Mic în serios

Nu pot să iau în serios un bărbat care are 1.60 în înălțime. Ba chiar și 1.70 mă face să zâmbesc. Pentru mine ăia nu-s bărbați, îs ceva. La fel cum câinii de talie mică nu-s câini, abia se încadrează în categoria pisici. Dacă-mi pot sprijini lejer cotul de creștetul lui, deja mă amuză.
Poate fi reminescență din copilărie, când eu eram cu un cap mai înaltă decât toți și băieții, enervați că nu mai creșteau odată,  îmi spuneau ”macara”. Poate. Mult timp după mi-am dat seama că nu eu eram înaltă, ei erau mici. Dar nici acum nu pot privi un bărbat ca pe un bărbat dacă are juma` de cot.

Și n-ar fi asta problema. Am întâlnit bărbați scunzi, obișnuiți cu gândul că-s scunzi, și care erau pufi și drăgălași și nu-ncercau să câștige cu tocuri centimetrii lipsă, și nici nu păreau deranjați, ba chiar erau primii care să se amuze de statura lor.
Problema e în altă parte. E la ăia mici și răi. Ca niște pechinezi.

1.60. C-o privire de parcă tocmai a înghițit un bidon întreg de helas. Și l-a mestecat și pe de Niro la micul dejun. Și s-a întâlnit și cu Garcea, și-a rămas c-o mimică constipată. Mers de greu. Da` greu din ăla, de 2 metri și 120 de kile. Umerii țepeni, pieptul înainte, puțin crăcănat că dă importanță. Mers de greu. Mâinile neapărat depărtate de corp; a tras de fiare până acum, deci e tot doar fibră.
Și când trece pe lângă venerabila mea înălțime, scoate pieptul mai în față. Mai helas. Chit că tre` să-și sucească gâtul ca să mă vadă mai sus de gât.
Pitbull. Bulldog. Pechinez. Să-i spunem pechinez.

Și mă repet: nu mă derajează înălțimea. N-am nimic cu înălțimea nimănui. Da` când văd d`ăștia care-s cât Danny DeVito și se comportă de parc-ar fi Schwarzenegger, nu mă pot decide dacă să mă apuce nervii sau un râs din ăla tăvălit, cu palme lovite de coapse și lacrimi de bucurie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!


Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *