Echilibru în construcție



Dacă mă-ntrebai ce vreau să fiu când eram mică, răspundeam clar: arheolog. Era perioada Indiana Jones, cu aventuri în piramidele Egiptului, cu descoperiri senzaționale și scenarii colorate. Salvator al istoriei. Mai târziu, am vrut să fiu avocat. Era perioada în care John Grisham făcea furori cu Firma și Cazul Pelican, manie întreținută în timp și de Ally McBeal. Salvator al proceselor fără speranță.
Am vrut să fiu psiholog, pentru că mi se părea interesant să ai un birou frumos mobilat în care persoane diverse vin și-ți povestesc toate problemele lor și tu le oferi simplu pe tavă rezolvarea. Salvator al sufletelor pierdute.
În tot timpul ăsta, am scris. N-am salvat pe nimeni cu cuvintele mele, scriu din plăcere.
În perioada în care-mi căutam meserii, nu gândeam serviciu. Nu cred că gândeam nici măcar carieră. Gândeam vocație. Eram acest Don Quijote al cauzelor pierdute, acest bard al viselor.
Când am început facultatea, încă gândeam vocație. Jurnalism. Plăcerea de a scrie, goana după subiecte, fraze care pot schimba lumea în bine.
Și-apoi realitatea mi-a sărit în față. Un jurnalist în Galați nu are cum să schimbe lumea. Pentru a schimba ceva prin meserie, îți trebuie dorința de a face carieră. Trebuie să fii rechin. Să simți gustul de sânge. Să exploatezi orice fărâmă de șansă. Să fii capabil de sacrificii. Să ai ambiție, să fii devotat muncii tale, să poți să te sacrifici muncind 14 ore în loc de 8, să respiri meseria prin toți porii, să vrei să ajungi sus.
Ai mei aveau program de 8 ore. Nu mă interesa ce anume muncesc atât timp cât, după ce ajungeau regulamentar acasă, se ocupau de mine. Nu stăteau peste program. Nu era nevoie, sau nu aveau dorința de a lucra mai mult.
Ei n-au simțit chemarea vocației și n-au ales drumul carierei. Au avut un serviciu, și m-au crescut pe mine.
Eu… eu n-am ceea ce-ți trebuie pentru o carieră. Sunt prea comodă. Din punctul meu de vedere, cariera exclude în mare parte viața extraprofesională. Ieșirile cu prietenii, timpul liber, relaxarea, momentele tale cu tine sau cu cei pe care-i iubești sunt reduse. Timpul care ar trebui să fie liber este dedicat lucrurilor care te pot ajuta să avansezi pe scara ierarhică. Ești setat pe ideea de a fi cel mai bun și, ca să fii cel mai bun, trebuie să sacrifici micile plăceri.
Lucrul la care mă pricep și care ar putea fi considerat o vocație e scrisul. Unii pictează și se întrețin din asta. Altora le place dansul și au făcut din vocație, carieră. Alții fac fotografii și câștigă Pulitzer-ul, alții tind spre Nobel-ul pentru literatură, unii mor din cauză de radiații, pentru că au descoperit razele X. 
Nu m-aș putea întreține din scris fără un serviciu. Posibil ca, în timp, să ajungă o vocație. Până atunci, am nevoie de serviciul care-mi aduce un venit și care mă împinge spre vocație.
Până atunci, muncesc 8 ore pe zi. Definesc lucrurile pe care trebuie să le fac, conform fișei postului. Le elimin pe cele care nu-mi aduc venit. Îmi respect îndatoririle, sunt productivă 8 ore pe ceas. După 8 ore de muncă, las totul în urmă. Serviciul e serviciu, după –  începe viața extraprofesională.
Ieșiri, planuri, un pahar de vorbă, jucat cu pisicile, scris, filme, muzică, shopping, fericiri care unora li s-ar părea minore. Fericirea mea exclude cariera. Fericirea mea e departe de muncă. Lucrez pentru a-mi putea întreține plăcerile, viciile, lucrurile care mă fac să zâmbesc.
