Monthly Archives: April 2012

Ca-n copilărie – p. 4

Când eram mică aveam o problemă: nu-mi plăcea să ies să mă joc cu copiii din fața blocului meu.
Cred că eram defectă sau ceva.
Și dacă mă-nduram să părăsesc liniștea de sus, să cobor 9 etaje cu gândul că va trebui să le și urc la un moment dat, fără lift pentru că mă feream de el ca de o priză cu toate firele pe afară, jucam tenis la centrală. Eu, cu mingea mea galbenă și pufoasă, cu racheta mea care de multe ori a întruchipat o chitară și cu centrala. Boc-boc-boc, până se isteriza vreun vecin cu nervii slabi și trebuia să părăsesc câmpul de luptă.

Ăștia jucau chestii complicate. Elasticul, de exemplu, n-am reușit niciodată să-l sar. Nici coarda. Plus că nu-i vedeam rostul. Dup-aia se mai adunau cu preșulețe, păpuși și haine, și făceau schimb de experiență. Mi se părea sacrilegiu să-i las să-mi atingă jucăriile cu mâinile lor pline de praf și sos de la masa de ieri, așa că stăteam departe.
Plus că vorbeau într-un fel total agramat, aveau povești din alea despre ce frumos a fost la prașă și se minunau că nu știu diferența între pănuși și coceni.

Lucrurile se schimbau când treceam în cartierul alăturat, la bunică-mea. Nu mă înduram să intru-n casă până târziu în noapte. Aici se-ntâmplau chestiile interesante: de la castel 1,2,3 la oină, de la ascunselea cu mingea la rațele și vânătorii, se-ntâmplau chestii spectaculoase.
Și-ajungem în casă cu șosețele de praf, cu genunchii zdrențuiți de la vreo cărămidă care se-ntâmpla să-mi stea-n drum, cu pete de verdeață, că erau multe câmpurile și nu cărai pătură după tine, cu câte un scaiete prins strategic în șosetă, ruptă-n gură de foame și oboseală, da` mulțumită că aventura a fost aventură și ziua n-a trecut degeaba.

Pân` la urmă nu eram tocmai defectă: butonul de selecție era activat încă de pe atunci. Mania a crescut odată cu vârsta. Nu mai am genunchii juliți, dar adun fiecare cicatrice, fiecare poveste, fiecare idee; pentru dileme sau pur și simpu de dragul de a-mi aduce aminte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Published: April 30, 2012 | Comments: 4

Ne place, da, ne place – p.131

Enjoy!

Published: April 29, 2012 | Comments: 0

În mijlocul zilei

Durerea de cap de a doua zi e așa, un fel de pedeapsă pentru c-ai îndrăznit să te simți bine. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, nici un zâmbet netaxat, nici o datorie neplătită. Toate la timpul lor, rând pe rând, când ți-e lumea mai dragă. În moalele capului. Durerea. În moalele capului. Cu precizie de chirurg. Sadism programat, durere nedorită. Ca musafirul nepoftit care-ți apare la ușă, și-ai vrea să-i spui să plece, dar chiar de-i spui n-are de gând să asculte, și poate stă mai mult decât te aștepți, și-n orice caz nu mai contează cât stă, important e că a venit și nu trebuia să vină.

Da` poate nu te-ai simțit bine. Poate ți-ai plâns durerea de unul singur, și-ai luat toate durerile la rând, și-ai îndrăznit să nu te gândești la nimic după. Și-atunci pedeapsa pentru ce-i? Pentru ce-i durerea aia surdă și-nfundată și trează? Pedeapsă de ce? Doar o modalitate de a apăsa mai tare în locul ăla. Sau de a-ți aduce aminte că, oricât ai crede că ești de jos, se poate și mai jos. Se poate și mai tare. Se poate și mai rău. Măcar data viitoare când te doare capul, să fie din cauză că te-ai simți bine, nu că ți-ai plâns de milă.

Eu îmi plâng de milă, tu îți plângi de milă, toți ne plângem de milă. Așa, și? Cui îi pasă? Mie nu-mi pasă că ăia-și plâng de milă, și mi-e ciudă pe mine când fac asta, deci cui îi pasă? Ia două aspirine, stai drept, treacă trecutul și fă moșeală măcar să fie la pachet c-o febră musculară. Și nu uita să nu te deprimi când aprinzi a țâșpea țigară. Știi că fumezi mult, nu-i nevoie să îți mai faci și procese de conștiință pentru asta.

Pân` la următoarea revelație la bună vedere!

Published: April 28, 2012 | Comments: 2

Se scutură din salcâmi

Mirosul de cafea prospăt râșnită. Râșniță veche, cu care mărunțeai cafeaua și zahărul, dar mai ales cafeaua, pe vremea în care cafeaua o cumpărai boabe și eu nu beam cafea. Țineam butonul apăsat, zgomotul de boabe strivite, luam degetul de pe buton, scoteam capacul și-mi băgam nasul în cupă. Nas de cafea. Amețeală plăcută, și-aș fi stat acolo toată ziua.

Mirosul de pâine proaspătă. Să locuiești nu într-o brutărie, ci lângă o brutărie. Când bate vântul, să miroasă a pâine de-abia scoasă din cuptor, miros cald și aburind. Și pâinea fierbinte ruptă, nu tăiată.

Să tai frunze la câini e doar o expresie, dar am încercat. Nu e nici pe departe la fel de antrenant pe cât se spune. Dar mirosul verde îți intră-n piele. La fel ca izul de măsline verzi și iodul din nuci. Și vinul roșu care-ți rămâne pe buze și-ai buzele mai roșii și zâmbești timid, pentru că vinu-i roșu și vinu-i bun și te dezmiardă, și-ncă un pahar aduce cu el povești și ție-ți plac poveștile.

Diminețile nu mai miros a cafea proapăt râșnită. Miros a cafea proaspăt făcută și-a primăvară târzie și-a flori amare care nu sunt verzi și dacă iei un mugur de liliac și-l strivești între dinți e amar dar e o amăreală plăcută și gustul și mirosul sunt ca o cafea neagră. Mare și fierbinte și amară. Pentru dimineți cu parfum cald și nopți cu ploi de petale.

Pân` la următoarea magie, la bună vedere!

Published: April 27, 2012 | Comments: 4

Vorbe de duh – p.3

Există multe semne ale inteligenței.
Pentru mine, de exemplu, e vital să nu te uiți tâmp la mine sau să mă asculți cu gura căscată nu de uimire, ci pentru că nu pricepi ce zic; să nu trebuiască să-ți repet aceeași chestie de 20 de ori; să te prinzi la ștouri fără să te ataci, să pricepi autoironia, să prinzi fileurile; mă rog, chestii din astea minuscule care să-mi arate că nu degeaba ai în dotare ceva care se cheamă ”creier”.

Da` am aflat zilele trecute ceva nou:
Cică firele de păr alb la o vârstă fragedă sunt semn indubitabil de inteligență! Plus că sunt așa, și o marcă a norocului. Că dacă le smulgi sau le vopsești, PUF! S-a dus și inteligența, s-a dus și norocul. Oricât ai încerca să refaci răul provocat, nu mai ai șanse. Vopseaua aia ți-a atrofiat creierul, penseta ți-a distrus calea spre potul ăl mare la loterie, poți să-ți pui capul pe-un bolovan și s-aștepți să treacă tractorul peste el. Sau să te-ntinzi pe pat și s-aștepți să mori.

Ținând cont de faptul că nu mi-am mai văzut culoarea naturală de ani buni și că, la momentul ăla n-aveam urmă de fir alb, oare acum dacă am, și mă vopsesc în continuare, inteligența mea a scăzut grav? Am fost tentată să le-ntreb pe domnișoarele care emiteau ipoteza, până am văzut că, la cei puțin peste 20 de ani pe care-i au, posedau și fire albe. Păr natural, nevopsit, pentru că, probabil, e împotriva firii să schimbi înfățișarea care ți-a fost dată de divinitate. Sau lene. Sau ignoranță. Sau am renunțat la idee. Nu de alta, da` bunică-mea a început să-și vopsească albeața cu religiozitate de mai bine de 30 de ani, și pe bune că nu-i lipsește inteligența.

Și-am mai aflat ceva: că și chelia tot semn de inteligență e. Pe principiul părul prost părăsește capul deștept. Mă, așa o fi, și cei care au găsit explicație medicală pentru calviție s-au chinuit degeaba și s-au înșelat amarnic. Cine sunt ei să conteste înțelepciunea emisă de gagicuțe cu fire albe, care susțin că inteligența stă în firul de păr?
Huo, medici, huo, cercetători! Explicația era atât de simplă și voi încercați să ne păcăliți cu medicamente, vitamine, vopsele, trucuri. Huo!

Pân` la următoarea înțelepciune, la bună vedere!

Published: April 26, 2012 | Comments: 4