Monthly Archives: November 2012

Bacchusian

Mă-mbăt.
Mă-mbăt des și rar, pentru că Einstein spunea că timpul e relativ. Deci mă-mbăt relativ, și mă-mbăt după regulile fizicii. Niciodată fără să am știința aproape. Mi se pare inconștiență curată să faci asta, fără să știi unde, cum și cât de târziu o să aterizezi.

Mă-mbăt cu cuvinte, mă pot îmbăta bacchusian, dar mai rar o să-ți dai seama, pentru că starea mea naturală e definită ca un etern sevraj.
Bacchusian mă-mbăt cu tine. Și-o să spui că fac literatură, și-o să râzi dar eu, fără nici o licoare, mă-mbăt cu tine.
Mă-ntreb cum ar fi scris poeții pe care-i citim în manuale, care scriau indescifrabil cu pana pe hârtie, printre atâtea taste. Și mă întreb cum ar fi fost literatura dacă toți scriitorii, adunați lângă aceeași tastatură, și-ar fi dat sfaturi cum să tasteze @, în funcție de limba aleasă ca scriitură.

Și mă întreb dacă, cu tastatura intactă, scriu la fel de caligrafic și la fel de citibil pentru tine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: November 30, 2012 | Comments: 0

De la cutie de carton la card de memorie


Prima unitate de stocare pe care am avut-o, a fost o cutie. Nu, nu o cutie electronică, o cutie de lemn. Mi-am dorit-o, am tânjit după ea și, într-un final, s-a îndurat tata de mine și mi-a meșterit-o. Propria mea cutie de stocare. În care puneam tot felul de tâmpenii, de la ambalaje la bile colorate, de la șuruburi la pietre perfect normale, dar care mie mi se păreau fantastice. Acolo-mi îngropam secretele, acolo îmi ascundeam comorile, aia era comoara piraților, în viziunea mea.
Să-mi fi imaginat eu că ”mediu de stocare” e cu totul altceva decât o cutie fizică, cu conținut fizic, în condițiile în care nu știam cum arată un calculator decât de la televizor? Să-mi fi imaginat că poți stoca idei altfel decât pe hârtie, scrisori altfel decât în plic, muzică și filme altfel decât pe casete sau orice informație altfel decât în dosare atent prinse cu șină? Departe de mine gândul.
Am crescut în ton cu evoluția. Am prins compul cu hard de 40GB, stick-ul de memorie de 124Mega, mail-ul la care puteai atașa un maxim de 5Mega, cd-ul de 700Mega și am supraviețuit.
Am crescut eu, a crescut și spațiul de stocare. Au apărut spațiile virtuale în care puteai să îndeși informații dacă nu te ținea hard-ul sau dacă nu voiai să le păstrezi în casă. La care puteai avea acces oricând, de oriunde. Un soi de seif în bancă, pentru bunurile pe care nu vrei să le ții lângă tine, dar la care vrei să poți ajunge atunci când ai nevoie.
Au trecut timpurile în care transferam filme de pe hard pe hard, când îți lua o veșnicie și 2 cd-uri să tragi un film mai lung, când trebuia să trimit 5 mail-uri cu 10 poze. 
Au trecut timpurile în care îmi făceam probleme că nu am loc pe hard să-ndes toate filmele care-mi plăceau, și trebuia să cumpăr cutii întregi de cd-uri ca să le am aproape. 
Au trecut timpurile în care facturile veneau în plic, le scoteai frumos, le plăteai și dup-aia păstrai chitanțele în dosare frumos aranjate. Acum le plătești on-line și proba că le-ai plătit e tot on-line.
Mediul de stocare a evoluat rapid de la cutii de lemn la cutii de carton, de la cutii de carton la hard-disk, stick de memorie, servicii gen Cloud, hard-disk extern și, în prezent, forma supremă, card-urile de memorie. Mici și încăpătoare.
În timp, presupun că vor ajunge la nivel de microcip, pe care să-l poți implanta direct sub piele și să porți frumos și ușor informația cu tine. Din ce în ce mai mici, cu capacitate de stocare din ce în ce mai mare. Și mi le imaginez ca antibioticele din copilărie, un soi de capsule care conțineau tot ce aveai nevoie, bicolore și plasticate, doar că în viitor nu vor conține prafuri medicinale, vor conține amintiri, și informații, și lucruri importante, și nimicuri, și toate la un loc.
Sau poate viitorul va fi împlinirea unei legende vechi care spunea că-ți păstrezi amintirile în fiecare fir de păr. Poate că ne vom stoca amintirile, informațiile, jocurile cu alții, cuvintele nespuse, totul nostru, în firul de păr. Poate vom avea cu toții părul lung, nu din dorința estetică, ci pentru că totul nostru va fi acolo. În noi. Cu noi. 
Nimeni nu trebuia să-ți atingă părul; cea mai mică atingere era un viol direct al intimității, și-un viol al amintirilor, ca o parolă spartă. Prin atingerea părului, îți furau în legendă amintirile; prin atingerea părului, în viitor îți vor fura informațiile.
În prezent am părul scurt și-un stick modest, de 4GB, pe care-l folosesc pentru transfer de poze, documente word, filme și muzică. Un card de memorie la telefon, pe care cred că-mi va lua mulți ani să-l umplu. Mi-aș dori un HDD extern, mic, delicat și ușor de transportat, pe care-l pot cumpăra dintr-un magazin online, HDD extern la promoție, pentru momentele în care chiar am nevoie să fac schimb de informații. Nu folosesc spațiile de stocare on-line pentru că-mi par un soi de gaură neagră. În viziunea mea ușor paranoică, oricând poți pierde ce ai pus acolo, și atunci ”la revedere” amintiri, ”la revedere” trecut, ”la revedere” toate lucrurile virtuale care-mi sunt dragi. Întotdeauna am vizualizat spațiul ăsta virtual ca pe spațiul cosmic; ai pierdut ceva, e pierdut pentru vecie!
Și, uitându-mă la toate, mi-e dor de trecut, de timpul în care aveam cutii mai mici sau mai mari la dispoziție, în care puteam înghesui tot ceea ce voiam păstrat. Fără să știu dacă voi mai ajunge vreodată la cutia aia, fără să fie toate ordonate regulamentar în ea, fără să existe o disciplină, doar amintiri palpabile.
Și când mă gândesc că cele 10 kilograme de amintiri care mi-ar încăpea mie într-o singură cutie încap lejer pe-un stick, în maxim 10 giga, mi se face teamă. Pentru că asta înseamnă că eu pot fi transformată-n câțiva giga și, în viitor, probabil voi ajunge să cântăresc mai puțin de-un miligram, pentru că-n viitor voi fi o amintire. 
Și amintirile nu mai cântăresc cât cântăreau odată. 
P.S. – amintirie mele, stocate într-un filmuleț pentru Azerty.
SuperBlog 2012, etapa 27.

Published: November 29, 2012 | Comments: 4

False flags

Am avut zilele trecute o mare revelație: nu-s gay. Ba chiar deloc. Sunt așaaa, ceva de neexprimat în cuvinte, prea puțin demn de a fi luat în seamă.
Păi, ca să fii gay adevărat, trebuie să îndeplinești câteva condiții extrem de simple pe care eu, oricât de mult m-aș zbate, nu le îndeplinesc.

În primul rând, contul tău de Facebook trebuie să aibă un nume cât mai colorat. Ceva care să conțină neapărat ”Iubitzik”, ”Frumushik”, ”Bombonik”, sau măcar o aluzie subtilă la unul dintre personajele din L Word. Dacă e numele tău alipit de Shane e cu atât mai bine. Dă caracter.

Apoi, trebuie neapărat să ai profilul public, să vadă toată lumea că ești out, că ești tu, că ești acest Rebel Yell al unei societăți fost oprimate. Și să ai cât mai mulți friendși dintre persoanele de la punctul 1. Că altfel nu ești parte din comunitate, și dacă nu ești din comunitate, nu exiști, mă!

E musai să-ți placă și, dacă se poate, să practici un sport cât mai sportiv și, de preferat, de echipă. Gen fotbalul. Știi imaginile alea cu bărbații care se bat aprobator pe fund când dau câte un gol? Ei, la nivel feminin, ce poate fi mai atrăgător decât o gașcă de femei transpirate, alergătoare și furioase de fel, care se îmbrățișează extatic la un gol?

Apoi, tre` să ai haine cât mai masculine. Unisexul e cam interzis, că cică ți-e teamă să-ți exprimi sexualitatea până la capăt. Blugi bărbătești, cu talie înaltă, cât mai cowboy cu putință și, dacă se poate, cravată. Dacă nu știi să-ți alegi o cravată de soi, nu-i nimic! Merge și cravata lu` bunicu`. Tot masculină se cheamă. 

Figura? Cât mai constipată cu putință. Un soi de Johnny Bravo când se pregătește să agațe. Că cică pică gagicile ca muștele la atitudinea macho. Și, dacă se poate, buzele-ncordate, vă rog, că e chestie de atitudine aici. Arăți nerv, vână, spirit.

Oi fi eu defectă. Oi fi având o doagă lipsă. Poate nu-mi funcționează bine sinapsele în ultimul timp, da` nu pricep. DE CEEE? Care-i șpilul? Adică, girl on girl nu mai presupune că-ți plac femeile, nu surogatele de bărbați? Nu mai presupune femei veritabile, ci un grup de hipsteri de gen feminin? N-am nimic, da`dacă asta-i imaginea generală despre ”comunitate”, mă declar depășită, învechită și conservatoare și nu vreau să fiu alipită comunității. Rămân în ramura mea conservatoare gay, în care femeile sunt femei, bărbații sunt bărbați, și se iubesc între ei fără să se dea false straight.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: November 27, 2012 | Comments: 0

Consum românește


Consum românește din 1984, când laptele venea în sticle din alea mari, cu capac de staniol.
Și brânza topită era iute, și cașcavalul era iute, și brânza de burduf era iute. Dar consumam românește, pentru că altceva nu știam.
Singurele produse românești pe care le mâncam cu plăcere, și știam clar că-s românești, pentru că aveau obiceiul să crească direct în grădina bunică-mii, erau fructele și legumele. Tufa de zmeură, caisul din care culegeam caise și clei, roșiile direct de pe curpăn, ardeii iuți care chiar erau iuți, căpșunile pe care le culegeam eu, mică, direct din răsadurile mici, bobul mâncat direct de pe tulpină, fasolea pe care o culegeam eu, cu mâna mea, și ajungea direct în ciorbă, toate erau românești. 
Românești pentru că le vedeam cum cresc; naturale, pentru că bunica le uda singură, cu furtunul, și știam clar că nu le ”injectează”. A injecta era un verb foarte la modă în perioada în care am crescut eu, și trebuia să te ferești de tot ce era injectat, pentru că riscai să faci nu știu ce boală și să mori.
Așa am crescut eu. Cu lapte cu capac de staniol, cu coada românească de la lapte, și cu fructe și legume naturale, din grădina bunicii.
Când am crescut, la modă erau pulpele de pui americane mari, laptele pasteurizat la cutie mare și pepenii mari, strugurii mari, căpșunile mari. Toate erau mari. Toate erau de import. Și când spuneai c-ai luat ceva ”de import”, ți se umplea gura, că erau mari, erau scumpe, și arătai că ai bani. 
Ai mei n-aveau bani când eram eu mică. N-aveau bani nici când am crescut, n-au bani nici acum. 
Copilăria mi-am petrecut-o cu pui de Avicola, lapte de la țărani și fructe din grădină. Legumele erau și ele tot din grădină, bonus. Când nu erau din grădină, erau de la bătrânica din colț, care vindea leuștean și țelină și ștevie și roșii, la un preț oareșcare. 
Erau românești? Erau! Erau naturale? Erau! Aveau ciorba și desertul gust ca-n copilărie? Aveau!
Am crescut. Nu mai depind de banii părinților, nu mai depind de bătrânica din colț.
Ce cumpăr? Sau, cumpăr românește? Cumpăr, în funcție de calitate. 
Țigările le prefer din afară. Cafeaua, hainele, berea, electronicele, la fel. 
Când vine vorba de ouă, lapte, brânză, legume, fructe, le prefer românești. 
Nu pentru că mă umple pe mine de mândrie națională eticheta aia, pe care o văd în Real, la ”Standul produselor românești” și pe care scrie ”Încurajezi producătorii locali” sau ”Susții economic regiunea în care locuiești”. 
Nu pentru că știu ce consum, alegând produse de proveniență autohtonă. 
Nu pentru că, într-un fel sau altul, aș încuraja istoria regiunii. 
Nu pentru că vreau să trăiesc sănătos, mâncând sănătos. 
Aș fi fățarnică să afirm asta, în condițiile în care eu pun accent pe gust și pe savoare. 
Le aleg românești pentru că au acel ceva care-mi aduce aminte de cum erau alimentele naturale odată. De cum era când mâncai, fără să te temi de E-uri. De cum era când, mic fiind, rupeai caisa din copac, și-o mâncai nespălată.
Recunosc, alimentele străine arată mai apetisant. Dar când ajung la gust, când sunt eu față-n față cu salata mea, în care am pus roșii de grădină, castraveți și salată tot de-acolo și brânză nu feta, ci brânză originală, de la oi originale românești, parcă simt vitaminele cum intră-n mine. Le simt naturale, nealterate și nemodificate. 
Pentru c-am crescut cu ele și le recunosc real oriunde, oricând.
Și nu aleg anumite alimente românești pentru a încuraja economia națională. Ăsta e ultimul lucru la care mă gândesc, când fac cumpărături. De fapt, mă îndoiesc că există persoane care să ia în calcul acest aspect când cumpără ceva. Pur și simplu mă încântă ideea că mărul e românesc, și-o să-l aleg mereu înaintea celui ”de import” nu pe motiv de naționalism, ci pe motiv de savoare. La fel ca mine, mulți. Toți cei care au cumpărat mere mamut, au ajuns la concluzia că nu au nici un gust, și s-au întors la merele mici, galbene și dulci, din livada națională. La pepenii care pârâie sănătos când îi tai, la cireșele ochioase de mai, la produs românesc, vândut românește.
Iar dacă economia românească ar fi strict legată de fructe, legume și lactate, atunci am fi ași ai economiei mondiale. Pentru că majoritatea cunoaște încă gustul autentic și majoritatea alege încă natural, în defavoarea exoticului. Din fericire, există încă produse la care excelăm. Din nefericire, există încă snobi care pun prețul, înaintea amintirilor.
În continuare cunosc naturalul, încă mai cumpăr zarzavat de la băbuța din colț, încă aștept căpșunile de grădină, îmi place încă laptele gras, de țară, și ador roșiile din grădină, pe care încă le mai crește tata. Ca tradiție de familie. Iar pe surorile lor, le găsesc în Real. 
Și nu mă mândresc autohton și național; mă bucur sincer când văd salata naturală, la mine-n farfurie. Și când o gust. De câte ori am ocazia.
P.S. – Film făcut pentru Real.


SuperBlog 2012, etapa 26.

Published: November 26, 2012 | Comments: 5

Ce culoare au ochii tăi?


Era începutul vremurilor. Începutul lumii, începutul popoarelor, începutul țărilor. Toate s-au întâmplat pe rând, și cum s-au întâmplat s-au și trecut, și lumea le vede ca legende.
O să-ți spun o legendă. Cea mai frumoasă dintre toate. O legendă în care nu se bat Titanii, o legendă în care nimeni nu moare de tot, o legendă în care nimeni nu-mpietrește și nimeni nu iubește fără rost.
Se-ntâmpla la-nceputul lumii, al popoarelor, și-al țărilor. 
S-a-ntâmplat în timpul lui Clovis I, în timpul când Franța încă nu se chema Franța, dar francii formau regatul franc. Franc, ca privirile pe care și le aruncau unii altora. Franci erau cu toții, franci se voiau cu toții, și erau sinceri, și loiali și cinstiți, și erau un soi de copii mari, care nu cunoșteau nici înșelăciunea, nici minciuna. Iar când unul dintre ei înșela, sau mințea, îl priveau în ochi și nu-și puteau da seama. 
Aveau cu toții aceeași privire gri și-aceiași culoare gri a ochilor, și gri-ul îi ajuta să-și ascundă cinstea și necinstea. Pentru că gri-ul nu are ape, nu are intonații, nu are sentimente și, între alb și negru, el este singura culoare pe care nu o poți recunoaște drept bună sau rea.
Arian din naștere, după ce-au trecut aproape 500 de ani de creștinism, Clovis s-a căsătorit cu prințesa burgundă Clotilda și s-a botezat catolic. Din dragoste. Din dragoste nu pentru normă, ci pentru femeie. 
Și arianii au plâns pentru că regele lor, Clovis, nu a știut să vadă dincolo de gri, Clovis n-a știut să recunoască înșelăciunea cu care l-a cucerit Clotilda, Clovis n-a știut să citească dincolo de apele ochilor ei că ea nu-l iubea pe el, ea-și iubea credința, și el era putere, și credința are nevoie de putere ca să cucerească.
Din lacrimile copiilor arieni, din lacrimile copiilor franci, arienii au construit cadoul de nuntă pentru Clovis. Un colier din mii de pietre, din pietre din mii de culori, un colier care purta în el blestemul părăsirii. În momentul în care Clotilda va naște primul copil neplămădit din dragostea lor, colierul să se rupă. Să se rupă, să se desfacă, să se-mprăștie în pietrele care l-au construit. Să se-mprăștie ca lacrimile copiilor arieni, părăsiți din dragoste curată.
Și n-a crezut Clovis în blestemul arienilor, pentru că soția lui era credincioasă, și Clotilda îl învăța la bine, și Clotilda nu i-ar fi făcut rău. 
Și a avut Clotilda 3 fii, și colierul a rămas intact. 
Când s-a născut al patrulea fiu, Chlotar, în durerile nașterii Clotilda și-a smuls colierul de la gât. A tras de el cu putere și cu mânie de mamă care naște. 
Și pietrele s-au răspândit colorate în toată camera, și servitoarele le-au adunat și le-au aruncat pe geam, pentru că regina a crezut că e semn rău. Nu era Chlotar sânge din sângele ei? Nu era Chlotar fiul lui Clovis? 
Semn rău și blestem arian, și pietrele au zburat pe fereastră.
Primul lovit a fost un băiețaș franc. Probabil băiețașul care striga mereu ”lupul!” Cu ochii gri, din tată-n fiu. O nestemată din colier. Verde.  L-a lovit în ochi și, din ziua aia, copilul n-a mai avut ochii gri. Ochii lui au devenit verzi, ca ai șarpelui, ca ai viezurelui, ochi verzi, ochi de pisică. 
Și alte nestemate verzi au căzut peste copiii franci și, parte din ei, au și azi ochi verzi, ochi de gelozie, ochi de necrezut. 
Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi.
Pietrele albastre au căzut peste copiii arienilor care și-au păstrat credința. Care s-au păstrat puri, care s-au păstrat blânzi și copilăroși. Ochi de lapte. 
Ochii albaștri ca seninul, te îmbată ca și vinul.
Pietrele maro au ajuns la copiii care te câștigau din primul zâmbet. Care nu trebuiau decât să se uite la tine ca să le juri credință veșnică. 
Ochii căprui, fură inima oricui.
Pietrele negre, cele mai rare din colierul reginei, au căzut peste copiii curioși. Peste copiii care, mai târziu, au devenit persoanele cu cea mai rară culoare de ochi. Indescifrabili și ascunși. Ca pietrele care i-au găsit. 
Ochii negri și blânzi, de dragoste sunt flămânzi.
În Franța copiii nu mai aveau ochii gri. Și nici copiii lor, și nici copiii copiilor lor.
Și trădarea reginei a ieșit la iveală mulți ani după, când Chlotar și-a omorât nepoții și a spălat Franța tatălui său într-o mare de sânge. Sânge din sângele lui.
Clovis a murit demult. Demult a murit și Chlotar, demult și-a plâns regina nepoții, demult blestemul arienilor există încă-n lume. 
În fiecare culoare a ochilor recunoști încă nestemata din colier, și-n fiecare culoare a ochilor încă citești gelozia, puritatea, veșnicia și secretul. Pentru că, la fel ca nestematele reginei, copiii franci s-au răspândit peste tot în lume și gri-ul cinstit al ochilor s-a transformat în culorile care te mint dulce. Dulce ca dragostea, pe care preferi să o crezi, fără s-o întrebi.  
P.S. – film făcut pentru LuxuryGifts.

SuperBlog 2012, etapa 25.

Published: November 25, 2012 | Comments: 4