Monthly Archives: August 2011

Perfecţiuni

Taximetristul perfect trebuie să priceapă din prima unde trebuie să mă ducă. Să tacă tot drumul, să nu-ncerce să facă small talk, să nu aibă casetofonul fixat pe manele şi să conducă fără să-mi provoace răzmeriţă-n stomac.

Colegul perfect e ăla care nu mă bagă-n seamă decât dacă sentimentul e reciproc. Care-şi vede de treaba lui, care salută sau nu şi care nu-mi mănâncă mâncarea. Cu plăcere îi dau acestui coleg un paracetamol când are nevoie şi-i cer o mână de ajutor de consider că mă poate ajuta.

Dacă vine vorba de vânzătoare perfecte, e vorba de alea care se mişcă rapid, nu-mi comentează alegerile, îmi dau rapid restul şi nu-ncearcă să mă tragă-n piept cu chibrituri şi pastile Orbit.

Prietenii perfecţi îs ăia de te ridică atunci când eşti la pământ, care duc bere după bere din solidaritate, de care-ţi permiţi să faci mişto şi cărora le permiţi miştourile. La care apelezi când ţi s-a stricat priza şi pe care-i înveţi cum să bată un cui cu stil.

Şi mai sunt multe chestii perfecte. Seara perfectă, şueta perfectă, momentul perfect; dar astea-s perfecţiuni mult prea intime. Să fie între patru ochi…

Pân’ la următoarea perfecţiune, la bună vedere!

Published: August 31, 2011 | Comments: 10

Fă-mă din cuvinte

…şi atunci, dintr-o singură lovitură, i-a venit de hac ticălosului. Adică l-a învins, l-a făcut pilaf, l-a transformat în oale şi ulcele. Da’ ce-i “hac”-ul ăsta? Animal, pasăre, plantă? Obiect de cult? Să-mi zică şi mie cineva de ce i-a venit ticălosului. Înlocuiţi-mi hac-ul. Desenaţi-mi hac-ul. Vreau să pipăi hac-ul, şi mă declar mulţumită. Da’ hac-ul nu poate fi delimitat. Vreau să ştiu ce formă şi ce culoare are, pentru că nimeni nu poate să pună punctul pe I şi să mă lămurească cine sau ce e respectiva chestie.

Nu-i bai dacă nu reuşeşte nimeni. Pentru că nici bai-ul nu ştiu ce-i. Cică nu-i cu supărare, şi-atunci de ce nu spui aşa? Bai-ul nu-i varianta masculină pentru baie. Şi dacă ar însemna grav, atunci de ce nu pot să spun că nu l-a lovit bai tare?

Nu, că l-a lovit oleacă sau o ţâră. Nu zău? Da’ mai multe leci sau mai multe ţâre zău că nu putea. Şi nu pricep. Nici măcar zău-ul ăla. La fel cum mi-a luat mult timp să pricep ce-nseamnă “‘tu-ţi paştele mă-tii“. Sau că grijania n-are nici o treabă cu grija şi că, în ciuda aerului misterios, pe ea măcar puteai s-o atingi. Iar dacă-mi spui că l-a legat fedeleş, sincer mă întreb cum de-a putut să-l lege butoi mic, prevăzut c-o toartă, în care se ţine apă sau vin. E mult mai complicat decât biata mea minte poate pricepe.

Pân’ la următoarele dileme, la bună vedere!

Published: August 29, 2011 | Comments: 8

Ne place, da, ne place – p.83

Melodie de adus aminte.

Enjoy!

Published: August 28, 2011 | Comments: 2

Dream a little dream

Visele mele se împart în alea frumoase, alea de capă şi spadă şi alea din care mă trezesc, îmi ia ceva timp să mă conving că a fost vis, şi-apoi răsuflu uşurată pentru că nu era un coşmar real. Alea frumoase nu se repetă. Niciodată, exact ca-n realitate. În schimb am o serie de coşmaruri care mă urmăresc de ani buni; din copilărie până acum, şi cred că voi îmbătrâni cu ele.

Unul dintre ele ar fi că zbor. Fără aripi, fără mătură şi fără covor fermecat, doar zbor. Lucru care, în vis, mi se pare de-a dreptul normal. Asta-i partea frumoasă. Partea nasoală e că, după o bucată de timp, mă prăbusesc. Şi se lasă şi cu sânge; dar partea cea mai îngrozitoare e până să ating pământul. Momentele alea în care conştientizez că mă voi zdrobi; că voi fi praf şi pulbere.

