Monthly Archives: October 2011

Viena calling

Recunosc cinstit că, până săptămâna trecută, nici n-auzisem de NH Hoteles. Cu toate că e al treilea lanţ hotelier din lume, fondat în 1978 şi cu 347 de hoteluri la activ. O fi, nu zic nu, da’ eu nu ştiam de el… În aceeaşi ordine de idei, până săptămâna trecută n-am câştigat nimic; concursurile nu ţin cu mine, şi pace bună. Dar săptămâna trecută, PADABUMBANG! Ştii codurile alea pe care le tot trimiteam eu prin sms? Aha, ziceai că n-or să meargă, că n-am cum să câştig, că e pierdere de timp. Io-te că, pân’ la urmă, tot tastatul ăla a fost bun la ceva: sunt în Viena. Viena, Austria. Am câştigat o vacanţă de 5 zile, şi-am zis să aleg o destinaţie cât mai clasică cu putinţă.

Stau ca boss-ul la NH Belvedere, într-o cameră portocalie şi da, am wireless, pot vorbi cu tine din cameră, şi tare cred că ţi-ar fi plăcut, pentru că e o clădire veche, restaurată, şi de la fereastra mea văd şi castelul Belvedere, şi Grădina Botanică. Clar ţi-ar fi plăcut.

Ştii că nu zâmbesc decât cu motiv şi că trăiesc în prezent, nu neapărat pentru viitor. Cred într-o lume mai bună actuală, iar dacă cineva vrea să contruiască lumea viitorului şi-o pot simţi pe pielea mea, de ce m-aş împotrivi? Ideea e în felul următor: când i-am văzut pe toţi zâmbitori, plini de viaţă şi de voie bună, am zis c-am ajuns într-un univers paralel. Tipa de la recepţie m-a întâmpinat c-un zâmbet larg, băiatul cu bagajele mai avea puţin şi-mi desena şi mie un zâmbet pe faţă, azi-dimineaţă când m-am dus să mănânc la bufet auzeam şi vedeam doar „bună dimineaţa”. Toţi angajaţii sunt mult prea prietenoşi. Oricine altcineva ar fi fost mai mult decât încântat, da’ ştii că pe mine prea multă bună dispoziţie mă ţine în alertă.

Aşa că m-am dus să mă relaxez la spa. Masaj, saună, alea-alea, până să mă dezmeticesc m-am trezit c-un kit de cosmetice. Gratis. Gel de duş, şampon, săpun, pieptene, toate pentru mine. Toate Agua de la Tierra. Îţi dai seama că le-am examinat cu atenţie, să nu fie vreo şmecherie la mijloc. Nu era. NH au gama proprie de cosmetice care, în ton cu conceptul pe care-l susţin, are ambalaje oxo-biodegradabile. Da, ştiu, şi mie mi se limbă-plimba-n gură. Pe scurt, ambalajele se degradează în 7 ani în loc de 400; să mai zici că nu există progres tehnologic.

Concept? A, da, ziceam de concept. Ţi-am zis că-s zâmbitori. Sunt friendly şi eco-friendly. Susţin ideea de Wake Up To A Better World, sunt zen şi feng-shui. Cred în puterea omului de a schimba şi proteja planeta, au redus utilizarea energiei convenţionale, fac economie la apă, au surse de iluminat ecologice, d’astea. Monitorizează consumul de apă, calculează amprenta de carbon, din 2008 încoace tot mai bifează câte ceva pe listă. Sunt ecologişti rău de tot.

Ei, normal că n-am întrebat în jur. Când i-am văzut aşa „verzi”, m-am baricadat în cameră şi le-am studiat site-ul din scoarţă-n scoarţă. Ştii că-ncearcă să schimbe „nu se poate” cu „sigur că pot”? Da, ştiu că se mulează pe ce zic eu, că dacă vrei, poţi, da’ asta o zic eu. Ăştia-s un lanţ întreg care încearcă să pună-n practică filozofia mea.

Am încercat să-l enervez pe valet. Ştii cât pot fi de enervantă dacă-mi propun, nu? L-am pus să-mi explice cum funcţionează aerul condiţionat, să-mi repete de vreo 50 de ori că am voie să atac mini-barul, mă rog, am vrut să testez faza cu energia pozitivă. N-a crâcnit; n-a ţipat la mine, n-a strâmbat din nas, nimic. În locul lui, m-aş fi strâns de gât; a plecat după ce m-a asigurat că pot apela oricând la el. Bizar.

Şi mi-au mai dat şi-un bilet, să văd picturile lui Klimt. Asta m-a dat pe spate. Am văzut Judith. Habar n-am dacă aveam voie să fac poze, da’ am făcut una special pentru tine. Asta cred c-a fost aşa, tehnică de relaxare, poate-poate mă fac să zâmbesc. Au reuşit. Unde mai pui, că aveam şi transport gratuit, da’ am preferat să merg pe jos; măcar să am motiv să mai profit de-un masaj.

Ce-am mai făcut… Am pierdut vreo 2 ore la fitness, le-am numărat premiile pe care le-au obţinut până acum. 45, printre care European Hotel Design Award, European Commission GreenBuilding, Solar Award şi Environment Award. Deci faza cu „a better world” nu-i doar de faţadă. Cred. Sper.

Mda… ce să-ţi mai zic? Mâine mă-ntorc acasă. Da, normal că mi-am făcut de cap prin magazine. Responsabil. Adică mă-ntorc fără nici un ban. După ce-am dormit la Belvedere, în Timişoara cred că dorm în gară până-mi vine trenul. Ba da, e un hotel NH în Timişoara; e unul şi-n Bucureşti, dar premiul meu presupunea sejurul în Viena. După ce trec graniţa înapoi în România sunt pe cont propriu.

Ei, mă descurc eu… Hai că te las, mă duc să dorm. Nu de alta, da’ mi-am calculat amprenta de dioxid de carbon, şi am ajuns la 125 de kile doar prin călătorie. Nu pun la socoteală restul chestiilor nocive pe care le-am făcut între timp. Şi nu, nu-s mai responsabilă, am fost doar curioasă. Somn uşor!

SuperBlog 2011, etapa 13.

Published: October 31, 2011 | Comments: 6

The morning after grimmcocaine – p.1 Când îmi tună de-o postare

Telefon înseamnă eu şi Siemens-ul meu primordial.

Luna înseamnă mâncare rotundă. Caşcaval rotund cu găuri rotunde.

Găurile pătrate nu se numesc găuri. Se numesc paturi.
Pentru că sunt pătrate.
Ca rebusul.
Ca şah-ul.
Ca un cap pătrat.
Eu tunsă emo sunt cap pătrat. Câteodată sunt emo fără să fiu tunsă pătrat.
Eu cu breton de japoneză.

Emo nu fumează.
Şi continui să fumez… ei, nu mor eu din asta. Sper.

Un X încape perfect într-un pătrat. X de la X-Files.
Pisicile nu înţeleg X-Files. Se ceartă ca pisicile: “soro, ce ai soro?”
The truth is out there!

Câteodată ascult muzică care a trecut prin Von Teese.
Manson arată bine pe post de Gioconda. El a fost modelul iniţial. Cânta despre un tren.
Nu-mi plac trenurile atât de mult.

Metrou înseamnă japonezi şi peşti. Fără breton japonez. Doar sardine în metrou.
Conserve de peşte. Din copilărie. Fără cheiţă.

Copilăria noastră avea guriţă.
Zâmbea în inimioară.

Diminutivele vin cu zahăr.

O ciocolăţică e mai bună decât o ciocolată întreagă.

Făceam baie rar când eram copii. Sâmbăta, cu săpun şi oţet de mere în păr.
Acum facem baie rar doar dacă suntem bolnavi.
Şi luăm antibiotice. Şi e febră cu cap greu şi cald de pătură, cald de boală.
Şi mama îmi dădea ciocolăţică pentru că luam antibiotice. Şi atunci nu făceam baie.

Îmi place, îmi place:) E funny, şi pufi, şi real. Chestiile mici ar trebui să ne facă să zâmbim, nu?

Chestiile mici…
Am o colecţie de chestii mici de la ouă Kinder. Şi nu zâmbesc.

Mă gândesc la pescăruşi beţivi care dansează.
Mă gândesc şi la fetele care au păduchi. Au când spun băieţii că au.
Băieţii de până-n 14 ani.

Mă gândesc la Deneuve. Cum e tristă. Tristă fotografie, tristă Deneuve.
Dacă o strig tare, aude?
Dacă o strig frumos, mai este tristă?
Poate vrea bomboane.

Eu am primit flori şi am primit bomboane.

Acum există facebook, unde toţi trimit flori şi bomboane. Ploaie de bomboane. Cu fulgere.
Îmi place când fulgeră. Doar pe facebook nu fulgeră.
În rest, facebook face de toate.

Nu neapărat plouă când fulgeră.
Dar neapărat plouă până ajung acasă.
Când intru în casa, se opreşte ploaia.
Când abia intru în casă şi abia se opreşte ploaia, sunt frustrată.

Nu mulţi recunosc când sunt frustraţi.
Azi sunt frustrată şi frustrată nu înseamnă fustă cu brusturi. Nici frunză cu brusturi.

Am senzaţia că 1990 a fost acum un an.

Un număr de telefon inexistent.

Călugăriţele catolice fumează Pall Mall roşu.
Şi aş vrea un tricou cu mine. Fumând. Sau nu.
Un tricou cu geografia mea.
Poate aşa voi fi bună la geografie.

Published: October 30, 2011 | Comments: 15

Ne place, da, ne place – p.98

O casetă albastră; identică cu cea neagră. Primul cadou.
Ascultate la casetofon alb, rusesc. Şi mai apoi în fotolii cele mai comode. Pe atunci scriam cu pixul pe hârtie. Pe atunci scriam. Pe atunci Lacrimosa se simţea, fără să fi trăit Lacrimosa.
Îți mai aduci aminte, doamnă?

Pe atunci multe propoziţii puteau să-nceapă cu “eu niciodată…” Multe erau “eu niciodată”. Multe au devenit “eu am…”
Îți mai aduci aminte, doamnă?

Enjoy!

Published: October 30, 2011 | Comments: 0

Neuronul meu

Prin ’92 am învăţat Basic. Multe rânduri scrise manual, pentru a-mi ieşi o linie. Ca să faci un joc, trebuia să scrii pagini întregi. Ca să încarci un joc, băgai caseta în casetofon şi, după vreo juma’ de oră de bipuri stresante, dacă nu se înţepa nimic, aveai şansa să joci ceva alb-negru, 2D – probabil –, nu cu mult mai dificil decât Tetrisul, dar care pe vremea aia era Mecca. A urmat perioada Mario şi mult, mult mai târziu Solitaire, Quake, WoW, başca jocurile actuale, în care eşti deja 3D pe bune. Calculatorul e pentru jocuri prea puţin complicate, net, muzică şi filme.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu joc nimic mai complicat de WoW. Neuronul meu nu permite.

Prin ’95 am primit cadou un walkman. M-am bucurat nespus, pentru că puteam finalmente să ascult ce muzică voiam, când voiam, cât de tare voiam. Se mai prindea banda, trebuia să derulez cu dexteritate pentru a ajunge exact la începutul unei melodii, da’ nu mă deranja. În timp, am ajuns la un mp3 player. Doi giga de muzică, fără display, cu un volum destul de puternic.
M-am adaptat pe cât am putut. Fără mp4, Ipod şi alte drăcii de genul ăsta, care mi-ar complica prea mult existenţa. Mp3-ul e pentru ascultat muzica mea, fără să facă giumbuşlucuri. Neuronul meu nu permite.

Prin ’99 am avut primul telefon mobil. Era o cărămidă decentă. Siemens, alb-negru, cu un ecran de aproape 2 degete, din cauza căruia am început eu să port geantă. Nu încăpea în nici un buzunar. Când i l-am pasat lu’ taică-meu, îl căra în sacoşă. Au urmat diverse modele, diverse mărimi, nu foarte complicate. Atât timp cât mă ţine bateria, mă declar mulţumită. Actualul cică e deştept rău. Îl am de câteva luni, şi încă nu ştiu exact tot ce face. Din punctul meu de vedere, poa’ să facă şi mâncare, până descopăr eu, va trebui să-l schimb. Telefonul e pentru vorbit.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu vreau să trec pe touch screen. Neuronul meu nu permite.

Am trecut de la filme transferate de pe hard pe hard, la cd-uri, dvd-uri, stick usb. De la monitor CRT, la LCD. Am acelaşi comp, cu aceeaşi configuraţie, de 5 ani încoace. Singura chestie pe care i-am upgradat-o a fost Ram-ul. În rest, pentru chestiile pe care le fac eu cu el, se mişcă rapid. Rareori se-nţeapă, nu pică decât atunci când prind vreun virus, merge în acelaşi ritm cu mine.
Viteză… Da, îmi place viteza. Aia creată de mine, nu neapărat cea artificială. Pentru că, în materie de tehnologie, totul se mişcă atât de rapid încât suntem deja la nivelul următor, până să mă prind eu de existenţa nivelului anterior.

Da, în Cartea Recordurilor a intrat cel mai rapid procesor: 8,4 GHz. Asta tre’ să fie foarte rapid, din moment ce eu încă mă-nţeleg bine cu procesorul meu, de 2,4. Fără probleme. Şi nu spun că viteza mileniului 3 e un lucru rău. Departe de mine gândul. Doar că neuronul meu procesează mai greu această viteză. Alţii poate o procesează instant, alţii poate deloc. Eu, una, aştept de la viteză pastila nemuririi; aia pe care o aşteaptă şi Yoko Ono. Pentru că, dacă o am pe aia, neuronul meu va pricepe şi viteza tehnologică.
În timp.

SuperBlog 2011, etapa 12.

Published: October 30, 2011 | Comments: 6

Speranţa moare ultima

Nu ţi se dă mai mult decât poţi duce. Dacă ai umerii mai laţi, poţi duce mai mult. Dacă eşti mai slab, accepţi cât ţi se dă. Când ţi se ia, nici măcar nedreptăţit nu te simţi. Zici că aşa trebuie să fie. Păi, cine să fiu eu, să am dreptul la atâta fericire? Striveşte-mă, şi-o să cred că merit.

“I can’t think of anything lonelier than spending the rest of my life with someone I can’t talk to, or worse, someone I can’t be silent with.” (Mary Ann Shaffer)
Repetă-ţi asta. Fă-ţi-o biblie. Citate stupide, după care am zis că nu mă mai iau, dar care mă bântuie. Şi mai era ceva; o frază spusă de Johnny Depp. Cât de trist să te bântuie ceva ce-a zis Johnny Depp?

Şi-apoi fraze repetate în telefon, în dimineţi trecute. O voce care nu se mai întoarce, dar care-mi spunea de fiecare dată că o să fie bine. Că o să-ţi treacă. Că te cunoaşte şi că o să fie bine. Nu mai cred asta, spusă de oricine altcineva. Atunci credeam. Vocea aia o credeam.

Primul instinct e să dau telefon. Mă opresc la timp, pentru că ştiu că nu mai are cine să-mi răspundă. Nu mai face nimeni front comun cu mine, nu-ţi mai spune nimeni că n-ai făcut bine, nu mă mai ridică nimeni.

Construiesc încet, cu grijă. Cub după cub. Orice castel se dărâmă dacă ştii cum să-l ataci. Castelul meu a rămas la stadiul de ruine. Blestem să fie ăla de-mi dărâmă fiecare piatră, oricât de bine aş crede c-am lipit-o? Ridică-ţi blestemul. Rog cu toată forţa, şi puterea, şi tăria. Poate aude cineva. Urechi surde. Şi mai pun o piatră, în speranţa că una dintre ele va fi ultima.

Pân’ la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Published: October 30, 2011 | Comments: 5