Monthly Archives: February 2012

Babele

Mă, cică de mâine încep Babele. Când era mică întrebam ce încep, până m-am prins că ele încep. N-am priceput însă dacă așa cum ți-e baba o să fii tot anul, sau o să-ți meargă tot anul. Detalii.

De cele mai multe ori, cam uit să-mi aleg o zi. Și mă prind, undeva pe 5, că nu m-am hotărât. Așa că decretez că pe 6, 7 sau 8 o să fie baba mea. Mereu se trezește câte unul, cu voce stresantă și, eventual, puțin răutăcioasă, cam ca ăia de te pârau când erai mic: ”Da` n-ai cum, că ești născută pe 13, deci baba ta TREBUIE să fie pe 4. Nu-i pe alese!”

Ei, să mori tu! Dacă vreau să fie baba mea pe data de 7, de la ora 11 pân` la ora 17, atunci o să fie! Nu-i cu bon de ordine, nici cu stat la coadă. Și-apoi, de ce ar trebui să-mpart eu baba mea cu alții care sunt obligați la aceeași dată, doar pentru că o adunare simplă le-a dat același rezultat?

Plus că dup-aia începe dilema: dacă e soare, o să-mi fie cald, o să-mi meargă bine, sau o să am febră? Dacă plouă, o să plâng non-stop, chit că nu am motiv, sau o să am după mine norișorul cu tunet și fulger, care-o să mă transforme tot anul într-un șoarece murat? Dacă-i întunecat, o să văd din ce în ce mai prost? Și dacă-s toate amestecate… am probleme majore de personalitate, d`alea cu dedublări de personalitate și atacuri de isterie?

N-ar fi mai simplu să mă fac că plouă, și să uit din proprie inițiativă de babe? Bine, tot o să se gândească Cutare să mă anunțe că-i 4, și-i baba mea. Dacă-i furtună de meteoriți, taifun, ninsoare și toate astea cu un soare blând, calm și zâmbitor, clar e a mea. Altfel… mă mai gândesc…

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: February 29, 2012 | Comments: 14

Locul unde telefoanele erau interzise

Mă, eu aș interzice telefonul mobil la muncă. Pe bune. De tot. Cu din alea, n-ai voie cu el deschis în timpul programului. Poate doar în pauză, da` și acolo încă mă mai gândesc…
Vrei să trișezi? Biiinee… Măsuri de urgență: percheziție totală, lăsat telefonul la intrare, dispozitive din alea de detectează semnalul, urmărire prin satelit după semne de mobil în perimetrul firmei, X-Ray, câini antrenați să descopere telefoane, mă rog, tot tacâmul.

Pentru că da, melodia pe care-ți sună telefonul e enervantă. Atât de enervantă, că-mi vine să mă ridic pașnic și să-l transform în proiectil, direct pe fereastră. Dacă-l ai pe vibrații, tot enervant e, pentru că fața ta e enervantă, și mă enervez nervos când te văd răspunzând la un telefon care n-a sunat. Și dacă-l ai pe silent, tot enervant, pentru că ai vocea enervantă când răspunzi enervant la telefon și nu, nu vorbești 15 secunde. Nici măcar 30. O dai în d`alea, gen rapoarte minuțioase, și sincer nu voiam să știu nici ce-ai gătit, nici ce culoare aveau cearșafurile astă-noapte, nici cât de bine a fost.

Vorbește d`astea-n gând, nu când stai la 30 de centimetri de mine. Dacă țineam musai să știu, te întrebam. Să mă informezi indirect mă calcă pe ficați. Ține-ți intimitățile departe de mine. Oricât de mult ai crede că nu se aude, când îmi vorbești în ureche, surd să fiu și tot te-aud. Și dac-ai comunica telegrafic: ”Pâine. Ajung rapid. A fost bine. Morcovi. Te pup” ar fi o chestie. Da` nu când dezvolți foiletonul. Nu când din juma`-n juma` de oră vorbești juma` de oră. Atunci te văd proiectil, însoțind telefonul pe fereastră. Și nu, nu stau prost cu nervii.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: February 28, 2012 | Comments: 8

Poate

Știu că n-am cele mai perfecte unghii posibile. Și știu că unii ar spune că-s ciudate, pentru că-s mici și date cu ojă doar la degetele mari. Nu așa-și poartă fetele unghiile vopsite. Dar mie-mi plac mâinile mele. Îmi plac pentru că au degete lungi, chiar dacă au unghii de copil, și pentru că știu ce inele să pun pe ele, și pentru că le dau cu cremă de fiecare dată când am ocazia.

Și știu că n-am păr perfect, pentru că-s blondă undercover. De prea mulți ani ca să mai țin minte cum arată culoarea de sub undercover. Și poate că nuanța mea naturală ar prinde mai bine unele persoane, dar e negrul cel care mă prinde pe mine. Chit că nu-i negru perfect, și după două săptămâni începe să mă trădeze, și poate-i prea fin sau prea negru, da` e negrul care mă caracterizează.

Și poate linia vieții e lungă, și alambicată, și cică ar fi și ceva cumpene pe acolo, dar eu nu știu să citesc în palmă. Și-oricum ar aduce ghinion să-ți citești singur în palmă, pentru că stai cu destinul în mână dar, oricât de bine l-ai cunoaște, tot te poate surprinde uneori.

Și poate uneori mă prind mai greu, sau nu în fracțiunea de secundă în care ar trebui, dar un restart rapid rezolvă problema. Uneori. Și poate e din cauză de început de săptămână, sau de început de primăvară, sau toate la un loc, sau nimic deosebit…

Pân` la următoarele rânduri, la bună vedere!

Published: February 27, 2012 | Comments: 6

Ne place, da, ne place – p.119

Din seria “creează obsesii”.

Enjoy!

Published: February 26, 2012 | Comments: 4

Les neiges d`antan – p.3

Mă amuză teribil o fază: minorul de-abia deținător de buletin primește învoire să iasă din casă și să se ducă la concert. Și pleacă îmbrăcat regulamentar, cu pulovărașul închis până-n gât, curățel și pieptănat, cu cărarea intactă, neapărat cu gentuța după el. Buletinul – repet – scos de cel mult un an.

Odată ajuns la destinație, schimbare totală: puloverul dispare instantaneu; în locul lui, tricou negru sau maieu sau orice altceva care să țipe Rebel Yell. Cărarea e înlocuită de-o ciufuleală totală, eventual cu un kil de fixativ; ciufuleala rezistă. Din geantă sare-ntreaga trusă de machiaj și, în câteva minuțele, transformarea e totală. Nici urmă de minorul care a plecat promițând să nu bea decât suc sau apă plată toată seara.

Mă amuză și-mi provoacă un soi de nostalgii, cu toate că n-am practicat sportul ăsta niciodată. Nu m-am transformat, pentru că nu era nevoie. Doar nostalgia că aș fi putut, la o adică, să fac și eu asta; demult.

Și-mi place că lumea se disperă, și dansează, și dă din toate încheieturile, și se vede cheful de-a face chef într-o sâmbătă seară. La noi.

Cel mai trist concert pe care l-am văzut, a fost în Cluj. În aer liber. S-a terminat la 9 fix și toți stăteau cuminți, nemișcați, cu paharul de bere-n mână, uitându-se țintă la scena pe care se agitau ăia de cântau. Nu mai știu cine a reușit să cânte atunci, pentru c-am rămas adânc mișcată de împietrirea ălora din public. Nu tu o mișcare, ici-colo vreo două aplauze anemice, și-atât. Nici la teatru nu stai atât de inert.

Scriu asta cu capul sprijinit în proptele. Nu, nu mahmureală. Doar febră musculară. Unii ar trebui să-și aducă aminte că prea multă bâțâială aduce a doua zi senzația de ”mă țin toți mușchii; chiar și ăia pe care nu știam că-i am”. Mă uit în buletinul pe care-l am de mult timp. Să fie și ăsta un motiv pentru care scârțâi acum din toate încheieturile? Dacă-i așa, atunci mă țin încă bine…

Pân` la următoarea nostalgie, la bună vedere!

Published: February 26, 2012 | Comments: 0