Al doilea implică un cimitir, seara. Cimitir vechi, cu monumente de piatră, un fel de Eternitatea mult mai mare, cu o biserică rotundă în mijloc. Şi orice aş face pentru a ieşi din cimitir, trebuie să trec prin biserică. Şi-n biserică e întins pe masă un mort. Lumina de la lumânări, bătrâni în negru, mort de ceară, cadru de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap şi să fugi încotro vezi cu ochii. Numai că-n vis nu pot fugi, şi trebuie să stau lângă mortul care devine din ce în ce mai hidos şi mai terifiant. Ca naiba, teama de morţi mi-am lecuit-o acum câţiva ani. Dar visul meu nu ştie asta, şi nici eu în vis nu par să am habar. Deci mă trezesc trannspirată, tracasată şi căutând în disperare o lumină. Oricare.

Al treilea e cel mai recent. Şi singurul care, într-un fel sau altul, a devenit realitate. Faptul că se repetă, nu face decât să trăiesc over and over un coşmar palpabil. Iar când mă trezesc, nici măcar nu pot spune c-a fost vis de noapte şi c-o să se ducă odată cu noaptea, pentru că nu, de realitate nu poţi scăpa.

Şi am momente-n care-mi doresc să nu mai visez. Niciodată. Pentru că da, aş renunţa la visele alea frumoase, dar aş avea certitudinea că nu voi mai avea niciodată coşmaruri. Şi-atunci poate că şi realitatea ar părea alta…

Pân’ la următoarele vise, la bună vedere!

Published: August 28, 2011 | Comments: 8

Six femmes

Mă fascinau peştii de sticlă colorată pe care îi avea o prietenă de-a bunică-mii în vitrina de la pat. Da, adormeam cu frică să nu-i sparg geamul în somn, dar şi zâmbind, pentru că-n mintea mea peştii ăia căpătau şi viaţă, şi grai, şi ştiau şi-o groază de poveşti pe care mi le spuneau doar mie. Mă uitam tâmp la ei, îmi doream să-i scoată de-acolo şi să mi-i dea să mă joc şi nu, asta nu se întâmpla niciodată. După un timp, n-am mai fost pe la tanti Lucica, şi-am uitat şi de ea, şi de peşti.

La tanti Eugenia aveam manie pe metronom. Mereu uitam cum îl cheamă, da’-l preţuiam teribil. Puteam sta ore-n şir să-i urmăresc bătăile regulate. Îl făceam să bată mai repede sau mai încet, îl opream, o luam de la capăt, număram, îmi mişcam capul în ritmul lui; mi se părea aproape la fel de interesant ca ceasurile pe care le desfăceam şi-apoi le montam la loc, într-o oareşcare ordine, care n-avea nimic de-a face cu ordinea originală. Şi tot ea avea vreo şase elefanţi, de la unul mare cât pumnul meu, pân’ la unul mic, mic de tot. Cu ei făceam instrucţie şi inventam războaie.

Cele mai şmechere maşinuţe, le avea tanti Jeni. Tot ea avea o aluniţă imensă în barbă pe care n-o numea “neg” şi purta ochelari fumurii. O dată nu m-a lăsat să mă ating de maşinuţe, şi mi se părea tare plictisitor să mă duc, să stau regulamentar pe pat şi s-aştept să se sature de vorbit. Când ieşeam de la ea, respiram uşurată. Încă o încercare trecută cu brio…

La tanti Luchi am învăţat să mă feresc de mâncarea de prune şi de aia de gutui. Au încercat să mă îndoape, dar am refuzat cu desăvârşire să mănânc ceva ce era dulce dar cu carne şi de-a dreptul împotriva tuturor credinţelor mele culinare. De la tanti Cheaţa am primit prima mea cană despre care ştiam sigur că e numai şi numai a mea. Tanti Lucica îmi dădea dulceaţă de nuci şi de cireşe negre, deci îmi plăcea de ea teribil. Păcat că n-o vizitam mai des…

Le-am uitat în timp. Am crescut şi-au rămas acolo; reapar de fiecare dată când văd ceva care îmi aduce aminte că, odată, demult, am fost şi eu copil. Şi copilăria mea a fost construită, în parte, şi datorită lor. Şi mă-ntreb dacă au crezut vreodată că vor fi parte din trecutul cuiva pe care-l considerau copilul care tace. Ăla de vine obligatoriu la pachet cu bunică-sa.

Pân’ la următoarele amintiri, la bună vedere!

Published: August 27, 2011 | Comments: 4