Polițist cu explozie întârziată

Ar trebui să existe o limită pentru cantitatea de alint pe care o poți folosi în afara spațiului propriu și personal. Sau ar trebui să-mi desenez o pancartă cu ”no mâțâieli allowed!” Îmi plac pisicile care se alintă. Îmi plac și oamenii, atât timp cât știu cum să se alinte pe lângă mine. Îmi plac pisicile pentru că vin atunci când te aștepți mai puțin, fac diverse scheme ca să le bagi în seamă și, după ce ți-au deschis apetitul, se retrag. Îmi place că te alinți departe de ochii lumii.

Copiii care băteau din picior, ăia căutați în coarne sau ăia care te trăgeau de mânecă pentru un dram de atenție îmi stârneau impulsuri violente încă din copilărie. N-ar fi fost o problemă să-i bat atunci. Acum trebuie să strâng din dinți pentru a-mi stăpâni impulsul. Cum aș părea scăpându-ți o palmă, doar pentru că mă enervezi?

Simplu: când spun ”gata!”, gata să fie. Nu, nu glumesc. Nu, nu mă alint. Dacă am ajuns să spun gata, înseamnă că sunt aproape de explozie. Și nu vrei să mă vezi explodând. Nu e un spectacol tocmai plăcut. Îmi plac lucrurile clare, și nu fac exces de cuvinte. Partea proastă e că aștept același lucru în schimb. Când întreb vreau răspuns, când rog, vreau să-mi asculți rugămintea, când țip înseamnă că deja mi-ai exasperat răbdarea.

Un zâmbet nu-i un răspuns, la fel cum o față tristă nu-nseamnă că trebuie să te consolez. Tristețea îi plăcea lui Păunescu. Și-mi place și mie, dacă ascunde ceva. Un motiv. O durere. O iluzie. Un vis. Tristețea autoimpusă mă face să gândesc doar un singur lucru: după atâta fără motiv, când o să te lovească motivul și durerea aia reală, n-o să știi pe unde să scoți cămașa. Pentru c-o să fie atât de brusc, și-atât de rău, c-o să-ți smulgi părul din cap pentru tot timpul mimat. Pentru toate zâmbetele trist-gratuite, pentru toate minutele în care puteai să râzi cu toți dinții dar te-ai complăcut într-un joc adolescentin și fără scop. Doar pentru că e comod să te mângâie cineva, să-ți spună c-o să fie ok, când mai ok decât acum n-o să mai fie.

Mă enervez ușor și cu motiv. Îmi plac nervii doar dacă sunt constructivi. Nu-mi place să mă enervez pentru alintături fără loc, pentru zâmbete fără scop, pentru tristeți închipuite. Decât când ating limita superioară a răbdării și nu-i nevoie decât de-o brichetă aprinsă ca să iau foc. Și-i și cald, deci ard repede și devastator.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *