Monthly Archives: May 2012

Art. 206

N-am înțeles moda care spune să iei poza lu` Cutare și s-o expui, să vadă toată lumea cât e de nasol/cocalar/duck face/manelist/obez/etc. Normal că m-am amuzat pe cocalari și pițipoance, dar aș fi putut să trăiesc și fără.

Pân` la urmă, ca ce chestie să te bagi în viața lu` ăla, în profilul lui propriu și personal, și să scotocești, să alegi și dup-aia să expui? Poa` să facă ce vrea din viața lui pe net. Dacă are chef să apară cu paiete cusute pe piele, treaba lui. Nu omoară pe nimeni, nu incomodează pe nimeni, lasă-l în plata lui să fie jalnic și retardat. Că-l expui tu, nici nu-l schimbă, nici nu-l șlefuiește.

Ca și cum s-ar apuca maneliștii și-ar face mișto de pozele lu` Cutare metalistul. Cam tot pe-acolo. Atât timp cât nu te intersectezi, n-ai nici o tangență, nu te incomodează, la ce bun să te dai rotund și vertical?

Mi se pare invadare de spațiu propriu și personal să scobești în intimitatea lui doar pentru a te erija în rol critic. Și nu pentru că te-a deranjat persoana lui, ci pentru că e fun să te iei de el. Din plictiseală.
Iar insulta și calomnia sunt în continuare infracțiuni. Am zis.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: May 31, 2012 | Comments: 4

Pasul fortunei

O oglindă spartă, 7 ani de ghinion. O pisică-ți taie calea, din nou ghinion. Da` de ghinion transmisibil, a auzit careva? Long, long time ago, când eram prin clasele primare, a existat varianta asta de ghinion. Sau blestem, că-i mai aproape de adevăr.

Primeai în poștă dictai biletul. Cum o să ai noroc toată viața, cum te-a binecuvântat bunul creator și cum orice vei face de acum înainte va fi încununat de succes. Cum că ești unul dintre puținii selectați la norocul total, orice-ți vei dori se va-mplini, mamă ce pleașcă ți-a picat în cap și bucură-te teribil, pentru că de-acum ești clar sub aripa grației divine. Asta DACĂ și numai DACĂ rescrii de țâșpe ori biletul primit și îl împarți la alte țâșpe persoane. Dacă nu faci asta, te vei zvârcoli în chinuri groaznice, nimic din ce-ți propui nu-ți va ieși, totul va merge anapoda. Poker face. Bad poker face.

Eu am avut superstițiile mele. Pe care le-am tratat în timp, de care am scăpat sistematic și riguros. Chestia cu bilețelul nu m-a dat pe spate. Poate pentru că eram prea mică, sau poate pentru că de pe atunci nu credeam că o bucată de hârtie, cu un scris dubios și-o ortografie  îndoielnică, poate să-ți influențeze norocul. Și-aș fi ignorat-o cu cea mai mare bucurie, dacă n-ar fi fost bunică-mea. Care s-a panicat. Și-a-nceput să scrie bilețele. Să le multiplice și să se gândească cui să le împartă. Pe cine să fericească, din punctul ei de vedere, să nenorocească, din al meu. Și pentru că aveai și limită de timp în care trebuia să le răspândești în lume, și ea mai avea și alte chestii de făcut, cine a fost norocosul care a trebuit să copieze țâșpe amenințări? Eu, normal.
Și stai, Camelia, și scrie, și scrie, și afară-i frumos, și parcă te-ai juca, da` hârtiuțele trebuiesc terminate înainte, și dă-i, și scrie, și scrie-le frumos și citeț, nu ca ăla de la care l-ai primit, și scrie, și copiază, și e mult de scris o dată, darămite să le scrii de câteva zeci de ori, și e plicticos, și enervant, da` nu te poți pune cu bunica, că ea se simte amenințată, și-o bunică amenințată e mai rea decât leoaica care-și apără puii, deci scrie, scrie, scrie.

Are cineva impresia că după asta s-a-nghesuit norocul la ușa mea sau a bunică-mii? Mai bine-aș fi mâncat bilețelul ăla decât să mă chinui cu el, pentru că-n afară de bătătură la deget de la pix și-o plictiseală groaznică, n-am căpătat nimic. Ore pierdute degeaba.

Au mai venit și alte bilețele la fel. Da` n-am mai stat să le multiplic. Am reușit s-o conving că o dată e de ajuns. Și mă gândesc acum, cât de sadic sau de lipsit de activitate a fost ăla de-a inventat jocul criminal? Câți alții și-au luat țacă, având impresia că pot juca norocul? Câtă hârtie consumată degeaba? Cred că ți-o faci cu mâna ta, dar nu cred că asta are vreo legătură cu promisiuni și amenințări scrise pe foi de matematică.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Published: May 30, 2012 | Comments: 4

Titrează-mă cu lene

Filmele le găseai pe casete de închiriat. Și, una din două, ori te uitai în lista cu filme, ori căutai printre rafturi, cu două casete tot ajungeai înapoi acasă. Patru filme, pe care trebuia să le duci înapoi a doua zi. Dar ce filme! Tot felul de filme, adică. Care mai bune, care mai proaste, care lamentabile, da` ce conta la vârsta aia? Film să fie!

Problema era alta: tanti care titra filmele. Vocea pe care am regăsit-o și mulți ani mai târziu, care traducea total anapoda totul și mai ales înjurăturile și care nu-ți dădea voie să auzi vocea inițială, pentru că se băga direct și te obliga să-ți imaginezi cam cum vorbește VanDamme sau cum sună vocea lu` Arnold.

Preferam de-o mie de ori să pierd câte un rând pentru că nu citeam destul de repede, decât s-o aud pe ea, dar aia era moda. Filmele să fie titrate, nu sub. Am rezistat, am crescut, am rămas cu sechele.

Cartoon Network a fost ca un magnet pentru mine. De acolo am învățat eu engleză. De la desene animate. Probabil ca toți copiii fost comuniști. Că trebuia să mă chinui, să-mi dau seama ce spune, să adun cuvintele pe care le știam, să le intuiesc pe celelalte, mă rog, relaxare didactică.
Drama nu s-a lăsat așteptată prea mult. Au început să titreze Cartoon Network-ul. Și Dexter nu mai avea vocea lui, Powerpuff Girls au devenit Fetițele Powerpuff iar Courage… Courage nu mai era cowardly, era laș. Tragedie totală. Am urât vocea aia care strica magia, și-am renunțat la desene. Din cauza prostiei unora, care consideră că e mult mai comod, mai lejer și mai interesant să nu stai să citești subtitrarea, ci să-ți strice magia c-o voce falsă și total românească.

Și-n ordinea asta de idei, când am auzit că a apărut colecția Tarzan, desene clasice titrate în limba română, mi s-au strepezit dinții. E un fel de obligatoriu să treci peste original, cam ca demult, când melodiile străine nu ajungeau la noi decât cu linia melodică, dar cu versuri românești. Jalnic, patetic, scremut. Dar nu-i nimic! Creați iluzia unei limbi române eterne. De parcă Tarzan n-ar avea altă treabă decât să-nvețe româna special pentru săracii copii care nu știu să citească. Clar!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: May 29, 2012 | Comments: 8

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Published: May 28, 2012 | Comments: 6

Ne place, da, ne place – p.135

Dă dragoste

Enjoy!

Published: May 27, 2012 | Comments: 0