Monthly Archives: June 2012

Happy pride – p.2

Eu nu mă trezesc să comentez la articole pline de religiozitate că dumnezeu nu există și că habotnicismul mi se pare idiot. Nu intru pe forumuri creștine să fac mișto de persoane care-și pun întrebări de genul ”să ne împărtășim des sau rar?”și ”am sărit peste rugăciunea de seară – păcat capital?” Nu m-apuc să-mi dau cu părerea pe site-uri cu viitoare mirese extaziate sau ”mămici” cu dileme cu colici.

Oricât de stupide mi s-ar părea, oricât de mulți nervi mi-ar face, treaba lor. N-au decât să creadă în bătrânelul cu barbă albă, n-au decât să vorbească ca din cărți sau să schimbe păreri legate de scutece. Locul lor pe net, ce-ar mai fi să-i trolez cu ce cred eu? Ar fi ca și cum m-aș duce la cineva acasă și-aș începe să-i critic mobila, covorul, culoarea de pe pereți. No way, Jose!

Da` vezi tu, că ăștia pe care nu-i omori, nu te lasă să trăiești. Eu parcă țin minte că religia spune să iubești, să nu arunci cu noroi, live and let live și alte mesaje din astea pacifiste. Nu știu să spună pe undeva: ”tu, fiule, dacă vezi vreo persoană gay, ia-o la șuturi, dă-i la ficați, unge-o cu catran și dă-i foc și domnul dumnezeul tău mulțumit va fi de tine!”

Nu-ți place că homosexualitatea există? Ia divinitatea la șuturi. Faptul că bagi texte pline de ură la un articol care anunță marșul diversității nu-ți asigură nici calea spre nemurire, nici un loc în rai. Te face penibil, hater și mă face să mă-ntreb de ce ți-e așa de frică încât te pocnește nevoia imperioasă de a-ți spune părerea și de a-ți sublinia heterosexualitatea. Ce ascunzi tu acolo? Ce ți-e frică să recunoști? Ce rană mai veche te supără?

Nici mie nu-mi place parada în forma ei anterioară. Poate anul ăsta se va schimba ceva. Sau poate la anu`.
Nu-mi place nici când stau cu miile la coadă, și crapă, și se calcă în picioare ca să atingă sfintele moaște ale lu` cutare sfânt. Da` n-o să-mi iau pancarta și n-o să le boicotez picnicul.  Facă borș, din partea mea. Nu-mi fură caii de la bicicletă, nu-mi mănâncă pensia, nu le dau eu de mâncare, deci nu mă afectează. Dacă nu mă afectează, de ce m-aș băga ca musca?
În momentul în care vine militantul religios și-mi dă cu crucea-n cap pentru că-s gay, atunci mă atac. În rest, e loc pentru toți și aerul nu se dă cu porția.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: June 29, 2012 | Comments: 6

T-ok

Liber la rochițe, liber la tocuri. La tocuri-ocuri-uri…
Ador tocurile. Le iubesc. M-aș muta cu ele. Le-aș scrie ode și romanțe. Nu pe mine. Pe picioare frumos sculptate, pe persoane care știu să le poarte. Toc cui, pe-un picior cu pedichiura proaspăt făcută, în tandem cu roșul de pe buze, tocuri! Unul dintre fetișuri.

Da` mi se descompune fetișul când văd mersul ăla pe tocuri-ocuri-uri, care se vede așa cum se aude; sau cum se citește. În reluare. Cu ecou. Cu piciorul semi-întins, de parcă a plecat direct de la prașă, s-a încălțat cu ideea de sexi și merge ca doamna Tanța. Velociraptor pe tocuri. Mai că are nevoie de baston ca să țină piciorul drept. Mai că târșâie tocul de asfalt. Mai că-ți vine s-o descalți ca să-i curmi suferința.

Fată dragă, dacă ții cu tot dinadinsul să pari o doamnă, închide-te două zile în casă și mergi pe tocurile alea până-ți explodează varicele. Și de-abia când știi să mergi ca lumea, ieși în lume. Altfel îmi lezezi simțul estetic și-mi bruiezi bunătate de fantezie.
Nu-i ca mersul pe role, să zici că n-are nimeni nimic împotrivă că faci cunoștință cu pământul până înveți; nu-s catalige, să nu-i pese nimănui cât de tare te scălâmbăi.
Îs mijlocul suprem de locomoție! Îs cea mai porno invenție de la machiaj încoace! Îs Nirvana eleganței. Și tu strivești Nirvana, arătând ca un elefant cu accese de epilepsie.

Dau meditații la cum să folosești tocurile. Scriu un ghid despre asta. Sprijin legea care să spună că n-ai voie să ieși în public cu ele dacă nu știi cum să le exploatezi. Orice. Ca să nu mai văd copii nereușite, chinuite, de femei care se vor fatale.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Published: June 28, 2012 | Comments: 10

Let it rain

Țigară dimineața. Sau ultima țigară înainte de a adormi. Noaptea mea, dimineața celorlați.

Să plouă cumplit. Să plouă romantic. Să plouă ca atunci când ploua în parcuri uitate de lume și ne-am înghesuit sub o streașină strâmtă și-am împărțit aceeași bluză și ție ți-era frig. Frig de ploaie, frig de mine.
ningă, zăpada ne-ngroape. Nu râde, nu-s Bacovia și uneori aș vrea să fiu.

Țigară fumată cu sete. Probabil plouă, probabil dormi.

Cuvintele vin după ce sting lumina. Le e rușine de zi? Cuvintele n-au rușine. Oamenii au. Oamenii roșesc când trebuie să spună cuvinte. De cele mai multe ori, nespuse. Doar în gând. În gând poți spune orice. În gând nu contează. Doar rugăciunile și dorințele se pun dacă-s puse în gând.

Să plouă, să noapte. Ca-n filmul ăla în care ea n-are umbrelă, și intră și cere o cafea până să treacă ploaia. Ca peste pălăria lui Humphrey Bogart. Ca peste florile alea, pe care nu le cumpără nimeni, pentru că nimeni nu le taie și sunt cele mai frumoase flori de câmp tocmai pentru că-s acolo.
Să plouă până adorm, să plouă după. Și dimineața să-mi fumez țigara pe soare. Dimineața mea, prânzul celorlalți.

Pân` la următoarea furtună, la bună vedere!

Published: June 27, 2012 | Comments: 10

Axiomă

Mi s-a spus că depresiile mele intrigă. Că sunt citibile. Că te regăsești în ele, sau că le-ai trăit sau că, într-un fel bizar, ți-ar plăcea să le trăiești. Că te intrigă și te întregesc. Că te salvează sau te hrănesc. Într-un alint de depresie personală. Confortabilă. În care nu ești trist, dar e senzația familiară de a te înveli în cearșaf, de a te face mic în scaun și de a sta așa până vine cineva, îți pune mâna pe frunte și te-ntreabă ce ai. Sau nu te-ntreabă. Îți aduce o cană de ceai și stă lângă tine. Fără vorbe.

Și știi ce? N-ai vrea să-mi trăiești depresiile. Nu dacă sunt ale mele și nu doar cuvinte scrise într-o dimineață, în care cafeaua e prea amară. La fel cum nimeni nu vrea într-adevăr să poarte pantofii altuia. La fel cum nimeni n-ar face schimb de viață total cu nimeni. La fel cum nu spune niciodată niciodată; niciodată ăla te va lovi pe neve și atât de dintr-odată, că n-o să știi nici cum, nici de unde, nici de ce.

Fiecare înțelege ce vrea; fiecare cuvânt e transformat în ce vrei și-n ce crezi că e real. Realitatea ta. Și unde eu spun roșu, tu poți să-nțelegi sânge, iar eu să vorbesc despre culoarea macilor dintr-un câmp mult prea de primăvară. Și-unde eu spun depresie, tu să-nțelegi că eu-s cu lama-n vene; eu să fiu fără soluții, în căutare de soluții, găsește-mi soluția sau inventez una nouă. În matematică e simplu. X-ul e același pentru toată lumea. În cuvinte mele nu există X. Există doar cuvintele mele mulate pe gândurile tale. 

Dacă cuvintele mele sunt reale, atunci ai face bine să nu te regăsești în ele. Nu cum mă regăsesc eu. Regăsește-te în oglindă. E o imagine mai aproape de tine. Și dacă ai vrea să le trăiești, fugi cât mai ai timp. Cât încă ești departe. In my mind, in a future five years from now…

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: June 26, 2012 | Comments: 14

A walk to remember

Mă, și-am ieșit la plimbare. Cald, frumos, soare, unde te poți plimba mai cu spor și să te și culturalizezi în același timp decât în cimitir? Eternitatea, firește. Cel mai cimitir dintre toate. Bună, eroule necunoscut, bună, tu, francez picat la datorie, sieg heil – nemților, ha, uite și parcela cu evrei, să ne plimbăm printre morminte, mi-ai spus și mi s-a părut boem.

Nici urmă de câini care să rânjească fioros, un mort liniștit în capelă, soare, vișine și corcodușe. Și așteptam să văd șopârlele pârpolindu-se la soare, c-așa am văzut eu în poze pe net că stau ele, leneșe să se bronzeze, drăguțe și pașnice. De unde! Nici o coadă n-am văzut. Le-am auzit mișunând frenetic, la 2 centimetri de mine; putea fi orice, de la șarpe cu clopoței la crocodil, n-am văzut. Am auzit doar. Și-am țopăit peste cavouri, că pe ciment le vezi dacă stau, prin iarba până mai sus de gleznă, no way, Jose!

Țelul suprem: s-o găsesc pe bunică-mea. Da` ia-o de unde nu-i, că cimitirul s-a schimbat de un deceniu încoace, unii au venit, alții s-au mutat, au mai crescut copaci și-au mai picat crucile, și-mi venea s-o strig în mijlocul cimitirului, să-mi călăuzească pașii. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă chiar ar fi răspuns. Da` n-a răspuns, și mai evită un cavou, fă stânga, parcă era mai aproape de gard, da` parcă mai lângă monument, nici un nume nu-mi sună cunoscut, unde ești, buni dragă, că doar n-ai făcut picioare și-ai plecat cu tot cu loc de veci?

Am recunoscut-o imediat ce-am văzut-o! Nu se schimbase deloc, parol! Juma` de oră am căutat locul ăla. Juma` de oră-n soare, am bronz de cimitir și riduri de soare, că nu poți sta cu ochelarii pe nas, că riști să eviți crucea cea bună. Găsit mormântul, pus flori, împrumutat apă de la un nene care lustruia un monument, udat florile, găsit drumul cel mai scurt către ieșire.
N-am văzut nici un craniu, nici un mort viu, ba chiar m-am holbat și-ntr-un cavou deschis. N-aș fi făcut asta acum câțiva ani, nici să mă plătești. Dar, na, mai creștem cu toții la un moment dat.

Cel mai vechi născut văzut de mine, 1836.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Published: June 25, 2012 | Comments: 8