Monthly Archives: September 2012

Septembrie 31

Sunt Marele Rastafarian când am chef de relaxare. Când nu vreau să-mi fac planuri, când nu vreau să mi se facă planuri, când nu vreau să-mi fac scenarii, când n-am chef de supoziții, propoziții, opoziții, prepoziții. Când nimic nu mă poate scoate din starea de visare de bine pe care mi-o autoimpun. Când nu am amintiri de trecut și nici idei de viitor. Doar prezent. Continuu, ca la gramatica engleză, pe care nu mi-am bătut capul s-o învăț ca lumea.

Ironia e că am învățat gramatica franceză, fără să mă descurc excelent la cea română.
Teoria mi-a dat mereu bătaie de cap. Nu știu să explic, nu vreau să explic, sunt prea leneșă ca să explic. Prefer să-ți arăt. Sau să te las să crezi ce vrei, când explicațiile mele nu te-ar satisface.

Sunt loază și năpârcă. Sunt lepră. Sunt un gălbenuș în oul lui, sunt magazinul de vise, sunt alfa și omega, sunt teama care te ține treaz, umbra de pe perete, sunt monștrii care deveniți, sunt coșmarul universal. Sunt omul care traduce din versurile altora și recunoaște când o face. Acum.

Sunt Marele Procastinator când spun că de mâine mă apuc de sport, că de mâine o să fiu mai ordonată, că de mâine voi fi mai conștiincioasă, mai calmă, c-o să fumez mai puțin, c-o să mănânc mai sănătos, c-o să beau mai puțin, c-o să fac curat, c-o să-mi caut tricoul pe care nu-l găsesc de două luni. Mâine e azi-ul procastinării. De mâine o să fiu mai puțin împiedicată, mai atentă, mai tolerantă, mai puțin eu. De mâine n-o să fiu mai puțin eu. De mâine o să fiu total eu. De mâine, nu de azi, că azi e duminică, 30 și mâine e luni, 1. Momentul perfect să fii din nou tu. Adică eu.

Sunt Marele Guru când scriu astea. Guru cu țigara-n stânga și scrumiera tot în stânga. Mâțele mele care n-or să sesizeze diferențe, pentru că ele oricum nu dau doi bani pe cum sunt, atât timp cât le mângâi și le dau de mâncare. Totul meu la mine-n gând, bucăți scrise, cuvinte-mprăștiate și-un octombrie pe care-l vreau cald. S-a terminat septembrie, mă pot trezi. Un alt septembrie, un an, doi ani, octombrie cald și eu mai ceva ca un 3 în 1.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: September 30, 2012 | Comments: 2

Miam-miam bun

Sunt egoistă. Știu și m-am obișnuit cu ideea. Nu-mi place să-mpart. Nimic. Decât să-mpart, mai bine-mi mănânc mâna. Am și eu, ca tot omul, excepții, dar nu despre accesele mele de larghețe și altruism e vorba azi.

Pe lângă faptul că nu-mi place să împart, am oroare să mi se ceară ceva. Nu contează că-i un covrigel dintr-o pungă de covrigei frați, un cartof sau o clătită. Nu-mi place să mi se ceară. De obicei sunt binecrescută și-ntreb care dacă vrea. Atunci e ok să zici da. Înseamnă că-s în dispoziții mărinimoase și nu-i nici un pericol de moarte. Nu te pândește nici o primejdie să iei din mâna mea. Îs un soi de câine dresat: când îmi dau eu mie voie, sunt foarte inofensivă; altfel sunt un pitbull dezlănțuit.

Există chestii împărțibile. De obicei alea pe care le poți lua cu mâna liberă, fără să te murdărești: bomboane, ciocolată, țigări. Și unele pe care nu le-aș împărți decât dacă sunt în stare să folosesc aceeași lamă cu tine, fără s-o sterilizez înainte. Gen mâncarea care se mănâncă cu lingura sau cu furculița, din farfuria din fața mea.

Cum să vii, mă, să ceri din farfuria altuia, după ce ai mai gustat din vreo două farfurii înainte? Când – repet – nu ești din categoria privilegiată cu care mi-aș împărți lama?

Argumentul suprem e pofta. Că mori de poftă, că crăpi, că te zvârcolești dacă nu guști. Da` ia-ți, frate, o porție numai a ta și bălăcește-te acolo. Bălăceala în mâncarea proprie e permisă și justificabilă. Bălăceala în mâncarea altuia e orgie, fără consimțământul tuturor. 

Iei o furculiță. Guști din mâncarea ta. Bagi furculița adânc în gură. Ceri din mâncarea altuia. Îți lingi furculița bine de tot înainte, doar n-ai vrea să-i contaminezi mâncarea lu` ăla cu ce mănânci tu. Bagi furculița băgată anterior în gura ta, în mâncarea altuia. Miam-miam, bun. Și mai ceri și la a terța persoană. După ce lingi bine furculița, ca să nu amesteci felurile de mâncare între ele. Miam-miam, bun. Și revii la farfuria ta.

Bine, tu poate n-ai nici o problemă. Poate ăla de la care ai gustat, nu și-a băgat încă furculița în gură și dup-aia în mâncarea lui. Da` dacă da? Atunci e un soi de amestec de informații genetice, un cocktail de ADN care mișună prin vreo trei farfurii? Dacă ai putea face copii doar prin amestec de salivă, ați fi toți 3 însărcinați, fiecare cu copilul celorlați doi. Simplu, matematic.
Nu permit furculițe străine în mâncarea mea decât dacă mi-ar plăcea ca copilul meu să semene cu tine. Altfel mă simt violată. Cu furculița.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Published: September 29, 2012 | Comments: 11

Paștele cailor

Cine e boieru` Gică? Am dilema asta din copilărie, când se trezea Bucur: a luat examenele; boieru` Gică! sau: a câștigat la loto; boieru` Gică!
 Mă, toate chestiile bune i se întâmplau lu` boieru` ăsta. Și eu nu-l știam. Nu cred să fi venit vreodată pe la noi, că l-aș fi reperat. Trebuia să fie plin de el, cu atâtea realizări la activ.

Da` boier? Credeam că boierii au dispărut demult. Ei, cine știe, o fi dintr-o viță veche de boieri vechi, și i-a rămas porecla. Da` cine a mai auzit de-un boier pe care să-l cheme Gică? Ăsta-i nume de combinist, nu de granda. Mă rog, o fi avut săracul părinți bătuți în cap. Oricum ar fi fost, Gică ăsta e o dilemă. Încă-l mai amintește Bucur și parol că eu habar n-am cine-i. Dacă-l cunoaște cineva, să-mi trimită și mie o poză, să-l identific cumva.

Și unde și-a-nțărcat dracu` copiii? Ha? Asta o știe cineva? Tre` să fie drăguț puiul de drac. Ce poa` să fie nașpa? Vreau să văd pui de drac de-abia înțărcați. Toată lumea pomenește de locul ăla, da` nimeni nu spune drept: uite, dom`le, acolo și-a înțărcat dracu` copiii! Nu, te lasă să te chinui să dezlegi singur misterul, de parc-ar fi toți Agatha Christie.

Eu nu mă-ntreb și mai ales când s-a apucat tata de gătit. Că știu că Bucur e descurcăreț și știe să gătească de când era mititel. Eu vreau să știu când e Paștele Cailor. Dacă există Paște ortodox, Paște catolic, Paște evreiesc, de ce n-ar exista și Paștele Cailor? Vreau să știu data exactă, pentru că mi se pare discriminare pe față să nu se spună când e. Adică ce, caiii n-au sentimente? Nu au și ei dreptul să aibă o sărbătoare? Nici măcar nu vreau să știu deocamdată învierea cui o sărbătoresc ei, vreau să știu doar când. Asta mă roade. Știu eu că-n arhivele Vaticanului tre`să stea scris negru pe alb data, da` cine-mi face și mie hatârul și se interesează?

Pentru că am câteva promisiuni care vor fi împlinite la Paștele Cailor și vreau să mă pregătesc până atunci. Bine, mai am câteva care s-or împlini când mi-oi vedea ceafa, da` asta nu-i așa de greu. Puțin antrenament, și bună, ceafă! Pac! S-a-mplinit promisiunea. Cu Paștele e mai dificil, că tre`să vin cu probe concrete.

Mă-ntorc la calcule…

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: September 28, 2012 | Comments: 34

Mea culpa

Vina.
De a fi acționat. De a nu fi acționat. De a fi spus. De a nu fi spus. De a fi fugit. De a fi stat. De a fi ales. De a nu putea alege.
Nu-mi vorbi mie de vină. O știu. O cunosc cum mă cunosc pe mine și-mi știu toate vinele. Îmi asum toate greșelile și-ncerc să le fac iertate și-ncerc să merg mai departe. Îmi spun c-am trecut peste ele, mă lovesc uneori ca marfarul, din spate, le retrăiesc, le dau din nou în urmă și sper să fie ultima dată când mi le aduc aminte.
Îmi aduc aminte și mă bântuie până și greșeli pe care le-am făcut când încă nu eram la școală. Impactul nu-i același, dar înțelegi ce spun. Și-mi îmbrățișez vina știută, pentru că nu-i clișeu că din greșeli înveți. Prefer să nu le fi făcut dar om sunt, și-n fața greșelilor îmi plec capul, îmi cer iertare și nu le mai repet.

Dar nu-mi face vină din vina ta. Nu-mi inventa tare pe care nu le am și nu-mi da să duc păcate pe care nu le-am săvârșit, doar pentru a scăpa tu mai ușor. Nu mă scoate vinovat de eroarea ta. Nu te spăla pe mâini și nu te lepăda de mine ca să ieși tu impecabil. Mă șifonez, poate accept ceea ce arunci peste mine, dar nu te mai cunosc.
Poate nu e mult și poate că nu-ți pasă; nu acum. Dar va veni momentul ăla când vei fi singur cu tine. Îți va răsuna singurătatea în urechi și toate imperfecțiunile pe care mi le-ai aruncat în spate, toate cuvintele neadevărate, toate se vor aduna lângă tine, și-ți vor spune povestea lor, și vei retrăi toată vina. Te vei întoarce de pe-o parte pe alta și nu, n-o să plece de lângă tine. Te va mânca pe interior pentru că nu-s greșeli pe care le-ai făcut fără voie; le-ai făcut cu bună știință. Și dacă ale mele mă rod încă, ale tale te vor roade veșnic.

Nu-mi vorbi de vină. Mi-o asum. Dar doar pe-a mea.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: September 27, 2012 | Comments: 2

Peace, bro!

Uneori mă simt ca Marele Rastafarian. Îmi lipsesc dread-urile, hotărârea de a mă purifica în fiecare zi, căciula aia colorată și marijuana. În rest, SUNT Marele Rastafarian. Până la un punct.

Eu-s cu nasul pe sus tot timpul. Că așa sunt eu. Chiar și când nu sunt, tot par. Defect genetic. Și n-am nimic cu ăștia care-s și ei cu nasul pe sus tot timpul. Îi înțeleg, fraternizez cu ei, ne ignorăm pasional sau ne ciondănim zgomotos. Trece și o luăm de la capăt.

Da` nu-i pricep pe ăștia care-s cu nasul pe sus vreo două zile după ce li se-ntâmplă anumite chestii, și-apoi revin cu nasul în pământ.
Afli că ești însărcinată. Când revii între muritori, câteva zile – până-ntr-o săptămână – ai așa o aură de nepenetrat. Intangibilă ești. The fuck? Nu ești aceeași persoană ca și înainte? Nu cu tine împărțeam o țigară și făceam caterincă pe rupte? Ce-i cu impresiile astea? Tot tu ești. Da` schimbarea e evidentă. Ești mai grea, calci mai apăsat, eventual garderoba e schimbată să dea bine pe o doamnă. Să nu te mai recunosc, stuchi-te-ar mâțele! Aura aia durează o bucată de timp. Presupun că vine ca cadou de babyshower, cu termen de garanție. Expiră rapid, când realizezi tu că ești aceeași. Da` greutatea aia de câteva zile mă bagă-n ceață. Îmi disturbă zen-ul rastafaric.

SAU îți iei carnetul. Muamă, ce realizare! Alura à la Stallone când a scăpat planeta de la pieire, nasul sus, sus de tot. Dacă n-ai grijă, o să zboare și-o să-l cauți ca Michael Jackson, prin arhive.
SAU termini facultatea. Festivitatea de absolvire. Mami, tati, buna și-nc-o droaie de rubedenii, mândrie c-ai terminat, mamă, și-ai o diplomă, și nu mai e nimeni ca tine. Și te simți mare. Important. Rupere. Da` asta se-ntâmplă acolo. În ochii mei ești aceleași. Mie nu-mi pasă că tu ai terminat facultatea. Numai în an cu tine au mai fost câteva sute. Ești un nume pe o listă.

De ce o zi, două, trei, ai nimbul ăla deasupra capului? Mulți avem carnet, mulți am terminat o facultate, nu ești mai special. Nu te distingi în mulțime. Nu-ți scrie permanent în frunte nici unul dintre evenimente. Decât dacă ți-l tatuezi, ceea ce ar fi prostie totală. Și-atunci?
Să-mi explice cineva avânturile astea parțiale, urmate de o revenire la capul în pământ că eu, de la înălțimea nasului meu, n-o pricep. Cu, sau fără motiv.

Mă-ntorc la gânduri de dread-uri azi. Mâine, posibil să vreau să mă rad în cap și să fiu într-o dispoziție nazistă.
Peace, bro!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: September 26, 2012 | Comments: 6