Monthly Archives: August 2012

Leneș profesionist

Îs leneșă. E una dintre calitățile mele principale. Îmi place să dorm, să stau, să obosesc stând și dup-aia să mă odihnesc. Există multe variațiuni pe tema statului. Pot sta c-o carte-n mână, pot sta la comp, pe net, la filme, cu un joc în față, pot sta la un pahar de vorbă, amuzant sau serios, depinde de caz, la un cocktail de vorbe, pot sta în casă sau într-o cafenea, sau pe-o terasă, pot sta picior peste picior, cu un picior sub mine, cu picioarele-ntinse, cu ele pe pereți, pot sta și-n multe alte poziții, doar timp să am. Timp să stau.

Statul meu nu-i stat degeaba. E stat fără să muncesc. Fără să mă duc la serviciu adică.

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu tâmplar. Sau meșter din ăla micuț, care știe să facă de toate. Când am chef să văruiesc, să găsesc un client care are nevoie de asta; când am chef să înșurubez chestii, să-l găsesc pe ăla care vrea șuruburi; lucruri minuscule, fără pregătire obligatorie, un fel de boem freelancer care, din când în când, mai și muncește. Care are timp să scrie și bani să-și întrețină viciul.

Nu cred c-aș fi făcut prea multă avere, pentru că nu știu să fac mare lucru. Dar cum știu măcar o schiță de montat mobila să interpretez, cred eu c-aș fi avut succes.

Am idei pe care n-am timp să le pun în practică. Pentru că, atunci când am timp, tre` să mă odihnesc și să o iau de la capăt, cu lipsa de timp. Când mă gândesc așa, îmi dau seama că principala mea calitate dispare. Nu-s leneșă. Îs doar într-o lipsă constantă de concediu. Concediu plătit, în care aș putea să transform ideile în realitate. Sau nu. Pentru că statul cu picioarele pe pereți ar fi mult mai îmbietor.

Oare angajează cineva un leneș de profesie? Fără diplomă, doar cu recomandări solide.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: August 31, 2012 | Comments: 4

Pe Speed, LSD, adrenalină

Știi colegul ăla enervant, care nu mai tace dracu` din gură când tu vrei să te concentrezi, să muncești sau să treacă mai repede timpul, doar tu cu gândurile tale? Colegul ăla care nu tace nici să-l plătești, care varsă prostii după prostii și vorbește în dodii și care are un debit verbal de parcă ar vrea să bată recordul la cel mai multe cuvinte pe minut? Colegul ăla sunt eu când lucrez de dimineață.

Dacă m-aș întâlni eu cu mine, m-aș lua la bătaie. M-aș strânge de gât numai să nu mai melițez. Moară hodorogită și vorbărie fără rost. Probabil pentru că sunt orele alea, pe care eu de obicei le dormeam. Nu vorbesc în somn, dar vorbesc în vis. Deci dacă în timpul dimineții n-aș vorbi, aș rămâne cu un stoc de cuvinte nefolosite, care s-ar umfla în mine, și-aș risca să-mi explodeze creierul.

Apropo de boli. Îngâtita e atunci când ai un soi de răceală în gât. Duodenita nu-i o boală, e o piatră prețioasă, pe care poți s-o vinzi și să devii milionar. M-am născut într-o frumoasă zi de iarnă, 13 ale lui februarie, cu soarele zâmbindu-mi vesel, cu vrăbiuțe țopăind pe pervazul maternității, și cu mine cântând suav, mai ceva ca Alba ca Zăpada în animația lui Disney. Bine, de fapt orăcăiam monstruos și dacă ar fi știut ai mei ce podoabă o să iasă, s-ar fi gândit de două ori când li s-a propus să mă schimbe cu alta. Bine, exagerez, de fapt cântam ca Alba ca Zăpada. Cartofi prăjiți, cu cașcaval, cu dulceață de trandafiri și doar c-un strop de salată de vinete pe deasupra; asta-i ca să tai pofta de mâncare a sensibililor. Poți apela și la descrierea în amănunt a unui cadavru înecat, într-o zi toridă de vară. Are același efect.

Povești sunt multe. Colegul enervant e enervant eu doar dimineața. Mai pe seară sunt tăcută ca un somn în balta lui. Diminețile secret adrenalină și-un soi de potop de vorbeală fără rost. Sper să scap fără nici un ochi vânăt din această aventură. Dacă dispar, să se știe că singurii suspecți sunt colegii mei. Crimă cu premeditare pentru zilele de stres acut.
Tremur puțin când scriu aceste rânduri. Fiecare zi de dimineață e o supraviețuire.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Published: August 30, 2012 | Comments: 2

Meniu matinal

O măslină poate fi o olivă dacă are îndeajuns de multe pretenții. N-ai putea să mănânci olive cu pâine și margarină; alea-s măslinele. Olivele le găsești doar pe lângă caviar și brânză cu denumiri alambicate.

Demult, ai mei făceau țuică pe aragaz. Și foloseau un instrument ciudat care se chema alambic. Cred. Oricum, mă gândeam tot timpul la ombilic și țuica aia deja părea dubașă. La fel de dubaș mi se pare să-i rupi cordonul ombilical cu dinții unui nou-născut, dar se practică. Și mâncatul placentei. Ăla deja e atașament extrem. Mâțele-și mănâncă placenta, dar au ca scuză faptul că nu face nimeni curat după ele. Plus că mâțișorul iese inițial urât și parcă lins de vacă. După ce-și face mâța mamă ritualul, pisoiul e pufos și miorlăitor. Pisoii nu sunt de mâncare.

Revenind la țuică. Târziu am aflat că mai există un soi de băutură alcoolică care se cheamă Pufoaică. Pentru cei care nu știu cum se prepară, îi las să afle singuri. Spun doar că e mai dezgustător decât faza aia, cu păsările care se lasă să putrezească înainte de a fi gătite.

Brânza cu mucegai mi se părea dezgustătoare când știam de ea doar ca idee. După ce-am mâncat, mi-am schimbat total părerea. Nu mă deranjează clătitele cu furnici, scorpionii caramelizați sau larvele alea mari și albe, pe care le prăjesc ăștia prin diverse părți ale lumii. Nu știu dacă aș atenta la ele, dar nu mă deranjează gândul.

Nota optimistă din dimineața asta e că mai e doar o săptămână pân` la salariu. Partea pesimistă zice că mai e hăăăt, o săptămână pân` la salariu. Clișeu: Noi să fim sănătoși, că belelele curg gârlă!

Pân` la următoarea  aventură, la bună vedere!

Published: August 29, 2012 | Comments: 4

My lady heroine

Am început să beau cafea fără să-mi planific începutul. Mai întâi cu o ceașcă, apoi cu juma` de cană, și dup-aia a fost ușor să fie sanctificată cana de dimineață. Când am început să muncesc, am plusat cu încă vreo două cafele pe zi. My amphetamine.

Fumatul a fost mai strategic și mai treptat. Am trecut de la ”n-o să fumez în viața mea” la ”dă și mie un fum” și mai bine dă-mi una întreagă, ei, ce mi-e una, ce mi-e un pachet. Și pe lângă unul, parcă merge și al doilea. Anumite momente cer fum. Când te simți foarte bine, când nu te mai simți așa de bine, noaptea, în pat, cu lumina stinsă și doar focul țigării trâdându-ți insomnia, o vorbă, o tăcere. My Valium.

My opium – cuvintele. Vocea care îmi alungă atacul de panică. Am o doză de nebunie care nu se poate calma de una singură.

Placebo – când trec pe fructe și am impresia că sunt un tub de vitamine. Când discut eu cu mine și mă conving că pot. Când îmi beau cafeaua și mă simt Speedy Gonzales. Când mă simt invincibil. Și când îmi fac planuri realizabile știind că trebuie să-mi placeboiesc și voința să le realizeze.

Sunt o rețetă scrisă de-un medic care are nevoie de-un medic.
Sunt farmacia mea. Îmi sunt rugăciune și altar.
Și-n portofel am imaginea Semănătorului. Nu să-mi arate calea. Pentru că e un Semănător vechi, care n-a îmbătrânit nici o secundă. Mai ceva ca Yoko Ono.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: August 28, 2012 | Comments: 2

Radio Ga Ga

Pe vremea când telefoanele mobile veneau cu abonamente de doar 10 minute naționale și erau cât o boxă de comp, și trebuia să le duci în geantă specială, pe vremea aia când telefonul cu disc era încă folosit și mobilul era visul oricărui copil/adolescent, se purtau dedicațiile. La radio, la televizor, la pe unde apucai. Fiecare radio transmitea dedicația, fiecare post de muzică avea banda aia galbenă pe care curgeau sms-urile pline cu ”la mulți ani”, ”te iubesc” și ”te doresc”. Sau dedicațiile în direct, când tot românul putea să-și audă vocea live, debitând texte învățe pe de rost, pline de miez și de sentiment.

Mă enervează ăștia de sună încă la emisiuni ca să-și declare dragostea în direct. Mi se par falși, retardați și lingăi. Și c-o voce mult mai prețioasă decât de obicei. Plini de ei că-s la radio, înfoiați că uite, dom`le, ce mare gest fac ei și cum îi aude tot blocul că se iubesc și se prețuiesc.
Le-aș interzice să sune. Ba nu, aș interzice emisiunile care apelează la public. Să fie good old time show, în care vorbește doar ăla care face emisiunea; intervențiile externe să nu existe. Nici măcar pentru concursuri.
Concursurile să presupună să-ți lași doar numărul de telefon și să te tragă la sorți. Nici măcar când câștigi să n-ai voie să vorbești. Să nu ți se audă vocea deloc. Să nu te audă nimeni cum înșiri pomelnicul de mulțumiri și-ți mai aduci aminte cât de mult îl iubești pe cutare și cum acest premiu e dedicat finuței surorii mătușii tale care acum e la muncă și poate te aude și o saluți pe această cale și pe bunica lu` văru` lu` vecinu` care ți-a împrumutat mașina de tocat carne săptămâna trecută.

Sincer mă enervează ăștia care sună. Mă enervează mai tare decât o durere de stomac. Dacă-s mai siropoși, chiar mai tare decât o durere de măsea. Că-s falși și-mi strepezesc dinții mai ceva ca merele acre. N-aș putea să explic exact de ce și cum. Doar că i-aș bate cu difuzorul în cap. I-aș lega cu undele și i-aș pune să asculte un concert de lamă pe spatele fierului de călcat, cu scurte variații de picătură chinezească și unghie pe tablă. Să-i văd după asta cât de siropoși mai sunt.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: August 27, 2012 | Comments: 2