Jucării – p.3

Mă fascina Lego-ul. N-am avut lego, da` am avut o amică; ea avea lego. Și ne jucam amândouă cu lego-ul ei. Avea mulți omuleți, bucăți din ediții diferite dar, dacă ne dădeam interesul, puteam forma un oraș. Cam pestriț, da` tot oraș se chema că e.

Visul meu major era lego-ul ăla, cum îl vedeam în reclame pe Cartoon Network: construcții imense, tematice, cu tot felul de drăcii pe care le puteai schimba în fel și chip. N-a fost să fie, da`tot am rămas cu gândul la ele.

Și tot din ciclul reclame la televizor, erau și casele alea imense de păpuși. Să ne-nțelegem că eu și păpușile n-am avut niciodată o relație tocmai strânsă. Adică aveam destule, care stăteau cuminți pe șifonier. De jucat tot cu mașinuțe, omuleți și chestii de construit mă jucam. Da` casele alea de păpuși mă fascinau teribil! Aveau de toate: baie, bucătărie, dormitor în miniatură, nebunii de stătea mâța-n coadă și-mi stătea și mie mintea când mă uitam la ele.

Plus cutiuțele pe care, dacă le deschideai, ascundeau și ele un univers în miniatură. Niște căsuțe mai mici, numai bune de purtat în buzunar.

Da` poneiii? Ăia cu păr lung și colorat, pe care-l puteai pieptăna, sau împleti după bunul tău plac… Minunăție curată!

Și știu și acum, la fel cum știam și atunci, că nu m-aș fi jucat neapărat cu ele. Le-aș fi avut frumos puse la păstrare în colecție, dar tare mă-ncântau. Mă-ncântau, zic? Mă-ncântă și acum, când nu le văd doar la televizor; și stau gură-cască la secțiunea jucării de prin magazine, și-aș putea să cumpăr oricând, da` pe bune acum, ce să fac cu ele?

Așa că stau cu palmele lipite de geam, lângă copiii de 6 ani, lécher les vitrines, cu gândul că ”uite, mă, pân`la urmă am ajuns să le văd și live, nu doar în reclame…”

Iar când îmi trece prin cap gândul c-am cam îmbătrânit, mi-aduc aminte că m-aș juca oricând cu lego-ul altcuiva, și mă simt young again. Forever young…

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *