Trecutul trecut

Probabil una dintre cela mai umilitoare experiențe de care am avut parte a fost undeva, pe la 17 ani. În București. Jucasem o piesă de teatru și căutam un loc calduț unde să bem o bere, un ceai, o cafea, ceva cu care să sărbătorim evenimentul.

Eu – cam cea mai mică. Restul – peste 22, 23 de ani. Nici o cafenea cu locuri libere, și-n nici un caz cu vreo 10, de câte aveam noi nevoie.
Și-am avut nenorocul de a deschide ușa unei cafenele oareșcare. Credeam eu. Pe bune că, odată ușa deschisă, parcă treceai în altă lume: o atmosferă albă, impecabilă, chelneri cu mănuși, muzică de pian, mai că lipsea Humphrey Bogart și trabucul. Și un val de căldură, total opus frigului de afară. Am băgat capul, am văzut că nu era ce căutam, am închis ușor ușa și-am plecat mai departe. Sau am încercat.

Din urma noastră, un domn. La prima vedere. Grizonat, la costum, aproape impecabil. Ieșit din cafeneaua cu pricina și întrebându-ne ce vrem. Ce să vrem? Un loc călduț, da` locul ăla era cam prea călduț, așa că am plecat. Și-atunci s-a dezlănțuit iadul și domnia:
– Localul meu pentru voi? După fețele voastre sunteți ce? Studenți? Localul MEU pentru studenți? Plecați de-aici până nu chem poliția, sărăciilor! Ce să cauți aici, sărăcie?

N-am înțeles ce legătură avea poliția, de ce ar fi chemat-o și de ce făcea atâta scandal, pentru că oricum noi plecam. Partea ciudată era că noi mergeam, și el vorbea în continuare. Că doar n-om fi luat-o la fugă doar pentru că am deschis ușa unei cafenele…

Multe erau de zis. Știu că i-am aruncat un ”ați îmbătrânit degeaba”, a schițat un gest de-a alerga după noi, s-a oprit din nu știu ce motiv, da` a continuat să strige ”sărăciilor!” Cuvântul ăla-mi răsună și acum în cap. Pe tonul ăla. Și mimica de dispreț.

Și sincer, am fi avut bani să intrăm și să bem oareșce, serviți de chelneri cu mănuși albe. Chit că dădeam totul, până la banii de bilet de a doua zi. Nu se potrivea muzica lui de pian cu entuziasmul nostru, și cu cheful nostru de hai și ”hai, noroc, c-am luat premiu!” Și poate că eram ”sărăcii” pentru el, da` de ce? Pentru că nu eram în ținută de seară? Și da, avea dreptul să-și selecteze clientela, da` nu eram clientelă, eram pe stradă… De ce sărăcie, dacă nici măcar nu ne văzuse portofelele?

Am fost în multe cafenele de atunci. Mai mari, mai mici, mai cu pian sau cu chelneri dichisiți. Și n-a fost loc unde să aud ”sărăcie”. Poate nu mai am 17 ani, poate nu mai arăt a student, sau poate omul ăla era unicat… Poate.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Comments (8)

  1. alexandru petras

    sa tot fie 17 ani si la mine … eram cu o noua iubita. ea imi spune sa mergem sa mancam ceva … intram intr-o pizzerie mai selecta. imi scot fesul, geaca mare ca de urs, scutur ghetele si privesc … toata lumea se uita la mine.
    ma rog … spre deosebire de voi mergem la masa … comandam si faza tare a fost nota de plata. nu aveam bani pentru tot … imi mai trebuia niste lei. deci cat de penal m-am simtit. tipa a dat de la ea si asa s-a terminat povestea noastra. De atunci am o fobie de localurile astea de fite.

    Reply
  2. Camelia Bucur

    @alexandru petras – acum nu mă mai sperie; cât de ”de fițe” pot fi? dar atunci era destul de grav…

    Reply
  3. Liviu

    Ăla era bătut în cap şi pierduse multe piese ce-i ţineau mansarda. Nu cred că aş fi putut să mă abţin să i-o întorc dacă eram acolo, ca să vadă ce mână bogată are săracul. Cu riscul de a mă coborî la nivelul lui, dar ştiam că m-aş fi împăcat cu mine însumi.

    Reply
  4. Daniel Sihastru'

    @Alexandru Petras pe mine ma sperie povestea cu tipa ta …like ti a dat papucii pt nimic !..Laudat fie localul cu pricina :P ..te a scutit de alte disimulari d’ale tipesei !..iar apoi eu militez pt egalitatea dintre sexe..a mai pus si ea o centima in plus,,iar faza cu “scuturatul” ghetelor e chiar originala pt circumstantele alea!

    Reply
  5. Camelia Bucur

    @Liviu – la 17 ani nu cred că era ideea perfectă. acum… mă îndoiesc că ar fi mai reacționat așa.

    Reply
  6. Alexandru Petras

    @Daniel Sihastru: :)))
    fobia se refera ca stai cu frica asta “am bani”/nu am bani pt nota.
    deci au trecut fix 10 ani de la eveniment si nu regret nimic (chiar daca era penala faza). Azi sunt insurat, nevasta nu e genul care sa vrea masa la restaurant, haina de blana si masina la scara … munceste si ea … asa ca sper ca am invatat ceva .

    Reply
  7. Natural

    La Multi Ani! Bine ai revenit in primul Blog and roll din 2012. Spor!
    Cat despre “oameni” de genul astora de care povestesti, cred ca nu trebuie bagati in seama. Poate au avut o copilarie nefericita …

    Reply
    1. Camelia Bucur

      bine te-am regăsit!

      acum nu le mai dau atenție, dar atunci a fost grav…

      spor la scris!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *