Sfânta Vineri

Ofensiva pupătură pe obraz. Cum unii pot trece de la o stare la alta într-o fracțiune de secundă. Chiar dacă-ncerci să le găsești scuze, tot rămâi trăsnit. Ca atunci când rămâi fără sonor în mijlocul bâlciului, și peste tot e muzică, caruselul se învârte, lumea trece râzând în hohote, și doar pentru tine s-a tăiat sonorul. Vertij.

Cad de la înălțime. Nu contează dacă e etajul 9 sau marginea prăpastiei. Senzația de picaj. Picaj se cheamă și când sari fără coardă, în gol, nu? ”Respir, dar voi îmi dați, /Spital și pat, iar mă tratați, /În lanț.” Când sari cu ochi închiși, se cheamă lașitate; când îi ții deschiși, se cheamă lașitate c-ai sărit, curaj pentru că vezi cum ți se apropie pământul. Lovitura te trezește la realitate; sau nu te mai trezește deloc, depinde cum și unde sari. Între vis și realitate e o linie atât de subțire.

Ofensiva pupătură pe obraz. Ca atunci când vrei să spui ce te doare, dar momentul e prea frumos, și nu vrei să-l strici, și preferi să te doară în continuare pentru a păstra partea aia frumoasă cât mai mult. Taci. Doare doar în tine.
Trandafirului nu-i cad petalele înainte de vreme decât dacă le smulgi. Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește. N-am văzut pe nimeni să-ncerce fraza asta cu un trandafir. Trandafirii cică-s flori care se dau din iubire, nu se folosesc pentru previziuni amoroase, cu iz vechi de superstiție. Foloseam flori cu petale puține sau rămurele de salcâm. Cât a fost, a mers. Rămâneam cu aceeași petală-n mână, și răspunsul era altul. Realitatea. În vis era alt răspuns, altă frunză.

Cuvinte care te lovesc cu viteza bolidului. Nu știi ce te-a lovit. Nu știi în care parte să te uiți, nici care parte doare mai tale. Iluzia rămâne. Iluzia ta e realitate, realitatea mea e iluzie. Nimic nu-i adevărat, nimic nu-i fals, nimeni nu minte. Și nimeni nu rămâne dacă nu vrea să rămână. În fuga lor, se triază oameni. ”Se cern”. La fel cum cerneam mălaiul. Sau făina. Și oamenii se cern. Întotdeauna.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Comments (4)

  1. SinChronic

    Revelatia asta are un iz de tristete, de lovitura primita in barba sau in plexul solar fara avertisment, fara sa stii ca erai in ring. As opta pentru plexul solar, merge bine cu “racoarea” de-afara si cu inca vreo cateva chestii (cum ar fi ramasul fara aer si, glissando, proximitatea cu alte organe cu… tact).
    Pe de alta parte, loviturile primite in plexul solar s-ar putea sa stimuleze… bila. De aici si gustul amar. In orice caz, uneori ceea ce pare a fi problema noastra, e de fapt a celorlalti. Chiar si faptul ca nu sunt in stare sa treaca prin sita. Poate ca nu erau chiar atat de potriviti pentru o sita prea fina, poate si canicula are rolul ei si nu mai stii de unde ar fi bine sa vina caldura, poate ne pierdem prea usor rabdarea (stiu, e normal, plexul e un ghem de nervi :) ), poate ca uneori (de cele mai multe ori) ne e doar frica…

    Ma intreb doar daca merita amaraciunea.

    Reply
    1. Camelia Bucur

      cel mai probabil, nu merită. dar uneori nu te poți abține.

      Reply
  2. SinChronic

    Ah, si oricum ar fi, cheer up!… Trage-te doi pasi inapoi,ca sa mai castigi un pic de perspectiva, scutura-te un pic, toarna un strop de ironie, poate si unul de autoironie, fiindca… o dispozitie prea trist-filosofica te trage inapoi. Adica: cheer up, ca poate ai inceput sa iei lucrurile prea in serios (si nu merita) si risti sa regresezi cu o luna si te vei transforma intr-un capricorn si… parca nu ne dorim asta! :-S :)) Sper ca am castigat un zambet! :) Alternativa, ar fi evident o interdictie… :) dar am castigat-o prin munca cinstita, nu-i asa? ;) :))

    Reply
    1. Camelia Bucur

      am aplicat rețeta de ceva timp încoace; pare să meargă ;)

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *