Monthly Archives: September 2011

Camera de urgenţe – p.2

Din seria “ipohondrie fără frontiere”, prezentăm:

Fierea leneşă mă pune pe gânduri. Înţeleg că mie mi-e lene să mă dau dimineaţa jos din pat, să-mi beau cafeaua şi să mă duc la serviciu, da’ faptul că poate exista o fiere trândavă mă dă peste cap. O şi văd verde, cu tendinţe de obezitate, oftând melancolic cu gândul la un repaus total. Şi n-ar fi problemă dacă asta nu m-ar afecta direct. Da’ vezi tu, că dacă ea e trântoră, pe mine mă doare, şi nici nu prea ai cum s-o convingi să lase deoparte sentimentele de confort total şi să-şi facă datoria.

Unii au pietre la rinichi. Da’ vezi tu, că unii îs mai şmecheri şi au nămol. Sau noroi. Un fel de rezervaţie de vulcani noroioşi. Te şi vizualizez: un cap, două mâini, două picioare, un sac de nămol. Blorp-blorp-blorp. Ăsta-i zgomotul pe care-l scoţi când te mişti. Te aşezi? BLLLOOORRRRP. Şi-nţeleg. Ai fi având mâl, nu pietre, da’ de ce trebuie să mă informezi? Ştii doar că mintea mea o ia razna şi ajung direct la medic, pentru o ecografie care să-mi garanteze că n-am nici o şansă să mă transform în Delta Camelia.

Da’ cea mai tare fază apropo de boli ciudate am auzit-o de curând, cu de la bunică-mea citire. Că cică şi-a făcut analizele; şi cum de vreo 30 de ani încoace are tot felul de boli închipuite, şi-a zis să diversifice meniul. Mai nou are paiajeni la ficat. Cu lăbuţa pe inimă spun că asta susţine că are. Tot cu lăbuţa pe inimă spun că ideea, oricât de fantezistă ar părea, mi-a dat coşmaruri. Un ficat chipeş, rozaliu şi fudul, din care încep să apară paiajeni hidoşi. Cam cum îi vezi pe ăia din The World of Warcraft. Chei, slăbănogi şi cu dinţi mari, ascuţiţi, pregătiţi să devoreze orice bucăţică proaspătă de ficat. Toate astea întâmplându-se da, în interiorul tău. Brrr! Cu asemenea specimen în familie, mă mir eu pe mine că nu-mi fac analizele o dată pe lună şi că nu mă autodiagnostichez în fiecare săptămână cu ceva diferit. Ştiu doar că nu-s paranoică, chiar mă urmăresc; da’ asta deja e la ordinea zilei.

Pân’ la următoarea manie, la bună vedere!

Published: September 30, 2011 | Comments: 6

În serie

Am oroare de produsele în serie. Că-i vorba de haine, cărţi sau nimicuri. M-ai terminat dacă-s făcute pe bandă rulantă. E de ajuns să văd trei exemplare ale aceleiaşi chestii ca să mi se ridice părul. Până şi şosetele mă enervează dacă sunt multe şi identice dar, nah, au parte de prezumţia de nevinovăţie, pentru că e mai greu să faci rost de şosete personalizate.

Poate mi se trage din copilărie, când majoritatea copiilor aveau bluze la fel, pantaloni la fel, pantofi la fel. Sau poate din adolescenţă, când existau mari şanse de a avea bluză la fel cu a colegului de bancă. Sau poate e manie mai nouă, stimulată de magazinele care au baloţi întregi de bluze gemene. Nu ştiu.

Cert e un singur lucru: mi se strepezesc dinţii când le văd pe toate înşirate frumos, pe umeraşe, şi-s trase la xerox, copiate la indigo, ce mai; parcă s-a trezit unu’ într-o dimineaţă, a luat o idee şi a multiplicat-o, pentru c-a rămas setat pe ea. Mi se pune pata. Coşmar total: o gaşcă de produse în serie care încearcă să mă invadeze.

Şi nu înţeleg sincer cine le cumpăra, şi de ce. Mă depăşeşte avântul pe care şi l-au luat; mă intrigă existenţa lor pentru că dacă există ofertă, clar există şi cerere; nu pricep de ce ai vrea ceva pe care-l mai poartă încă jumătate de glob. Cu lăbuţa pe inimă spun, nu pricep. Să mă lămurească cineva, pentru că-i o dilemă majoră; mai ceva ca misterul Sfântului Graal.

Pân’ la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: September 29, 2011 | Comments: 22

De grija altuia – p. 6

Mă, am şi eu o problemă. Bine, mai multe, da’ azi una care mă râcâie. Ca o iritaţie care te mănâncă şi, cu cât te scarpini mai mult, cu atât mâncărimea e mai insuportabilă.

Ştiu aşa: te duci la serviciu ca să munceşti. Să tragi cât poţi sau să-ţi bagi picioarele, în funţie de caz, dar totul pe barba ta. Adică munceşti pentru tine, pentru salariul tău, nervii tăi sunt în joc, timpul tău liber e ăla afectat, mă rog, stai 8 ore pe zi pentru că vrei să vezi ceva pe cardul ăla la sfârşit de lună şi pentru sesiunea de shopping de după. Asta-s eu.

Da’ se pare că alţii au un job din cu totul alte motive. Ca să vadă cu ce haine s-a mai îmbrăcat colegu’. Ce a mai făcut în bucătărie, sau în dormitor, sau în spaţiul propriu şi personal. Şi dacă colegu’ nu zice, apăi să presupună ce ar fi făcut colegu’. Ca să-i calculeze salariul, orele de concediu fără plată, prima, calitatea muncii; ca să-i numere ţigările fumate, cafelele băute, înghiţiturile de apă şi strănuturile.

Că unii n-au viaţă personală, înţeleg. Da’ de ce te fute grija de viaţa mea? Înţeleg că eşti frustrată. Că poate dieta aia n-a dat rezultatele scontate, că te doare capu’ de la cât îţi urlă plodu’, că poate blestemi ziua în care te-ai măritat, da’ mă doare fix la doi metri mai în faţă de toate problemele tale. Nu exişti decât ca un corp care se întâmplă să treacă pe lângă mine. Nu-mi pasă de cât munceşti, de cât îţi iei, de tine. Şi-atunci, mă repet, pe tine de ce te fute grija de mine?

Dac-aş putea munci într-o cutie, aş face-o. Numai să nu mă mai vezi. Să uiţi că exist. Da’ nu se poate. Şi mi-e că ar fi prea multe cutii, pentru toate persoanele cu care ai ceva de împărţit. Dispari, vis urât. Pentru că un harakiri ar face prea multă mizerie.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Published: September 28, 2011 | Comments: 12

Drobul de sare – p. 2

Am aflat cu întârziere că ieri trebuia să fie sfârşitul lumii. Bine, cu o marjă de eroare. Dacă n-a fost ieri, o să fie în octombrie; dacă nu în octombrie, atunci în 2012. Dacă nu, atunci clar o să fie cândva. Indubitabil.

Mă rog, c-o să fie, e stabilit deja. Cum am aflat eu, asta-i altă poveste:
Vecinii mei, ăia cu copilul matinal, sunt protectivi, fatalişti şi extrem de informaţi. Ei, şi-au auzit ei c-o să fie mare cutremur mare. Eu ziceam că s-au obişnuit deja cu verdicte apocaliptice şi că le-a venit mintea la cap. Big mistake; huge mistake. M-am înşelat teribil. Au luat-o de bună. C-o să dispară jumătate de planetă şi c-o să fim cu toţii în curând cu ochii în X. Dead, over, kaput, конец.

Doar cei pregătiţi şi vigilenţi vor supravieţui. Aşa că s-au gândit ei să fie vigilenţi şi pregătiţi, şi ghici ce făceau undeva pe sâmbătă… Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi candid la inimă spun: duceau bidoane cu apă la beci. Da, da, aţi citit bine. BIDOANE CU APĂ. Vreo 30 am reuşit să număr; dup-aia le-am pierdut şirul. Başca conserve de carne. Asta pe lângă toate chestiile pe care le are orice om normal la beci, gen murături şi gem. N-am avut răbdare să văd dacă şi-au dus şi pături, baterii pentru lanternă şi vreun bibelou care să transforme beciul într-o căsuţă primitoare în vremuri de restrişte, dar nu’ş de ce am impresia că da.

Şi-aşa am aflat eu c-o să murim aproape sigur luna asta.

Inconştienta de mine a pufnit în râs. Realista din mine spune că, dacă e să mori, mori cu toate bidoanele de apă lângă tine; dacă e să supravieţuieşti celui mare cutremur, apăi supravieţuieşti. Rozi copaci şi bei rouă. Cuţit să ai şi oh, the possibilities! Dar, hei, asta-s eu. Alţii preferă să fie pregătiţi din timp; dacă mor, măcar să moară cu proviziile-n fapt.

Şi la câte sfârşituri ale lumii au fost, nu pot să nu mă-ntreb cât de credul tre’ să fii să le iei pe toate de bune şi cât de tare tre’ să fii de inimă ca să nu faci infarct de fiecare dată, înaintea celui de-al ţâşpelea sfârşit.

Pân’ la următoarea apocalipsă, la bună vedere!

Published: September 27, 2011 | Comments: 8

Fetiţa care l-a luat pe nu în braţe

Pe modelul lui “Yes man“, propun modelul “No woman”. Cică în momentul în care îţi dai voie să accepţi orice, poţi descoperi true hapiness. Dar cum suntem cu toţii diferiţi din fericire, “nu”-ul poate da rezultate la fel de bune.

Şi să fie “No woman”, zic.
– Vrei ciocolată?
– Nu.
– Vrei flori, şi serenade, şi dulcegării în fiecare seară?
– Nu.
– Ce-ar fi să mergem în vacanţă la mare?
– Nu.
– Vrei milionul ăla de euro?
– Nu.
– Să-ţi fac un masaj, castele pe lună, să te ajut la curăţenie, să fac totul în locul tău, să-ţi fac viaţa mai uşoară sau să ţi-o complic, să scot câinele afară, să cumpărăm toate nimicurile şi-apoi să ne-ntrebăm pe ce s-au dus banii, să stau, să plec, să iei lecţii de paraşutism, să orice?
– Nu.

Nu pentru orice şi oricine. Cine a zis că da-ul te poate ridica, a subestimat puterea nu-ului. Pentru că dacă da-ul te obligă, nu-ul îi obligă pe ceilalţi. Să-ncerce mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Yes man era o încercare slăbuţă de a te deschide pentru ceilalţi. No woman îi deschide pe ceilalţi pentru tine. Şi dacă yes man era legat de promisiunea de a spune mereu “da”, no woman se poate fofila uşor, pentru că o aprobare scăpată din când în când n-ar face decât să mărească ideea de imprevizibil.

Şi, la fel ca un da etern, şi nu-ul e legat de cum pui întrebarea. Lumea o ţină întotdeauna minte mai degrabă personajele negative; alea te inspiră, alea sunt cel mai bine construite şi cel mai greu de jucat. Fluturaşi şi floricele poate mima oricine. Negativul trebuie să-l simţi măcar pe jumătate, pentru a-l putea contura; pentru a-i face şi pe ceilalţi să-l creadă.

– Vrei iubire, faimă, bani?
– Nu.
Lumea se va înghesui să ţi le ofere, tocmai pentru a te convinge să vrei. Ca să-ţi arate ce pierzi. Ca să te facă să vrei. Pentru că nimănui nu-i place o luptă câştigată din prima, fără rezistenţă, fără obstacole. Decât dacă e atât de banal încât să nu priceapă frumuseţea jocului.

Pân’ la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Published: September 26, 2011 | Comments: 7