Casa cu pisici

Știi cum cuvintele altuia se pot clădi în tine. Și cum cuvintele tale te pot defini, uneori mai mult decât gândurile, și cum unele te pot bântui toată viața. Ghiban, spunea tata, și de-abia ieri mi-ai arătat că ce spunea el nu era un cuvânt nou, de sine stătător. Era un biban ghiftuit.
Altele retrăiesc în mintea mea, la fel de pline ca atunci când au fost spuse. Și de cuvinte te poți deszice. La fel cum am spus că eu, cu cortul, niciodată. A fost bine cu cortul și pot să spun, tot cu cuvinte, că m-am deszis. Fără să se cutremure dicționarul, fără să se rupă nici o catapeteazmă, fără să moară nici un ghiban.

Cum ne-am găsit, și mai ales cum ne-am întâmplat. Întrebare fără scopuri ascunse. Întrebare care mă obseda. Încă de când mă uitam la poze vechi, cu oameni care au trăit cu mult înainte de a ști să fiu, cu oameni care-au fost și care au avut dorința de a sta și-mpreună într-o poză. Poate singura poză din viața lor. Sau printre puținele.

Îmi plăcea să le inventez povestea. Cum s-au născut, cum au trăit, cum s-au cunoscut, cum el a furat flori de la o florăreasă prea expansivă și mult prea scumpă, cum l-a așteptat sub felinar, cum n-a venit sau a venit prea târziu, cum s-au certat, cum s-au împăcat, mai ales cum s-au împăcat, cum au strâns bani timp de două luni ca să facă poza, cum au păstrat-o și ce s-a întâmplat de la poza aia până la sfârșit. Până la sfârșit. So wollen wir uns da wieder seh´n
Bei der Laterne wollen wir steh´n
. Când ajungeam la sfârșit, treceam la altă poveste.  Fără cuvinte pentru sfârșit. Sfârșitul se continua cu altă florăreasă, alt felinar, alte două luni.

Cum ne-am găsit, a întrebat el. Aceeași curiozitate din copilăria mea, într-un corp de adult. Întâmplare? Nu cred în întâmplări, la fel cum nu cred nici în destin, nici în predestinare, nici în providență. Uneori cred în mine. Uneori cred în poate, posibil, sigur. Alte uneori cred în nu se putea altfel. N-ai cum să explici asta necunoscutului care așteaptă un răspuns. La fel cum n-are cum să creadă că am împărțit aceeași primă pasiune, în ani diferiți. La fel cum nici eu n-aș crede, dacă mi-ar spune altcineva. Adevărul altuia pare mereu prea romanțat, prea exagerat, prea poetic.Singurele persoane care au dreptul la un adevăr romanțat, exagerat, poetic, suntem noi. Trăind sau inventând. Toți ceilalți sunt într-un scenariu prea fals.

S-au cimentat cuvintele în mine. Cele pe care le-am lăsat. Restul sunt duse. Cuvinte care dispar. Străine când le revezi. Rămân cele care te obsedează. Care mă obsedează. Cuvinte cu suflet, cuvinte fără hârtie. Posesiv ale mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *