Monthly Archives: May 2011

Copil à la Bourguignonne

Dorm până după 12 pentru că trebuie să-mi fac somnul de frumuseţe. Cu geamul larg deschis pentru că tre’ să mai intre Cami să mănânce şi pentru că e deja vară, aer, alea-alea.

Să fi fost în jur de 10 când mă-ntorceam de pe-o parte pe cealaltă, cu perna-n braţe, cu juma’ de vis în plină desfăşurare, ce mai, nebunie curată, somn de voie. Dormeam regulamentar şi-n termen. Când aud cea mai stresantă voce posibilă; puţin piţigăiată, plângăcioasă, smiorcăită; da’ ştii cum? D’aia de-ţi vine să-l iei la bătaie pe proprietar numai cât deschide gura. D’aia de-ţi zburleşte părul pe ceafă şi te transformă-n criminal în serie.

– Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge!

Plodu’ a răsturnat sticla cu apă. Plodu’ s-a speriat c-a răsturnat sticla cu apă. Plodu’ nu ştie că poate să spună o singură dată o chestie, şi e înţeles. Nuuu, ar fi fost prea uşor. Plodu’ a repetat asta de pe puţin 200 de ori, din ce în ce mai ascuţit, din ce în ce mai piţigăiat. Plodu’ afară, bunică-sa în casă. Plodu’ nu şi-a mişcat târtiţa până-n casă, a considerat util să zbiere în faţa geamului meu, poate va fi auzit până-n fundul casei unde bunică-sa veghează.

Prima intenţie a fost să-i dau un şut să aterizeze în bucătăria bunică-sii. Isolierband şi sigilat copilul. Copilul pe varză, cu un măr în gură. Saw cu copii.

Şi repetiţia aia enervantă, o dată la 30 de secunde; disc zgâriat. De ce nu pot să fie copiii normali? Adică, să spună o dată ce au de spus, fără să repete până-mi crizează singurul neuron treaz la ora aia? Dacă e ceva ce mă stresează mai tare decât copiii care bat din picior şi se dau cu fundul de pământ, atunci e vorba despre ăia de se repetă. Ciocu’ mic. Pliscu’. Altminteri îmi trezeşti impulsuri violente, pe care prefer să le ţin ascunse pentru a nu mă procopsi c-o cămăşuţă albă, cu mâneci lungi, fashionist legate la spate.

Pe de altă parte, ştii că dorm la ora aia; ştii de ani buni. Pune-i, cucoană, botniţă sau ţine-l legat de calorifer până mă vezi târâindu-mi corpul prin curte. Dup-aia n-are decât să zbiere până-i pocnesc plămânii, da’ somnul meu e sfânt. Ca idee, ştiu că la ora 2, când eu încep să funcţionez, plodu’ doarme, bălind fericit. Şi mă bate gândul la o sesiune de Cradle of Filth, cu boxa TARE. Sau, mai bine, ce-ai zice dacă mi-aş lua o tigaie oareşcare şi-un polonic, şi-aş mărşălui prin curte, bătând cadenţa, exact la ora aia? N-ar fi amuzant? La fel de amuzant ca orăcăitorul repetitiv dimineaţa devreme.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: May 31, 2011 | Comments: 11

Complimentul zilei

Bărbaţii nu se prea complimentează între ei. Dacă le place cămaşa lu’ cutare, mai degrabă or s-o ceară împrumut în semn de apreciere, decât să spună că e mişto. În schimb vor ridica în slăvi mobilul, maşina sau trusa de şurubelniţe a amicului; cu cât mai impersonal, cu atât mai bine. Dar da, vor fi sinceri când vor aprecia ceva. Pe de altă parte, dacă sunt complimentaţi, vor răspunde sec, c-un “mersi” puţin plictisit, conştienţi că da, cămaşa e super şmecheră, ceasul e genial sau outfit-ul din ziua respectivă îi prinde.

De cealaltă parte a baricadei, femeile se vor întrece în complimente. Chit că-i place maxim rochia colegei, chit că o lasă cam rece, o femeie va simţi nevoia să spună ceva. Să vezi c-a văzut. Să remarci că te-a remarcat. Să fie sigură că data viitoare când îşi va lua ceva, va exista măcar o persoană care s-o admire, dintr-un sentiment sincer de reciprocitate.

Doar că, dacă-i spui că rochia îi stă superb, va pune întrebarea “crezi?”. A, da. Eu, una, nu fac complimente gratuite. Dacă-mi place ceva, spun; dacă nu-mi place, mă abţin; n-o să fac niciodată un compliment din curtoazie. Da’ nu, că vezi tu, că după faza cu ochii mari şi zglobii, întrebându-te dacă tu chiar crezi ce spui, vine partea aia: ei, e o rochiţă mai veche; am dat peste ea din întâmplare, nici nu mă gândeam că o să-mi mai vină, cred că m-am îngrăşat de când n-am mai purtat-o. Asta aşa, ca să-i spui că arată la fel de suplă ca acum câţiva ani. Următoarea fază: ei, poate, da’ nici nu mă gândeam că o să observe cineva rochiţa asta; adică, nu ştiam cu ce să mă îmbrac, şi-am pus-o-n grabă, nici n-am avut timp să mă uit în oglindă… Ete, na! De parcă nu ştiu că ai întors-o pe toate părţile, te-ai examinat faţă-profil-spate în oglindă, ai căutat cu atenţie accesoriul care să se potrivească şi de-abia când ai văzut că stă perfect ai răsuflat uşurată şi-ai mai dat şi-un strop de parfum, în ton cu croiala rochiţei, nu de alta, da’ toate capetele să se întoarcă după tine. Ştim, cunoaştem, been there, done that. Şi da, îţi stă genial, dar tu ştii asta deja, pentru că altfel n-ai mai fi purtat-o.

La un compliment răspund simplu: mulţumesc, ştiu. Şi lumea se uită cam câş, pentru că cică tre’ să afişezi o falsă modestie în situaţii d’astea. Adică, de ce? Reluând, ştiu că-mi stă fain, pentru că altfel n-aş fi îndrăznit să ies din casă. Şi dacă-ţi place, îţi mulţumesc frumos de apreciere, dar ştiu deja asta. Şi da, mă felicit în gând pentru alegerea făcută. Mai masculin răspunsul? Posibil… Da’ aşa de mult îmi place, încât nu pot pretinde că nu ştiam. Şi orice alt răspuns ar implica dezvoltarea unei discuţii inutile pe care, de cele mai multe ori, n-am chef s-o duc.

Pân’ la următoarele complimente, la bună vedere!

Published: May 30, 2011 | Comments: 18

Ne place, da, ne place – p. 68

Jean-Louis Murat : A quoi tu rêves ?

Published: May 29, 2011 | Comments: 0

Ne place, da, ne place – p. 67

De stare.

Enjoy!

Published: May 29, 2011 | Comments: 0

Suma viciilor e constantă

Când am fost la medic, controlul anual obligatoriu, m-au întrebat aşa:
– Fumezi?
– Un pachet jumate pe zi.
– E mult. Cafea?
– În fiecare dimineaţă.
Concluzia doamnei cu titlul de “doctor” a fost: “de alcool nici nu te mai întreb”…

Recunosc, era dimineaţă. Eram după vreo 4 ore de somn, cu pierce-urile la vedere şi c-un tricou negru, lung, larg, tridimensional. Da’ pe bune că eram shiny, de-abia scoasă din cutie, cu cafeaua deja băută, puţin nervoasă pentru că n-a catacdisit să mă invite pe cântar sau să-mi verifice centimetrii, deci funcţionabilă total. Cu gânduri de-a scăpa cât mai repede de acolo, pentru că singurul lucru util pe care îl păţeşti e să ţi se ia tensiunea, şi nici aia nu e tocmai relevantă pentru că, repet, băusem stacana de cafea şi am ajuns şi per pedes la cabinet. Deci, nimic vital, de care nu m-aş putea lipsi.

Da’ stau eu şi mă întreb: de când concluzia logică dacă fumezi mult şi bei cafea e că alcoolul îl consumi la fel de fără măsură? E cumva o legătură indestructibilă între cele trei, de care n-am aflat până acum, cu toate că fumez de vreo 9 ani? Sau e la fel de pertinentă ca aceea pe care a tras-o diriga când eram în clasa a şaptea, conform căreia aveam vocea guturală pentru că fumez ca turcul? Şi, mamă, ce probleme, ce muncă de lămurire, ce joc de-a şoarecele şi pisica… M-a chemat de vreo două ori să vadă dacă nu miros a fum de ţigară, şi-a tras concluzia că fumez, da’ nu se simte. Şi săraca de mine aveam vocea guturală din naştere, da’ asta deja e altă poveste.

Revenind la concluzii de profesionist: profesionistu’ ăsta a insinuat că beau la fel de mult pe cât fumez. Recunosc din nou, nu-s uşă de biserică. Nu pic de la jumate de bere şi nu mă fâstâcesc dacă-mi dai un vin bun. Ba chiar n-aş refuza nici un pahar de coniac. Nu amestecate, spun drept. Oricare dintre ele. Da’ asta nu înseamnă că lumea mea se reduce la fumat şi băut. În stilul ăsta, mă gândesc că putea să spună că am trecut de la ţigară la pipă, ba chiar mai departe.

Clişeu: oamenii au idei preconcepute. Şi poţi să le baţi un cui în cap, şi tot n-o să le treacă. Dacă au ei anumite impresii, apăi nici ordinul procuraturii nu-i scoate din ale lor. Da’ nu mă cunoşti pentru a trage concluzii şi pentru a emite judecăţi de valoare. Nu stai lângă mine zi de zi, nu ştii ce şi cum gândesc, mă vezi o dată-n viaţă, timp de 5 minute. Şi-n alea 5 minute ai impresia că ai dezlegat misterul vieţii mele, şi că mă poţi citi ca pe o carte deschisă. Newsflash: nu e chiar aşa. Sincer, n-avea nici un rost să stau să explic chestia asta. Pentru că, dacă e medic, clar ştie tot despre tine doar dintr-o privire. Şi cine sunt eu să-i stric iluzia creată în ani?

Pân’ la următoarele concluzii, la bună vedere!

Published: May 29, 2011 | Comments: 4