Monthly Archives: November 2011

Pisica şi Prius

Dacă ar fi să definesc un cupaj? Mă gândesc la vinuri nobile. Sau la pisica mea albastră. De Rusia. Jumătate siameză, jumătate scandinavă. Armonioasă, elegantă, distinsă.
Cupaj pisicesc.
Rusian Blue. Nu o cunoşti. Nu încă.

Partea interesantă din certificatul meu: hibrid cu părinţi.
Mama, colonistă saxonă, din Valea Oltului. O blondă frumoasă.
Pe tata scrie cu verde de catifea: Transilvania şi bătrân rege hun.
Greta şi Attila.
Eu mă numesc pe româneşte.
Au amestecat în mine viitorul.
În prezent, îmi conduc singură facturile, serviciul, maşina şi viitorul. Mă cunoşti.

Hibrid ca pisica mea albastră, hibrid ca maşina mea albastră, ambele concurând pentru locul întâi. Lin, protectiv, torcând silenţios şi electric. Ambele calculându-şi fiecare mişcare cu precizie de geniu matematic. Pornesc aerodinamic, aleargă agil Ev, Eco şi Power şi se opresc inteligent, calculând fiecare mişcare. Mereu în timp şi spaţiu, în egale proporţii, în proporţii exacte.
Pisica, gimnastă la sol, Toyota, echipată cu Sol şi Sol Plus.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi aştept să te întorci odată cu iarna, cu primii fulgi şi cu căldura Crăciunului. M-am schimbat, sunt relaxată.
Pisica albastră îşi caută căldura în braţele mele. Ţi-am scris şi eu.
Ţi-am scris în titlu, ca într-o compunere de şcolar pătat de cerneală: „A venit iarna.”
Miroase a iarnă şi a curat. Simţeam răcoarea asta curată şi astă vara, prin iulie. Sau o inventam în Toyota. O comandam de la distanţă. Cupaj între zeul Eol şi Crăiasa Zăpezii.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi pisica mă priveşte cu ochi de pisică.
LED, ca Toyota.
Vede tot, vede dincolo de ce simt, vede ca o vrăjitoare, în viitor. Al meu.

M-am schimbat şi am învăţat să-mi controlez viitorul. Controlul stabilităţii sau VCS+, cum ar spune Toyota.
Un viitor în care nu rămân „în pantă” şi nici nu alunec.
Un afisaj Head-up şi nu-mi trebuie tarot.
Un drum sigur, reguli simple, un cupaj între siguranţă şi surpriză.
Un tandem între mine şi Toyota, o bicicletă fără nori de fum.
Şi multă linişte.
Conduc spre viitor, spre alte reguli şi mă conduce Toyota.

Mă numesc Ruxandra cu R românesc şi X necunoscut. Mă cunoşti.
Iubeam tarotul, compunerile despre iarnă şi matematica.
Iubesc viteza, chimia, confortul şi liniştea de pisică.

M-ai întrebat de schimbare şi răspund hibrid. Două specii, două soiuri, două eprubete pentru soluţia perfectă.
Iar într-un dans e nevoie de doi: Greta şi Attila.
Dansul e schimbare, dar să fie hibrid între vals şi tango.
Să conduci în linişte, să conduci ritmat, să conduci mereu.
Să valsezi Touch Tracer, din vârful degetelor.
Şi un tango ce accelerează cu 100 de kilometri în doar zece secunde. Nu există rival.
M-ai întrebat de schimbare şi aş răspunde Prius. Prenumele Toyotei şi numele pisicii.
Aştept să le cunoşti. Amândouă îmi răspund, mă iubesc amândouă şi amândouă înseamnă schimbare.

Recitesc ce ţi-am scris şi mă regăsesc duală.
Îţi tot repet că m-am schimbat şi sunt aceeaşi Ruxandra. Cu R românesc şi X necunoscut, o pisica albastră şi o Toyota ca mine.

Poate că avem nevoie de foarte puţin pentru schimbare: o pisică albastră şi o pisică Prius. Poate îmi vei da dreptate pe 25 decembrie. La un cupaj de vin.

Te aştept cum aştept Crăciunul,
Ruxandra

SuperBlog, etapa 30.

Published: November 30, 2011 | Comments: 0

And it’s over… again!

Anul 2 de participare SuperBlog. Organizatori: PCNews şi SwissPlan.biz.
Recunosc că, faţă de anul trecut unde am luptat 44 de probe şi ritmul mi s-a părut aproape infernal, anul ăsta am avut timp să respir cât de cât între dead-line-uri. Ăsta ar fi primul lucru pe care l-aş păstra: 7 zile pentru a răspunde la o probă. Nici prea mult, nici prea puţin; decent.

Şi-aş păstra şi cele 2 săptămâni acordate juriului pentru a da note, atât timp cât chiar sunt 2 săptămâni. Cu riscul de a mă repeta: ca participant, de-abia aştepţi notele; le-ai vrea instant. Dar când trece data de jurizare şi notele tot nu sunt acolo… Mai greu cu răbdarea.

Am scris probe din plăcere, am scris probe pentru că trebuiau scrise, mi-am prins urechile în detalii tehnice, şi toate astea – probabil – au fost reflectate de punctaj. Dar da, mi-ar plăcea ca fiecare sponsor să explice criteriile conform cărora a dat punctajul. Nu vorbesc neapărat de o „grilă” de corectare; măcar o explicaţie ar fi binevenită. Pentru că fiecare înţelege creativitatea în felul lui, iar când pui „tehnic” lângă „creativ” deja devine complicat.

Unele probe s-au scris singure, la altele a trebuit să trag de cuvinte pentru a ieşi la număr. Aşa că aş păstra limita de cuvinte. Dar aş mări limita superioară la un 700, pentru acele probe la care nu te poţi opri din scris.

Şi aş spune „nu” în continuare plagiatului, „nu” traducerilor mot-a-mot, „nu” inspiratului vizibil. Atât timp cât chiar se poate dovedi.

M-am ferit în a-mi face simţită prezenţa prin comentarii nu pentru că n-aş fi avut ce spune, ci pentru că nu văd rostul unui forum lungit, în care se porneşte de la o nemulţumire şi se ajunge la a arunca cu noroi unii în alţii. Dar clauză de genul ăsta nu se poate introduce în regulament, pentru că ar fi privită drept îngrădire a libertăţii de exprimare. Şi nici lipsă de nervi, sau ranchiună, sau pur şi simplu plictiseală nu poţi trece-ntr-un regulament.

Da, faţă de anul trecut, regulile au fost mai multe, mai clare, mai bine definite. Şi mi-a plăcut chestia asta, pentru că-mi place să ştiu de la bun început ce trebuie făcut şi ce trebuie evitat. Şi cred că fiecare an aduce cu sine îmbunătăţiri, pentru că, pân’ la urmă, din greşeli se-nvaţă, iar lacunele nu pot fi umplute decât în timp.

Sugestii? Doar la nivel de concurenţi. O doză mai mare de calm n-a omorât niciodată pe nimeni. Şi nici una puţin mai mare de respect. Dacă nu faţă de ceilalţi concurenţi, măcar faţă de organizatori sau măcar faţă de propria persoană. Atât.

Over and out.

SuperBlog, etapa 33.

Published: November 30, 2011 | Comments: 6

Parteneri

Penultima etapă. Partenerii media pentru SuperBlog 2011.
Parte dintre ei îi ştiu de anul trecut, tot în calitate de parteneri; blogerii – în calitate de foşti concurenţi. Foşti adversari.
Şi-ar trebui să spun prin ce se disting, din punctul meu de vedere, în mass-media/blogosfera românească.

Aşa că zic:
TVR – Zon@ IT – emisiune de profil pentru cei interesaţi de IT. De la jocuri la gadget-uri, de la concursuri la informaţii, din 2008 până azi.
RadioLynx – încă un an de „on-line”. Un an de promovare, în direct toată luna cu participanţii şi sponsorii SuperBlog, vocile care vorbesc despre şi cu tine.
Connect – o colecţie de review-uri despre telefoane, truc-uri IT, informaţii utile. Un simplu „search” şi afli ce te interesează; simplu şi rapid.
Photo Magazine pe de altă parte, tot revistă on-line, adună fotografi şi fotografii, aparatură şi tehnică fotografică. Totul despre viaţa prin lentilă, într-un singur loc.
121.ro e locul în care poţi găsi totul cu şi despre femei; de la modă la sănătate, de la horoscop la stil de viaţă, timp să ai, că de citit ai ce.
MoneyWatch.ro, site-ul câştigător al ediţiei SuperBlog 2009 revine ca partener şi anul acesta. La fel de fast-forward, la fel de interactiv, la fel de informat.
PRwave – consultanţă PR; răspunsuri la întrebări, poate chiar înainte de a fi puse. Totul despre imagine, comunicare şi relaţii publice.
MediaLOOK – locul unde comunicatele de presă sunt distribuite; arhivă de articole IT, accesibile tuturor.
Obisnuit.eu semnat Manuel Cheta, câştigătorul de anul trecut, încearcă să demonstreze că „suntem suma alegerilor noastre”, adunând informaţii rare sau interesante despre… despre orice. Obişnuit ca mine şi ca tine.
LexaVerzes.ro – locul 2 de anul trecut, blog portocaliu în care te poţi regăsi. Un om care scrie despre oameni.

Ca să răspund la întrebare… Prin abundenţă de informaţii, prin contact direct, prin compact, prin arta ca o poză sau artă feminină, prin imagine publică, prin posibilitatea de a-ţi aduce aminte, prin prin viteză, prin curiozitate şi prin culoare caldă. Toţi în felul lor. Ca tot, sau ca individ. În timpul lor.

SuperBlog, etapa 32.

Published: November 30, 2011 | Comments: 0

Jucării – p.2

Care-şi mai aduce aminte căţelul ăla din lemn, pe suport de lemn, care-şi îndoia picioarele şi dădea din cap şi din coadă, în funcţie de cum apăsai pe suport? Ăla, de-o culoare gălbuie, cu puncte negre şi roşii? Mamă, ce mă fascina! Am stat ore-ntregi să-l studiez până când, într-un final, i-a cedat elasticul. Evident c-am încercat să-l repar, da’ nu mai făcea aceleaşi figuri pe bază de aţă. L-am avut mult timp după, dezmembrat, într-o punguţă.

Da’ cubul? Cubul Rubik? Al meu era din ăla mare, masiv şi, pentru că era moştenire de la frate-miu, avea o pătrăţică lipsă. Nu era o tragedie, era o binecuvântare. Pentru că n-am avut niciodată răbdarea de a-l face “pe cale naturală”, aplicam şurubelniţa. Îl desfăceam total şi-apoi îl montam la loc, pe culori. Rămânea aşa o bucată de timp, frumos făcut, intact, până când îi amestecam din nou pătrăţelele. Iar 5 minute de chin, iar şurubelniţa. Cine s-a chinuit să facă Rubik-ul doar învârtindu-l, nu ştie ce-a pierdut…

Dar curcubeul… Arcul ăla colorat care a apărut imediat după revoluţie, şi care ştia să coboare scările, şi care făcea un zgomot enervant pentru ceilalţi, dar extrem de relaxant pentru mine? Cât am vrut unul din ăla… Finalmente, un Moş Nicolae mi l-a adus, spre disperarea doamnei mamă, care trebuia să-i suporte glasul.

Şi tot din categoria jucării stresante, bilele chinezeşti. Bine, pe astea mi le-am luat singură, când eram prin liceu, dar tânjeam după ele de la 6 ani, când le-am văzut la un băiat cu mult mai mare. Şi ale lui erau din alea şmechere, care făceau un anumit zgomot, ca un ciripit. Ani la rând am trăit cu gândul la ele. Şi-n liceu, mi-am cumpărat frumos, bile de relaxare; relaxarea mea, pentru că restuil erau disperaţi de ele. Erau lipite de palma mea, inclusiv în timpul orelor. Scriam cu dreapta, bilele în stânga; nu scriam, dreapta, frate. Acu’ mi s-a făcut dor de ele. Clar le voi scoate din negura timpului, şi stres să fie!

Bineînţeles că astea nu sunt toate. Restul, cu altă ocazie…

Pân’ la următoarele amintiri, la bună vedere!

Published: November 29, 2011 | Comments: 12

Castane care zâmbesc

Mirosul de castane coapte care se simţea de la distanţă. Şi măream paşii; mai repede lângă nenea care le vindea, lângă căruciorul cald, lângă cărbunii încinşi.
Castane coapte în cornet de ziar. De fiecare dată, acelaşi gând: oricât aş fi încercat, nu puteam face cornete de ziar. Nu care să şi ţină atâtea castane.

Cornet fierbinte, castane fierbinţi, mâini reci. Aburi în cornet. Drum de coji de castane. Hansel şi Gretel în oraş; coji de castane în loc de firimituri. Sparge castanele, frige-te cu miezul dulce, râzi fericită pentru că-s bune castanele, şi mai avem multe încă. Râzi fericită pentru că e frig afară, da’s calde castanele, şi te poţi încălzi uneori şi de la un zâmbet. Zâmbet cu ochi.

Acasă nu’s cărucioare care să vândă calde castane. Acasă e frig fără mănuşi şi căldură de fular. Acasă e parcul cu ciori şi căldură de buzunar. Acasă miroase a frig, şi-a portocale decojite în formă de floare, şi-a somn pofticios de pisici care nu ştiu ce-i frigul. Acasă sunt un eu mai cald, pentru că cineva trebuie să refacă senzaţia cornetului.

Anumite zâmbete te fac să zâmbeşti. Unele se păstrează la fel în timp. Unele sunt acolo ca să-ţi aduci aminte. Când ai nevoie de ele, de căldură, de ele. Îmi ţin zâmbetele frumos ordonate-ntr-o cutie. Le scot pe rând, atunci când e nevoie. Le scot, le simt, le pun la loc. Să mai fie şi altădată; să nu se consume… Le păstrez sfânt şi păgân. Ca mine. Ca ele.

Pân’ la următorul zâmbet cald, la bună vedere!

Published: November 28, 2011 | Comments: 14