ţinea de tine ca scaiul. Şi-apoi creioanele de ceară; tot ruseşti, dar pe care le obţineam în schimbul unor teme făcute pentru un coleg. O pungă întreagă care a ajuns mai târziu decor pentru nişte lumânări producţie proprie; estetice, dar extraordinar de nepractice. Bune pentru sinucigaşi, nu pentru atmosferă romantică. Oricum ar fi fost, creioanele alea au fost sacrificate până la ultimul.

Ascuţitoarea era doar aşa, pentru cazuri de forţă majoră. În principiu îmi ascuţeam creioanele cu lama. Da, eram în perioada în care nu aveai nici o şansă să fii acuzat de neglijenţă dacă lăsai lama pe mâna copilului. Şi ascuţeam creion după creion. Când rămâneam fără creioane de ascuţit, le ascuţeam pe ale altora. Am avut lama-n penar mult timp, toate creioanele colegilor purtau “semnătura” mea şi nu, nu mi-a trecut niciodată prin cap să folosesc lama aia şi la altceva în afară de “cioplit”. Copil naiv…


Ultimul pe ziua de azi… Omuleţul din seria aia celebră: pompier, medic, marinar; cu capul mare şi corpul mic, cauciucaţi şi pe care-i găseai în orice casă. Ăla mi-a plăcut teribil, şi-am avut varianta cu şapcă şi bluziţă bleu. L-am plăcut nespus, dar n-aş putea spune când şi unde a dispărut. Aidoma tablourilor ălora, pe care le vedeai peste tot, cu un băieţel sau o fetiţă, bucălaţi, supăraţi, de cele mai multe ori mai trişti decât permite legea. I-am căutat azi; net-ul nu ştie de ei, sau n-am ştiut eu cum să-i caut.
Pozele sunt dintr-o copilărie mai apropiată; cam acelaşi stil. Lucruri pe care ţi le aduci aminte în timp, şi pe care le simţi dacă nu cu aceeaşi intensitate, măcar cu aceeaşi plăcere.

Pân’ la următoarele amintiri, la bună vedere!

Published: April 26, 2011 | Comments: 16