M-am gândit mult. Foști colegi de liceu, foste cunoștințe, oameni care au urmat visul carierei. Acum sunt sus. M-am dezumflat atunci. M-am deprimat. Eu sunt agent relații clienți. Ei sunt directori, manageri, funcții pompoase și venit pe măsură. Eu par pârlită pe lângă ei. Și-apoi am realizat că, în locul lor, eu n-aș fi fericită. Aș fi un leu în cușcă. Ei au alte priorități decât mine. Prioritatea mea e viața personală. Aș deveni cenușie în locul lor, cu toate că ei strălucesc. Strălucesc pentru că asta și-au dorit, nu pentru că s-ar mula și pe mine. Strălucirea lor ar deveni rugina mea la fel cum, probabil, fericirea mea e rugină pentru ei. Și nu i-am mai invidiat. Suntem diferiți, din fericire.
Suntem în permanență în căutarea unui echilibru. Trebuie să învățăm să ne gestionăm timpul. Suntem managerii timpului. Începători. De cursurile avansate se ocupă TMI-ul.   
Soluțiile pentru o viață echilibrată? Sunt altele, pentru fiecare în parte. Fiecare decide pentru el. Echilibrul nu poate fi universal, la fel cum fericirea nu e universală.
O soluție ar fi să decizi din start ce ți se potrivește: vrei doar un venit, program fix și timp liber, alegi serviciul. Venitul nu e de ajuns, vrei să și avansezi, vrei mai multă influență și-un loc mai bun în ierarhia firmei, chiar dacă asta îți taie din timpul liber, te axezi pe carieră. Vrei să faci ceea ce-ți place, venitul e un scop secundar, nu cauți trepte ierarhice, ci doar recunoaștere în domeniul care te pasionează, atunci îți urmezi vocația. E o soluție realistă, la care apelează majoritatea persoanelor în prezent.
O altă soluție ar fi să combini 2 din 3: serviciul care-ți susține financiar vocația, cum e cazul celor care decid să se apuce de pictură, de hand-made, de artă în general, pentru că au talent, vor să-l fructifice dar, cel puțin în primă fază, au nevoie de sprijin financiar pentru a reuși. Serviciul care te conduce către carieră, și aici poate fi vorba de oricine, de la medici la avocați, de la agenți relații clienți la militari. Vocația care se transformă în carieră, în condițiile în care talentul tău, pasiunea ta te ajută să devii nu doar cunoscut, ci și autoritate în domeniul pe care ți l-ai ales. 
În fiecare dintre cazuri e posibil ca viața personală să devină parte integrantă din alegere. Să nu mai existe de sine stătătoare, să fie servită cu porția, printre picături.
Soluția ideală ar fi să lucrezi ceva ce-ți place, care să-ți aducă și venit, să se transforme în carieră, să-ți permită și timp liber. Atât timp cât faci ceea ce-ți place, timpul acordat celor dragi e mult mai ușor de găsit.
Cred că, până la urmă, echilibrul între profesional și extraprofesional stă în autodisciplină. Să-ți impui când muncești și când te bucuri de compania celorlalți. Să nu te lași dus de val, să nu pici în extreme. Și da, să-ți dai seama ce vrei, ce te definește, ce ți se potrivește. Pentru că nu poți avea echilibru atât timp cât nu ești mulțumit cu alegerea făcută.
Echilibrul meu?
Echilibru în costrucție. 
SuperBlog 2012, etapa 12.

Comments (2)

  1. clarra

    Tin sa te felicit pentru talentul scriitoricesc pe care-l ai. Iti citesc cu deosebita placere fiecare articol, si de curand a prins gustul si iubitul meu, asa ca-ti citim seara impreuna articolele :)
    Eu chiar mi-as dori ca intr-o buna zi sa te vad editor, pentru ca presa romaneasca are nevoie de un suflu proaspat.
    Si mi-ar placea sa te cunosc intr-o buna zi :) (si eu sunt galateanca).

    PS: Pentru mine mine, tu esti SuperBlog-ul adevarat, indiferent de ce spune juriul

    Reply
    1. Camelia Bucur

      mulțumesc frumos. mi-ai făcut ziua mai frumoasă:)
      succes și ție ;)

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *