Special pentru un copil special

Cică azi e Ziua Copilului. A oricărui copil, ba chiar şi a celor care-n buletin nu mai sunt copiii, da’ în sufletul lor mare tot mici sunt. Dacă e şi ziua copilului de alături, apăi eu nu vreau să-i zic La Mulţi Ani. Eu vreau să-nveţe să citească ora. Ba chiar să-nveţe să citească de-a dreptul, şi-i urez chiar să-i placă. Dacă stă cu nasu’n cărţi, nu mai zbiară ca din gură de şarpe când eu dorm liniştită şi visez ponei, albiniţe, şi ce mai visez eu acolo.

Şi-i mai urez să crescă-ntr-un an cât alţii în zece. Adică, mâine dimineaţă să aibă aşa, în jur de 7 ani, şi să trebuiască să se ducă la şcoală. Dacă e la şcoală, stă până pe la 12, îndeajuns să nu se mai bage între mine şi pernă. Şi cu cât pleacă mai repede la facultă, cu atât mai bine pentru mine.

Norocul lui că mi-s vopsită, altminteri l-aş fi învăţat să numere; firele albe care mi-au ieşit din cauza lui. Şi dacă aş avea riduri, l-aş pune să le numere şi pe alea.

Când eram mică, număram furnici. Mă rog, nu doar furnici; tot ce se putea numi insectă. Şi alergam după fluturi, stăteam câte o oră să desfac cleiul de pe vreun copac, mă străduiam să aleg între ce frunze să mai devorez, desenam (groaznic, da’ tăceam), răsfoiam reviste, stăteam liniştită sub canapea, săpam pământul de la florile maică-mii, urmăream melci, guguleam pisici, mă rog, ce puteam să fac la 3-7 ani… Cuvântul cheie: TĂCÂND. Nu, nu eram taciturnă; ştiam destule cuvinte şi da, dacă începeam să vorbesc, mai greu mă opream; ca şi acum, de altfel. Da’ vorbeam, nu ţipam. Şi nu când dormeau alţii, pentru numele divinităţii!

Deci aş face sacrificiul suprem: aş aduna furnici pe care copilu’ să le numere. Şi alte insecte. La naiba! I-aş face insectar, numai să ştiu că şi-l ia în casă, sau se duce într-un colţ îndepărtat de curte şi-nvaţă să numere. Da’ vezi tu, că nu poate face asta, că n-ar mai fi sub urechea atent ciulită a bunicii. Şi urechea aia e ciulită lângă fereastra mea. Da, ştiu, sânge pe pereţi…

În altă ordine de idei… Copiii n-au nevoie de La mulţi ani. Ei primesc dulciuri, şi desene pe asfalt, ba chiar şi hamburger şi cheeseburger la McDo; să plesnească de sănătate după. Ăştia mai mari, o oră-n plus la ora de venit seara acasă, şi poate un bacşiş de la bunici. Cei care-s adulţi, da’ se simt încă minori, îşi fac cadou singuri, că-şi permit. Un “La mulţi ani” nu-i gâdilă decât la orgoliu. Da’ copilu’ de alături sper să aibă cea mai lungă şi obositoare zi, să doarmă mâine pân’ la 2 după amiază; şi să primească atâtea cadouri cât să obosească desfăcâdu-le atât de tare, încât să doarmă şi-n week-end. Şi luni să-l dea la şcoală, să se bucure şi copilul din mine. Cu întârziere, dar pentru mai mult timp.

Pân’ la următoarele urări, la bună vedere!

Comments (6)

  1. dinu roman

    Ziua internationala a copilului. Sa scoatem drogurile!

    Reply
  2. Camelia Bucur

    @dinu roman – alea pentru copilul din noi; că pentru ei… stricăm orzu’ pe gâşte.

    Reply
  3. dinu roman

    Un copil este o binecuvantare, o minune, o intregire a sufletului atunci cand este autist. Gandeste-te: daca e mut sparge vaza si vrea sa urle, daca e surd sperge vaza si urla, daca e handicapat locomotor sparge vaza si urla frustrat ca nu poate parasi locul faptei. Dar daca e autist ?!?! Cugeta ore in sir la atomii care alcatuiesc vaza, ii calculeaza, ii imparte in protoni si neutroni si ce plm mai contine atomul…Copilul autist, un balsam pentru trup si suflet, un geniu taciturn, o enigma, un colt de rai.

    Reply
  4. Anonymous

    iar a varsat galetusa copilul vecin :)))

    Reply
  5. Camelia Bucur

    @dinu roman – şi-unde mai pui că e posibil să mai şi inventeze ceva care să schimbe lumea…
    daps, clar ai descoperit genul de copii care-mi plac:D

    Reply
  6. Camelia Bucur

    @Anonim – nu ştiu dacă a vărsat-o, cert e că a făcut atâta scandal de parcă l-ar fi mâncat furnicile:l

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *