Monthly Archives: October 2012

N-am titlu că mi-e lene

Cică în curând o să avem în grădină mai multe banane decât cartofi. Adică or să fie câmpuri întinse cu bananieri. O să facem piure de banane, ciorbă cu banane și banane prăjite. Cartofi? Cartofii nu mai sunt în trend. Cartofii sunt expirați. So last year!

Problema mea e că nu am cartofi în grădină. De unde rezultă că n-o să am nici banane. De unde rezultă că eu, cea fără de cartofi în grădină, voi fi printre puținele persoane care se vor mai bucura de cartofii prăjiți, fără teama de a nu fi în trend. O să mă rugați, o să salivați lângă mine, voi, cei care alegeți să-nlocuiți cartoful rege cu banana uzurpatoare, când o să mănânc din castronul cu cartofi prăjiți rumeiori și crocanți. O să fie prohibiție la cartofi, dar îmi voi dezvolta o afacere la negru. Voi submina supremația bananelor, pentru că până și ciorba cu banane mi se pare blasfemie.

Pe lângă problema stringentă cu cartof versus banană, mă mai macină ceva. Doamna Mamă s-a apucat să spele în draci. Are program de spălat pentru cele câteva zile în care cică o să fie mai cald, că vrea să se usuce rapid rufele. Dilema mea acum e: cum fac eu trierea? Cum aleg hainele care merită spălate primele? Dacă se-ncălzește, am nevoie de tricouri. Da` nu ține mult. Deci e posibil ca ierarhia să fie inversată. Plus că vrea să iau decizia asta importantă și vitală rapid, și eu sunt aici, tastând liniștită. De precizat că Doamna Mamă se simte mulțumită când are cât mai multe rufe de spălat, deci cred c-o să scot tot șifonierul la înaintare. S-o văd că strălucește de fericire. Ce copil bun sunt, cum mă gândesc eu la sentimentele ei!

Și să-mi explice și mie cineva de ce mă doare capul în halul ăsta? Cu ce trece? În câte ore trece? Și, mai ales, de ce trebuie să mă duc la serviciu cu durerea diavolească și prea puțin fair-play? Înțeleg să mă doară dacă l-aș fi lovit. Da` așa, fără motiv? În consiliul organelor interne propun votarea moțiunii: să nu te doară decât dacă te lovești. Altfel să stea liniștite și să-și vadă de treabă. Eu nu mă apuc să fac grevă la muncă decât dacă nu-mi convine ceva. Chestiile mele interne și externe de ce nu pot funcționa după același principiu?

În altă ordine de idei, n-am nici o problemă cu faptul că mă doare nasul. L-am lovit la tocul de la ușă, pe o parte. Îl înțeleg și nu mă uit câș la el că mă doare. A fost vina mea că n-am avut grijă de el. Noroc că nu s-a umflat, mititelul, altminteri mergeam cu carboava mutant prin oraș. Nasul e un organ simțit. Capul nu cunoaște buna cuviință. Nici să propun să mi se taie capul nu pot, că-i al meu. Așa că-mi chinui stomacul cu pastile. Dreptate-i asta?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: October 31, 2012 | Comments: 1

Metafizica obiectelor

Cele mai perverse obiecte posibile sunt brichetele. Oricât de multe aș avea, chit că îmi cumpăr 10 odată, inevitabil a doua zi nu mai găsesc nici una. Sau, dacă le găsesc, nu mai au gaz. Parcă se autoconsumă. Parcă se mănâncă singure. Fac picioare și dispar. Uneori mă-ntreb dacă nu am eu norocul de a avea brichete bântuite. E blestemul brichetei, sau blestemul fumătorului.
Plus că mai sunt persoanele alea, care-ți cer bricheta și uită să ți-o aducă înapoi. Măcar de-ar avea-o la ei. Nope, rămân și fără aia, mai cer o dată, mai dispare o brichetă. Unii sunt găuri negre. Nebuloase. Și-mi imaginez cum undeva, în afara spațiului și timpului, sunt toate brichetele pierdute și tot gazul care dispare fără urmă și fără explicație.

La fel de perverse sunt și chibriturile. Ele nu dispar. Ele chiar nu se consumă. Sunt peste tot. Găsești chiar și când nu vrei o cutie de chibrituri, doar că ele nu se aprind. Rar dai peste un băț, dintr-o duzină, care să se și aprindă. Ba chiar poți încerca cu câte 3 bețe odată, rezultatul e la fel de nul. Mă gândesc că e o conspirație mondială împotriva fumatului.
Singurele chibrituri care merg cu adevărat sunt într-o cutie imensă, pe care au pescuit-o ai mei de nu știu unde. Problema cu ele e alta. Da, au și ele o problemă, am zis doar că-s perverse. Niciodată nu știu pe care parte se deschide cutia. Rezultatul? Întregul clan de bețe răsfirat pe podea. Stai și-adu-nă-le, băț cu băț, ai grijă să nu-nghită pisica vreo unul, ai grijă să nu calci pe ele pentru că, de obicei, senzația e unic de dureroasă. Nu pricep psihologia obiectelor de foc.

Și nici cheile care dispar când am nevoie de ele, nici mărunțișurile care-și schimbă locul fără știrea mea, nici cum se evaporă banii din cont cu mult înainte de salariu. Dileme, intrigi, complicații. Tre` să mai cresc ca să le pricep. Doar că atunci o să-mi pierd memoria, și-o să fie buletinul de vină că eu uit, sau că pierd chestii. Și nici așa nu ajung la o rezolvare. Ce viață complicată am!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: October 30, 2012 | Comments: 8

Echilibru în construcție



Dacă mă-ntrebai ce vreau să fiu când eram mică, răspundeam clar: arheolog. Era perioada Indiana Jones, cu aventuri în piramidele Egiptului, cu descoperiri senzaționale și scenarii colorate. Salvator al istoriei. Mai târziu, am vrut să fiu avocat. Era perioada în care John Grisham făcea furori cu Firma și Cazul Pelican, manie întreținută în timp și de Ally McBeal. Salvator al proceselor fără speranță.
Am vrut să fiu psiholog, pentru că mi se părea interesant să ai un birou frumos mobilat în care persoane diverse vin și-ți povestesc toate problemele lor și tu le oferi simplu pe tavă rezolvarea. Salvator al sufletelor pierdute.
În tot timpul ăsta, am scris. N-am salvat pe nimeni cu cuvintele mele, scriu din plăcere.
În perioada în care-mi căutam meserii, nu gândeam serviciu. Nu cred că gândeam nici măcar carieră. Gândeam vocație. Eram acest Don Quijote al cauzelor pierdute, acest bard al viselor.
Când am început facultatea, încă gândeam vocație. Jurnalism. Plăcerea de a scrie, goana după subiecte, fraze care pot schimba lumea în bine.
Și-apoi realitatea mi-a sărit în față. Un jurnalist în Galați nu are cum să schimbe lumea. Pentru a schimba ceva prin meserie, îți trebuie dorința de a face carieră. Trebuie să fii rechin. Să simți gustul de sânge. Să exploatezi orice fărâmă de șansă. Să fii capabil de sacrificii. Să ai ambiție, să fii devotat muncii tale, să poți să te sacrifici muncind 14 ore în loc de 8, să respiri meseria prin toți porii, să vrei să ajungi sus.
Ai mei aveau program de 8 ore. Nu mă interesa ce anume muncesc atât timp cât, după ce ajungeau regulamentar acasă, se ocupau de mine. Nu stăteau peste program. Nu era nevoie, sau nu aveau dorința de a lucra mai mult.
Ei n-au simțit chemarea vocației și n-au ales drumul carierei. Au avut un serviciu, și m-au crescut pe mine.
Eu… eu n-am ceea ce-ți trebuie pentru o carieră. Sunt prea comodă. Din punctul meu de vedere, cariera exclude în mare parte viața extraprofesională. Ieșirile cu prietenii, timpul liber, relaxarea, momentele tale cu tine sau cu cei pe care-i iubești sunt reduse. Timpul care ar trebui să fie liber este dedicat lucrurilor care te pot ajuta să avansezi pe scara ierarhică. Ești setat pe ideea de a fi cel mai bun și, ca să fii cel mai bun, trebuie să sacrifici micile plăceri.
Lucrul la care mă pricep și care ar putea fi considerat o vocație e scrisul. Unii pictează și se întrețin din asta. Altora le place dansul și au făcut din vocație, carieră. Alții fac fotografii și câștigă Pulitzer-ul, alții tind spre Nobel-ul pentru literatură, unii mor din cauză de radiații, pentru că au descoperit razele X. 
Nu m-aș putea întreține din scris fără un serviciu. Posibil ca, în timp, să ajungă o vocație. Până atunci, am nevoie de serviciul care-mi aduce un venit și care mă împinge spre vocație.
Până atunci, muncesc 8 ore pe zi. Definesc lucrurile pe care trebuie să le fac, conform fișei postului. Le elimin pe cele care nu-mi aduc venit. Îmi respect îndatoririle, sunt productivă 8 ore pe ceas. După 8 ore de muncă, las totul în urmă. Serviciul e serviciu, după –  începe viața extraprofesională.
Ieșiri, planuri, un pahar de vorbă, jucat cu pisicile, scris, filme, muzică, shopping, fericiri care unora li s-ar părea minore. Fericirea mea exclude cariera. Fericirea mea e departe de muncă. Lucrez pentru a-mi putea întreține plăcerile, viciile, lucrurile care mă fac să zâmbesc.
M-am gândit mult. Foști colegi de liceu, foste cunoștințe, oameni care au urmat visul carierei. Acum sunt sus. M-am dezumflat atunci. M-am deprimat. Eu sunt agent relații clienți. Ei sunt directori, manageri, funcții pompoase și venit pe măsură. Eu par pârlită pe lângă ei. Și-apoi am realizat că, în locul lor, eu n-aș fi fericită. Aș fi un leu în cușcă. Ei au alte priorități decât mine. Prioritatea mea e viața personală. Aș deveni cenușie în locul lor, cu toate că ei strălucesc. Strălucesc pentru că asta și-au dorit, nu pentru că s-ar mula și pe mine. Strălucirea lor ar deveni rugina mea la fel cum, probabil, fericirea mea e rugină pentru ei. Și nu i-am mai invidiat. Suntem diferiți, din fericire.
Suntem în permanență în căutarea unui echilibru. Trebuie să învățăm să ne gestionăm timpul. Suntem managerii timpului. Începători. De cursurile avansate se ocupă TMI-ul.   
Soluțiile pentru o viață echilibrată? Sunt altele, pentru fiecare în parte. Fiecare decide pentru el. Echilibrul nu poate fi universal, la fel cum fericirea nu e universală.
O soluție ar fi să decizi din start ce ți se potrivește: vrei doar un venit, program fix și timp liber, alegi serviciul. Venitul nu e de ajuns, vrei să și avansezi, vrei mai multă influență și-un loc mai bun în ierarhia firmei, chiar dacă asta îți taie din timpul liber, te axezi pe carieră. Vrei să faci ceea ce-ți place, venitul e un scop secundar, nu cauți trepte ierarhice, ci doar recunoaștere în domeniul care te pasionează, atunci îți urmezi vocația. E o soluție realistă, la care apelează majoritatea persoanelor în prezent.
O altă soluție ar fi să combini 2 din 3: serviciul care-ți susține financiar vocația, cum e cazul celor care decid să se apuce de pictură, de hand-made, de artă în general, pentru că au talent, vor să-l fructifice dar, cel puțin în primă fază, au nevoie de sprijin financiar pentru a reuși. Serviciul care te conduce către carieră, și aici poate fi vorba de oricine, de la medici la avocați, de la agenți relații clienți la militari. Vocația care se transformă în carieră, în condițiile în care talentul tău, pasiunea ta te ajută să devii nu doar cunoscut, ci și autoritate în domeniul pe care ți l-ai ales. 
În fiecare dintre cazuri e posibil ca viața personală să devină parte integrantă din alegere. Să nu mai existe de sine stătătoare, să fie servită cu porția, printre picături.
Soluția ideală ar fi să lucrezi ceva ce-ți place, care să-ți aducă și venit, să se transforme în carieră, să-ți permită și timp liber. Atât timp cât faci ceea ce-ți place, timpul acordat celor dragi e mult mai ușor de găsit.
Cred că, până la urmă, echilibrul între profesional și extraprofesional stă în autodisciplină. Să-ți impui când muncești și când te bucuri de compania celorlalți. Să nu te lași dus de val, să nu pici în extreme. Și da, să-ți dai seama ce vrei, ce te definește, ce ți se potrivește. Pentru că nu poți avea echilibru atât timp cât nu ești mulțumit cu alegerea făcută.
Echilibrul meu?
Echilibru în costrucție. 
SuperBlog 2012, etapa 12.

Published: October 30, 2012 | Comments: 2

Nunta de argint


”Era frumoasă, Doamne, era frumoasă. Iubea ciocolata mai ceva ca un copil orfan, purta brățări din covrigi calzi, pierdea constant la șah și nu știa să-și picteze unghiile cu ojă.
 Am logodit-o cu mine și cu inel de jucărie.”
Tata e scriitor de familie. Adică, o dată la câțiva ani, strângem bani să-i publicăm o carte. O cumpărăm tot noi, o citim tot noi, plus câțiva colegi pensionați și o vecină rămasă văduvă de război.
Mama e muza tatei din `74. A fost muza lui încă din diminețile cu covrigi calzi, stații reci de tramvai, cozile nocturne la lapte și pâinea pe cartelă.
A fost muza lui logodită cu inel mic și verde din plastic, cumpărat în joacă, dintr-o librărie încă deschisă seara. Dar tata l-a împachetat frumos, în folie de la ciocolată.
A rămas muza lui și în fotografia de nuntă, cu verighete împrumutate, rochie albă fără perle și diademă fără cristale.
Au trecut 25 de ani.
Dragă jurnal…
25 octombrie
Concediul înseamnă câteodată Galați, părinți și Dunăre.
Lui îi place șahul matematic pe o tablă veche, ea e matematică în ingredientele pentru ciocolata de casă. El recunoaște un vin nobil după aromă, ea își dorește un parfum cu aromă nobilă.
De câteva zile îl surprind admirând prin ochelari inele adolescentine de pe site-uri care laudă, promit și garantează o poveste sau măcar reconstituirea unei povești de dragoste.
Îl privesc amuzată. Îmi zâmbește senin, modest și-mi spune că se apropie nunta, o nuntă de argint, o amintire veșnică. Motivul pentru care s-ar întoarce în timp. S-ar întoarce pentru un inel care nu e din plastic.
Se apropie 1 noiembrie.
26 octombrie
Am căutat zile în șir, am căutat cadouri inedite pentru un moment inedit, am căutat elegant pentru cel ce scrie elegant, am căutat vin fin și sobru pentru cel ce scrie memorii, am căutat jocuri logice pentru cel ce respectă jocul, am căutat aroma de ciocolată care persistă ca o amintire vie, am căutat un parfum obsedant ca o amintire vie.
27 octombrie
Azi am găsit ceea ce căutam. Azi am găsit originalitate. Azi am găsit Borealy.
Am ales vin și șah,strategie și respect, eleganță și regi de argint. Ambalate cu argint și aur, calitate și eleganță.
Am ales ciocolată și diamante, vanilie și cacao, Emporio Armani și cosmetice Bomb. Ambalate alb-diamant și alb-ciocolată albă.
Am ales să aștept doar 24 de ore, am ales garanție, am ales calitate, am ales ambalare de lux. Și amprentă personală.
Voi păstra secretul, voi plăti simplu, cash la curier și voi aștepta 1 noiembrie.
În puține zile, scriitorul și muza lui se recăsătoresc în argint. O singură dată în viață.
29 octombrie
Spre amiază a venit Borealy. Păstrez un secret cu un ingredient secret. Două zile și începe noiembrie. Ascund cel mai frumos cadou.
Mă amuză tata când plănuiește ceva. Seamănă cu un copil în fața calculatorului, când ar trebui să-și facă temele. Caută pe ascuns, mă privește vinovat și minimizează orice fereastră când intru în cameră. Mă amuză și mai tare când privește degetele mamei pe sub ochelari, analizează timid, ia măsuri, calculează bugetul. Tata vrea un inel.
Îi arăt Borealy, îl învăț Borealy. Găsește repede și se îndrăgostește a doua oară. Îmi arată un inel, mă învață despre tot ce înseamnă un inel. 
Un inel cu două inimi, o declarație, un echilibru, Yin și Yang, inelul care povestește, inelul unic care se potrivește, inelul… care păstrează amintiri.
Îmi spune că e prea târziu, 1 noiembrie e prea aproape. Îi amintesc că octombrie e generos, cu 31 de zile, și un inel poate călători în doar 24 de ore.
31 octombrie
Tata păstrează un secret primit în cutie de catifea neagră și o felicitare Borealy, cu versurile lui.
Tata e iar scriitor, e iar poet, e iar timid, zâmbește iar.
Tata e iar tânăr.
1 noiembrie
E ziua nunții de argint și ziua în care mi se încheie concediul.
Azi am zâmbit mai mult decât oricând. Azi au zâmbit mai mult decât oricând. Am păstrat zâmbetul în fotografii, am băut vin nobil, am jucat șah nobil și am privit inelul cu două inimi cum înaintează pe deget. Nobil. Pentru eternitate. Pentru mereu.
Mi-a fost drag tata timid și mi-a fost dragă mama nerabdătoare. Și mi s-au părut frumoși căsătoriți în argint.
Mi-au fost dragi ai mei zâmbind constant, cu vin și tablă de șah, logodiți cu străluciri albe și negre, muza albă și scriitorul cu condei de abanos.
Părăsesc orașul de pe Dunăre în seara nunții lor.
Părăsesc fata logodită cu inel jucăuș din plastic și băiatul care o aștepta zilnic în stația de tramvai.
Azi scriu despre o nouă tablă de șah, un vin bun, un parfum care a făcut-o să zâmbească, scriu despre inelul cu două inimi, scriu despre toată ciocolata din lume, scriu despre părinții mei și despre singura lor nuntă de argint.
Azi scriu despre Borealy.
P.S. – Videoclip cu amintiri, special pentru Borealy.
SuperBlog 2012, etapa 11.

Published: October 28, 2012 | Comments: 0

The road to Știuca

M-am gândit eu să-mi transform blogul într-unul de profil. Să m-apuc să dau sfaturi pescărești, pentru toți pescarii pasionați, care se duc la baltă cu laptopul după ei. Și pentru ăia mai conservatori, care nu și-au luat laptop, și se duc cu tot sistemul în spate să se relaxeze în compania peștilor. La momentul respectiv mi se părea o idee bună. Din lipsă de pasiune pentru undițe, nadă și tot neamul înotătoarelor care se prăjesc în tigaie, am renunțat. Și rău am făcut!

Ar fi fost o alegere de viață excelentă. Mind blowing, life changing, Supercalifragilisticexpialidocious. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că n-am mers pe drumul care acum îmi pare predestinat, cineva s-a gândit bine de tot, și-a ajuns pe pagina mea căutând ”imagini de pus pe desktop cu stiuca”.

Pentru că e mai greu fără diacritice, nu-mi pot da seama dacă respectivul căuta ȘTIUCA aceea sau o știucă oarecare. Oricum ar fi, e clar că e hotărât. N-a ales un crap, un morun sau o regina-bălții. Nu! Știa clar că vrea o știucă. Îmi plac oamenii hotărâți. Nici măcar n-a căutat la modul general, pești. Asta l-ar fi banalizat. Oricine poate avea pești pe desktop. O știucă însă, mai rar!

Dilema cu care mă confrunt e alta: de ce ai vrea o știucă pe desktop? Te trezești dimineața, dai drumul la comp și TANAAAAAM! Știuca aia urâtă îți zice bună dimineața. Puțin cam freaky, dacă e să mă-ntrebi pe mine, dar, nah, nu te poți pune cu gustul omului.
Pe bune acum, îs urâte rău de tot. Eu zic că au probleme cu nervii la cum arată. Și au mereu dureri de măsele. Și te aștepți din moment în moment să te ia la bătaie. Să sară din monitor, să te-agațe de figură și să te ducă în adâncuri, unde să se-nfrupte mânios din tine.
Da` poate omului îi era foame. Poate îi e mereu foame și peștele lui preferat e știuca. Și, cum nu poate mânca non-stop știucă, s-a gândit s-o aibă mereu în fața ochilor, pentru a-i alimenta mania.
Sau poate voia să inducă cuiva un mesaj subliminal, ceva gen declarație de dragoste. Când za love deschide compul, să se gândească ”ești știuca mea preferată” și să se-nmoaie, să roșească și să chicotească fericită.
Sau un mesaj de amenințare: dacă te pui cu mine, te fac știucă! Te umplu ca pe-o știucă, te bag la cuptor ca pe-o știucă, te halesc ca pe-o știucă. Nu mai ai scăpare!
Sau o fi știucofil. Nu piscofil, pentru că d`ăștia sunt destui. Știucofil, stadiul suprem de iubire.

Partea interesantă e că a fost persistent și îndărătnic în căutare de-a ajuns la mine. The road to Știuca. Drumul e plin de obstacole, el nu se dă bătut. Va ajunge la capătul misiunii, chiar de va fi să moară. Într-un fel îmi pare rău de el, că la mine n-a găsit nici poze cu știuca, nici indicii. Da` asta e, sometimes we lose, sometimes we win. Mă-ntreb doar dacă, într-un final, a găsit exact ceea ce căuta. Nu de alta, dar perseverența lui e de aplaudat. Mai rar oameni care să-și urmeze visul până-n pânzele albe…

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: October 27, 2012 | Comments: 3