Neuronul meu

Prin ’92 am învăţat Basic. Multe rânduri scrise manual, pentru a-mi ieşi o linie. Ca să faci un joc, trebuia să scrii pagini întregi. Ca să încarci un joc, băgai caseta în casetofon şi, după vreo juma’ de oră de bipuri stresante, dacă nu se înţepa nimic, aveai şansa să joci ceva alb-negru, 2D – probabil –, nu cu mult mai dificil decât Tetrisul, dar care pe vremea aia era Mecca. A urmat perioada Mario şi mult, mult mai târziu Solitaire, Quake, WoW, başca jocurile actuale, în care eşti deja 3D pe bune. Calculatorul e pentru jocuri prea puţin complicate, net, muzică şi filme.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu joc nimic mai complicat de WoW. Neuronul meu nu permite.

Prin ’95 am primit cadou un walkman. M-am bucurat nespus, pentru că puteam finalmente să ascult ce muzică voiam, când voiam, cât de tare voiam. Se mai prindea banda, trebuia să derulez cu dexteritate pentru a ajunge exact la începutul unei melodii, da’ nu mă deranja. În timp, am ajuns la un mp3 player. Doi giga de muzică, fără display, cu un volum destul de puternic.
M-am adaptat pe cât am putut. Fără mp4, Ipod şi alte drăcii de genul ăsta, care mi-ar complica prea mult existenţa. Mp3-ul e pentru ascultat muzica mea, fără să facă giumbuşlucuri. Neuronul meu nu permite.

Prin ’99 am avut primul telefon mobil. Era o cărămidă decentă. Siemens, alb-negru, cu un ecran de aproape 2 degete, din cauza căruia am început eu să port geantă. Nu încăpea în nici un buzunar. Când i l-am pasat lu’ taică-meu, îl căra în sacoşă. Au urmat diverse modele, diverse mărimi, nu foarte complicate. Atât timp cât mă ţine bateria, mă declar mulţumită. Actualul cică e deştept rău. Îl am de câteva luni, şi încă nu ştiu exact tot ce face. Din punctul meu de vedere, poa’ să facă şi mâncare, până descopăr eu, va trebui să-l schimb. Telefonul e pentru vorbit.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu vreau să trec pe touch screen. Neuronul meu nu permite.

Am trecut de la filme transferate de pe hard pe hard, la cd-uri, dvd-uri, stick usb. De la monitor CRT, la LCD. Am acelaşi comp, cu aceeaşi configuraţie, de 5 ani încoace. Singura chestie pe care i-am upgradat-o a fost Ram-ul. În rest, pentru chestiile pe care le fac eu cu el, se mişcă rapid. Rareori se-nţeapă, nu pică decât atunci când prind vreun virus, merge în acelaşi ritm cu mine.
Viteză… Da, îmi place viteza. Aia creată de mine, nu neapărat cea artificială. Pentru că, în materie de tehnologie, totul se mişcă atât de rapid încât suntem deja la nivelul următor, până să mă prind eu de existenţa nivelului anterior.

Da, în Cartea Recordurilor a intrat cel mai rapid procesor: 8,4 GHz. Asta tre’ să fie foarte rapid, din moment ce eu încă mă-nţeleg bine cu procesorul meu, de 2,4. Fără probleme. Şi nu spun că viteza mileniului 3 e un lucru rău. Departe de mine gândul. Doar că neuronul meu procesează mai greu această viteză. Alţii poate o procesează instant, alţii poate deloc. Eu, una, aştept de la viteză pastila nemuririi; aia pe care o aşteaptă şi Yoko Ono. Pentru că, dacă o am pe aia, neuronul meu va pricepe şi viteza tehnologică.
În timp.

SuperBlog 2011, etapa 12.

Comments (6)

  1. Torden

    :)))) o caramida decenta? :))))) mi-a placut asta, rad si acum :)))

    Reply
  2. Camelia Bucur

    @Torden – păi, era cărămidă, şi nu părea indecentă;)

    Reply
  3. INTJ

    tu ai invatat basic, eu am invatat assembler … pentru a scoate si ultimul strop de viteza din resursele existente. imi amintesc si acum de un screensaver care initial mi se parea misto doar pentru ca folosea diverse trucuri care reuseau sa creeze iluzii complexe. da’ nu-mi placea codul … era (asa cum il compilatorul) prea neoptimizat si m-am apucat sa-l optimizez: un byte mai putin aici, doi dincolo, o operatie “economisita” datorita pastrarii intr-un anume registru a unei valori … recalcularea continua a ciclurilor de procesare necesare … iar rezultatul, ah, era visul oricarui perfectionist!

    apoi au aparut procesoare tot mai rapide … si in loc ca totul sa devina mai bun, natura umana si-a pus amprenta si aici: lenea si goana dupa profit au invins. programele sunt tot mai superficiale si mai pline de bug-uri, platformele hardware sunt tot mai diverse (ceea ce nu-i rau) dar sunt folosite necorespunzator (e stupid sa faci decodarea unui mp3 in soft cu un procesor normal cand un sir de porti logice mult mai ieftine, intr-un chip specializat, poate face asta la costuri mult mai reduse), etc. … sporul de viteza adaugand in final doar superficialitate … si desi avem chestii tot mai performante, irosim tot mai mult timp incercand sa le folosim (adica sa ajungem la acelasi rezultat dinainte).

    viteza e buna pentru parcurgerea distantelor in timp scurt … dar, in acelasi timp, datorita vitezei pierdem peisajul. quantity vs quality … alegerea o face fiecare pentru sine.

    Reply
  4. Camelia Bucur

    @INTJ – prin viteză, pierdem peisajul; fără viteză, am risca să rămânem agăţaţi în el. cred că soluţia e la mijloc. un fel de până-n 75km/oră. Cât să savurăm, dar să şi înaintăm.

    Reply
  5. INTJ

    @Camelia – sa inaintam … spre si pentru ce?

    Reply
  6. Camelia Bucur

    @INTJ – habar n-am; dar n-aş vrea să rămân pentru totdeauna în acelaşi loc.

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *