Monthly Archives: March 2012

Dimineața de bine

Ăla de-a decis că diminețile tre`să-nceapă imediat după ora 5, hai 6 forțat, când nici soarele n-a ieșit bine, când îi frig și patu` te strigă suav și cald și lasciv, n-are decât să aibă insomnii toată viața. Da` d`alea, cu răsucit cumplit de pe-o parte pe alta. Cu coșmaruri cu ochii deschiși și cu pernă care frige.

Și dacă i-a mai și venit ideea că atunci când muncești trebuie neapărat s-o faci dimineața, atunci e pe lista neagră. Direct. Pe aia cu rotule decupate și epilat fir cu fir.

Stă exact lângă vecinul gospodar, care decide că dacă nu bate cuie sau nu dă găuri la 8 dimineața, întreaga zi e pierdută. Dacă nu dă muzica TARE sau dacă nu boncăne, șurubuiește și nu-și bate nevasta la aceeași oră, degeaba mai e ziua zi.

Ăștia matinali, care-ți bagă pe gât dimineața lor, n-au decât să se ia frumos de mânuță, să cânte-n cor Kumbaya și dup-aia să se ofere sistematic și regulamentar drept subiecți pentru teste cosmetice. Sau pentru atacuri kamikaze. Oricare variantă mă satisface în egală măsură.

Pân` la următoarea dimineață, la bună vedere!

Published: March 31, 2012 | Comments: 10

Sânge albastru

Mi se strepezesc dinții când aud ”doamna Tanța”. Tanța putând fi înlocuită cu orice, de la Vasilica până la Jenica. Tanța nu poate fi o doamnă. Tanța poate fi tanti, cumnată, soacră, orice, numai doamnă nu. Pentru că o doamnă respectă eticheta în cele mai mici amănunte. Și eticheta spune că nu pui doamna lângă prenume. Neștiind acest amănunt, Tanța devine direct și iremediabil de la țară. Cu pretenții. N-a putut să atingă statutul, așa că l-a forțat prin denumire. Titlu arogat, fără argumente care să o susțină. La fel cum se cumpărau odinioară titlurile nobiliare, chit că n-aveai sânge albastru. Diferența se vedea: nobilul original putea să fie sărac rupt în gură, da` îl recunoșteai după cum se uita la tine; d`alde d`ăștia, autonumiți, puteau sta în palate că tot li se frângea coloana.

La fel de tare mă doare neuronul când aud ”șefule”. Când e vorba de ”domnu` Costel” care se urcă-n tren și-i dă șpagă controlorului; bărbații între ei, în principiu. Șefia asta mă scoate din sărite. Cam cum spuneam când eram mici că ”nu-mi comanzi tu mie!” Să te numesc șef, când nici nu te cunosc, e înjoseală curată. De ce ți-aș recunoaște o superioritate îndoielnică? De ce să mă aplec până la clanță când intru într-o încăpere?

Noroc că-ntre doamna Tanța, domnul Costel și șefu` care-s toți încercări eșuate de parvenire prin titlu, există încă domni și doamne care nu se autointitulează; îți inspiră domnia. Pân` la urmă sângele albastru, chiar dacă-ți pătează venele, măcar te scoate-n evidență. Pentru cei care au ochi să vadă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Published: March 30, 2012 | Comments: 4

Cum să rămâi nemâncat

Ajung aseară acasă. Cu chef de-o țigară, un duș, relaxare totală. Și cu pliculețul magic în geantă, special pentru Cami. Pliculețul mov, Whiskas, la vederea căruia înnebunește total și iremediabil, își schimbă vocea, face diverse trucuri, mă rog, ce-ar face oricine, pentru că pliculețele alea sunt nebunie curată, parol!

Și deschid ușa, o salut regulamentar, dau să scot pliculețul când, deodată, reperez dezastrul: draperiile mele minunate, care mă protejează de lumină când dorm și de ochii indiscreți când nu, pe jos. Ambele. Înainte mania era s-o dea jos pe aia din dreapta. Numai pe aia. Acum a evoluat și le dă pe amândouă. Și n-ar fi mare tragedie, dar urcă-te, Camelia, c-un picior pe dulap și unul pe calorifer, întinde-te cât poți și stai și prinde manual draperiile, când tu ai chef de-o țigară și de relaxare, nu de redecorat în urma pisicii.

Mă rog, am bătut mărunțel din buze, i-am explicat ca de fiecare dată că așa ceva nu se face, ca de fiecare dată i-a intrat pe-o ureche și i-a ieșit pe cealaltă, și-am mai stat puțin. Și n-am mai rezistat, și i-am dat pliculețul. Cu speranța că n-o să creadă c-o recompensez pentru faza cu draperiile. Am sperat eu, am lăsat-o să se dispere, și-am plecat să duș.

Nu, n-a luat-o ca pe-o recompensă. Când m-am întors, draperiile erau intacte, la locul lor. Morala probabil a funcționat. Doar că, în loc să mă aștepte iubitoare pe covor, Cami era cocoțată acolo unde n-a mai fost niciodată: direct pe șifonier, aproape făcută bunicuță, c-o figură satisfăcută și plină de ea, șoptindu-mi dulci mieunături. Probabil ceva de genul ”dacă pentru draperii am primit un pliculeț, pentru asta câte-mi dai?”
I-am dat o palmă simbolică la fund și-am trimis-o la plimbare.

Problema e alta: din pliculețul ăla nu s-a-ndurat să-mi lase și mie nici măcar o firimitură. Nu c-aș fi vrut, da` pe bune, era iepure în sos alb, cum să nu te gândești și la suflețelul meu măcar o secundă? Următorul îl mănânc și eu integral, să văd cum se simte atunci!

Pân` la următoarea seară, la bună vedere!

Published: March 29, 2012 | Comments: 4

Corect

Printre cei mai maniaci oameni mi s-au părut întotdeauna cei obsedați să facă ce-i corect. Corectul lor, pe care vor să-l impună tuturor. Care nu pot dormi noaptea dacă n-au dus corectitudinea aia la extreme. Care au impresia că dacă nu te țacă pentru fiecare greșeală, nu și-au îndeplinit scopul și menirea pe ziua respectivă. Care se hrănesc cu fiecare lucru ”greșit” pe care-l ”îndreaptă”. Aidoma celor cu comportament obsesiv-compulsiv, care se axează pe curățenie. O scamă e dezastru, o firimitură – apocalipsă.

Fă ce vrei. Îndreaptă-te pe tine, da` nu-mi băga mie pe gât corectul tău. Nu te ascunde sub vălul corectitudinii ca să-ți ascunzi răutatea. Gratuită. Cică prostia și răutatea merg mână-n mână. Așa o fi, nu zic nu, da` asta nu-i o scuză. Și pe bune dacă înțeleg de ce te-ai afunda din ce în ce mai mult? Nu ți-e teamă c-o să se-ntoarcă karma aia și-o să te muște de fund?

Și Hitler era convins că face ce-i corect, și uite cum a ajuns.

Pân` la următoare dilemă, la bună vedere!

Published: March 28, 2012 | Comments: 12

Dietă însărcinată – p.2

Am vaga impresie că unele traduc faptul că au rămas însărcinate prin ”liber la mâncare”.
Dacă până în momentul zero chinuiau o dietă de câțiva ani, cum află că stau să nască, dietă? Care dietă? Micuțului i-e foame. Micuțul trebuie hrănit, micuțul are nevoie de resurse, micuțul are pofte. Eu n-aș mânca, da` vezi tu, el cere. El insistă, din cauza lui mănânc triplu, din cauza lui nu fac decât să mă îngraș; nici măcar să fac sport nu mai pot pentru că, vezi tu, el prinde proporții, și mi-e teamă să nu pățească ceva dacă nu mănânc 18 ore pe zi sau dacă fac cel mai mic gest de sport. Gen mersul pe jos. Și da, suntem de-abia în luna a 3-a…

Un motiv ca să bagi în tine până nu mai poți, fără restricții. Cu explicații din alea: dacă mi-e poftă, și nu mănânc ACUM, există posibilitate ca viitorul copil să se nască cu nu`ș ce semn. A ceea ce i-am refuzat. Pe bune? Și dacă ți-e poftă de-un elefant, o să-l mănânci pentru a evita un semn? Și cum stă treaba cu semnele astea? Îs cu detalii, sau îs stilizate? Cărui gen aparțin? Îs mai mult poză, sau bat înspre pictură? Și, mai ales, dacă ți-e poftă de mai multe chestii și nu le mănânci, o să ai un copil tatuat din naștere?

Și mai e o chestie: de poftă, guști. Nu mănânci tot frigiderul. Nu devorezi cât ar mânca populația unei țărișoare mici din Africa la o singură masă. Îți satisfaci pofta, nu-ți potolești foamea. Dar dacă tot ai motiv, cum să nu profiți? Ce mai contează o tonă-n plus? Ești mândră viitoare mamă, bagă acum, cât ai motiv. Și dacă după o să fie nevoie de regim, poți oricând să mai trântești altul; ca o prelungire a perioadei motivate.

Ce bine e să mănânci!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Published: March 27, 2012 | Comments: 10