Monthly Archives: December 2011

2012

Anul trecut cam pe vremea asta, spuneam că vreau să dispară 2010. Am așteptat 2011 cam cum îl așteaptă credincioșii pe Mesia. Cum e așteptată ploaia în deșert, cum îți aștepți iubita la gară, cum aștepți să te trezești dintr-un vis urât. Și 2011 mi-a râs în nas. Până la un punct, din multiple părți. Și-apoi m-a lăsat mai moale. M-a iertat, îmi place mie să cred.

Și dacă anul trecut spuneam că o secundă nu face diferența, pe 31 ăsta aștept secunda aia pentru a-l simți încheiat. Pentru a pune punctul măcar calendaristic, pentru a închide o ușă de tot, pentru a lăsa în urmă tot ce a fost. A fost, a trecut, e trecut.

Nu-i mai pun nume anului. De la 1, după 12 noaptea, vreau alt prezent. Prezentul în care nu mai contează decât prezentul. Doar oamenii care sunt lângă tine, zâmbetele pe care le simți în priviri, și secunda pe care o construiești în fiecare secundă.

Un pas în fața celuilalt. Ușor, ca un copil care de-abia învață să meargă. Să mă reconstruiesc am început. Să continui reconstrucția, să fiu din nou eu cum eram, să fie un an nou, cu o nouă eu. Eul meu.

Urări? Una și bună: să vă ajutați dorințele să se îndeplinească, pentru că în nici un caz nu apar gata îndeplinite. Și asta în timp ce vă păstrați karma intactă. What goes around, comes around. Deci 2012 karmatic, cu de la guru citire.

Pân` la următorul an, la bună vedere!

Published: December 31, 2011 | Comments: 9

Guiness Book, here I come

Mă, în perioada sărbătorilor se face mai multă mâncare. Mult mai multă. Cât să hrănească o țărișoară din Africa. Cât să faci baie în câtă mâncare se face. Cât să-ți pui în cap, să-ți iei și-n sac și să donezi și unui lanț de cantine. Și faza ciudată e că numărul de persoane nu crește miraculos în perioada asta pentru ca, după 1, să revină la valoarea inițială. Nu. Același număr de persoane, de 10 ori mai multă mâncare.

Eu, una, nu mănânc de 10 ori mai mult decât de obicei doar pentru că-s sărbători. Da` mâncarea continuă să se înmulțească. Parcă face pui, pe bune. Azi îs 4 sarmale, mănânci 2, ghici ce! Mâine îs deja 8! Poimâine? O oală întreagă! Se-nmulțesc sarmalele între ele. Ba chiar fac și salată bouef, friptură la cuptor și tort. E un miracol al încrucișărilor în natură!

Și că-i mâncare multă, e una. Să fie la ei, acolo, nu mă deranjează, n-o țin în spinare. Problema intervine când lumea – a se citi în primul rând Doamna Mamă – se supără că de ce nu mănânci. Nu-ți place cum a ieșit? Îi mai trebuia ceva? Ți-e rău? Ești bine? Ei, lasă că știu eu, la alții mănânci, numai pe mine mă refuzi… Și-ncearcă să-i explici că nu ți se triplează stomacul doar pentru că-s sărbători, și nu tu mănânci puțin; mâncarea-i monstruos de multă!

Pe bune acu`, de ce face lumea atâta mâncare? Clar n-ai cum s-o mănânci pe toată, decât dacă vrei una din două: ori să bați recordul la obezitate în cel mai scurt timp, ori ai chef de o vizită subită la spital, partea de spălături stomacale. Altfel nici un om întreg la minte nu poate mânca atât. După câteva zile, sincer se strică. Tre` s-o arunci. Nu-i păcat de muncă, nervi chinuiți, chestii consumate doar de dragul datei?

10 sărmăluțe și-un tortuleț îs mai mult decât de ajuns. Hai, fă și-o bucățică de grătar, și-ai terminat povestea. Nu, frate, că vezi tu, că dacă nu-i din abundență, parcă n-au liniște. Parcă dă strechea-n toate gospodinele. Mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult! Și-mi vine să mă refugiez undeva departe, să mă hrănesc cu pâine și cafea până trece microbul ăsta, pentru că tare mi-e c-o să mă atace toată lumea, o să mă lege de scaun și-o să-mi bage sarma după sarma după hors d’oeuvres, după plăcintă, după friptură, cu polonicul direct pe gât. Și-o să mă cheme Balon Camelia, după. Guiness Book, here I come!

Pân` la următorul fel de mâncare, la bună vedere!

Published: December 30, 2011 | Comments: 10

Să ningă, să nu ningă

Și-au dorit zăpadă măcar de Crăciun. Că un Crăciun fără zăpadă parcă nu-i Crăciun. Ei, a fost Crăciun, n-a fost zăpadă și n-a murit nimeni. Ba chiar a fost un Crăciun frumos, cu bucăți de poveste.

Nu, că vezi tu, iarna fără zăpadă parcă nu-i iarnă. Că ei vor zăpadă, să alunece, să scârțâie sub tălpi, să fie așa alb și frumos, să pice zăpada din copaci și să fie ca la televizor, mirobolant de imaculat.

Buuun, vrei asta? Du-te, frate, la munte. Acolo-i zăpadă din plin. Să-ți pui și-n cap și să mai iei și acasă. Să te tăvălești în zăpadă, s-o mănânci, să ți-o bagi în urechi, să te-ngropi în ea și să rămâi acolo, dacă-ți place atât de mult.

Da` nu face dansuri ale ninsorii pentru locul unde stau și eu. E simplu: vrei zăpadă, te duci acolo unde este. Nu vreau zăpadă, rămân unde sunt. Echitabil. Pentru că să ningă înseamnă așa:
– mda, frumos, alb, minunat și fermecător pentru tine.
Pentru mine:
– înotat până la genunchi în chestia aia albă care e rece, și se topește, și ajung la destinație semiînghețată, semicuapacurgând din blugi, semizgribulită, semidorindu-micelmaimareuscătordepărdinlume ca să-mi usuc blugii.
– după ce trece faza cu ”vaaaai, ce frumoasă-i zăpada”, începe faza cu zăpada care nu mai e nici albă, nici pufoasă, e ceva între gheață, apă și noroi, care se lipește de bocanci, care te face să aluneci și care seamănă cu un fel de mâzgă…
– un picior rupt? Un umăr dizlocat? Un cap cu găuri? Care mai dorește, care mai poftește! Să fie din plin, că avem zăpada pe care v-ați dorit-o, Smurd-ul face 24/24, să umplem urgențele și să consumăm ghips-ul!

Iar cei care și-au dorit teribil să ningă, după 2 zile încep să se plângă că nu mai au cum să ajungă la serviciu. AAARRRGGHH!!! Păi, când ați vrut-o, n-ați gândit că nu apare așa, din senin, ține puțin și dup-aia dispare subit, lăsând totul curat și frumos? Nuuu, lăsați-o pe Camelia să fie the big bad wolf, care nu pricepe magia Crăciunului, care e antizăpad, faceți fețe-fețe și dup-aia să suferim cu toții pentru că vi s-a îndeplinit dorința negândită!

Iarnă caldă și uscată îmi doresc. Pentru zăpado-maniaci, s-a inventat muntele. Migrați fericiți!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: December 29, 2011 | Comments: 12

Momentul ăla

Știi senzația aia, când te lovești de pat sau de scaun, și dai în ele cu toată puterea, de obicei, cu degetul mic? Sau când dai cu cotul în marginea mesei, și-i exact punctul ăla, care-ți amorțește mâna pentru câteva momente? Senzația aia de durere acută, care-ți ajunge până-n creier și te paralizează. Aia.

Momentul în care-ți dai seama că ești făcut din carne și oase, oricât de mult ai fi vrut să crezi altceva. Când realizezi că trebuie să faci mai mult, mai bine, mai intens, dacă vrei să-ți iasă. Când ți se spune că nu mai ai nimic de făcut sau că nu mai depinde de tine, și refuzi să stai și să aștepți. Ăla în care îți aduni toate dezamăgirile, și refuzurile și tot, le dai la o parte și te hotărăști că lupți în continuare. Chit că e posibil să fie o luptă cu final pierdut. Finalul e când renunți, nu când scrie pe ecran ”the end”.

Picătura de apă rece care-ți pică în creștet; când te tai într-o foaie; când ți se desprinde carnea de unghie; frâna cu genunchiul pe asfalt; zgomot de unghie pe tablă; prima gură de cafea clocotită; mohair între dinți; și încă una, care nu poate fi scrisă.

Momentul în care-ți dai seama că ești om, cu toate plusurile și minusurile. Și că trebuie să elimini minusurile nu pentru a deveni mai puțin om, ci pentru a deveni mai om.

”Genunchii mi-i plec pe podele/ Cu capul mă sprijin de cer…”
Pân` la următoarele versuri, la bună vedere!

Published: December 28, 2011 | Comments: 4

Puterea sms-ului

Știi mesajele alea stereotip de sărbători cu ”fie ca” sau ”sfânta lumină” sau ”acum, în prag de”? Da, despre alea care s-au transmis din generație în generație, sau astea mai noi, pe care le găsești lejer pe net, dacă dai o căutare cu urări. Mă, mă enervează. Pe bune. Nu pentru că n-au pic de originalitate, ci pentru că le primești în serie, de la persoane cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă.

Din câte am înțeles, se caută mesajul și se ia agenda la puricat. Din toate numerele, majoritatea sunt Cutare. Da` cum să nu-i dai și lu` Cutare o urare? Cum să-l ignori? Dacă te consideră lipsit de bun simț și fără maniere? Așa că trimiți în lanț. Na, de-aici, să nu zici că nu te-am băgat în seamă.

Recunosc cinstit că la genul ăsta de mesaje eu nu răspund. Mie nu mi-e teamă că o să fiu considerată lipsită de bun simț și fără maniere. Pentru că nu mi se pare cinstit să răspund decât celor pe care le simt sincere și acolo doar pentru mine. Și nu, nici nu dau mesaje-n lanț. Ba chiar nu dau mesaje deloc. Dacă vreau cu adevărat să-ți urez alea-alea, te sun. Chit că-i pentru 30 de secunde, mă simți în voce și simt că te bucuri că-mi auzi vocea. Atât de simplu.

Bilanț? Am răspuns unui mesaj, am dat un telefon. Un amic și-o persoană la care țin, peste ani. Face to face, oamenii care contează și care-s lângă mine. Din multiple puncte de vedere, în multiple feluri. Și-atât.

Încă o săptămână și se termină toată agitația. Aștept calmul de după.

Pân` la următoarele mesaje, la bună vedere!

Published: December 27, 2011 | Comments: 6