Jurnal vechi. Cuvinte on-line


Prima scrisoare – scrisoare către Moș Crăciun. Cu N și S întoarse, cu Dragă Moș Crăciun și am fost foarte cuminte anul acesta. Litere de tipar, creion și-o foaie de dictando.
Primele poze – poze alb-negru. Apoi culori șterse, o poză cu Polaroid-ul, bani strânși din banii de pachet ca să scoatem pozele de grup de la Revelionul din `98, pozele din studenție pentru care am așteptat banii de Crăciun, renunțat la poze pentru că erau costisitoare, poze cu cameră digitală. Pozele prezentului.
Prima carte – Moș Bărbuță. Carte de colorat, cu versuri și foi prea puțin fine.
Almanah cu foi multe, poze alb-negru, respectul pentru cărți. Colecție completă din Biblioteca pentru toți. Colecție de Mickey Mouse, Salut și Bravo. Poze cu ai mei tineri, poze cu mine mică, poze cu rubedenii îndepărtate, de la început de secol, vederi vechi, toate păstrate într-o cutie mare, numai bune pentru depănat povești și amintiri din amintirile altora. Ziare cu prea mult tuș, ziare în care căutam chirie, renunțat la ziare. Oricum nu le citeam decât pentru anunțuri, și anunțuri găsești mai multe pe net.
Mi-am mutat parte din pozele vechi pe net, peste restul se adună praful. Nu mai fac poze decât dacă le pot muta în comp. Nu mai citesc ziare decât on-line. Nu mai colorez demult și demult nu-i mai scriu Moșului. Singurul lucru cu care nu mă pot obișnui sunt cărțile în format electronic. Nu pot să citesc decât dacă simt cartea în mână, dacă dau pagina, dacă-mi miroase a hârtie. Încă mai cumpăr cărți și încă-mi place izul de carte nouă.  
Mi-am scos lucrarea de licență la imprimantă. În trei exemplare. N-a fost costisitor, a fost plictisitor, pentru că imprimanta era lentă și eu fără răbdare.
Cu 30 de ani în urmă, lucrările de licență se băteau la mașină. Cu indigo, fără să existe xerox, trei exemplare identice, bătute cu răbdare la mașină. Ei nu știau că se poate mai repede, ei aveau timp pentru toate.
Cu 100 de ani în urmă, lucrările de licență se scriau de mână. În trei exemplare. Dacă aveai bani, o și tipăreai. Era lent și costisitor, dar era semnificativ pentru ei.
Eu nu mi-aș fi scris licența de mână. Eu n-aș fi tipărit-o. Eu am scos-o la imprimantă și-a fost ultima oară când am folosit una.
În lumea mea, mă bazez pe digital. În lumea mea nu mai există documente pe hârtie, există documente trimise pe mail. În lumea mea, pozele se văd direct pe ecran. Prefer pozele pe hârtie. Dar pozele alea vechi, care se-ncadrează în timpul lor. Pozele pe care trebuie să le ții în mână ca să realizezi că timpul ăla a existat cu adevărat. Eu, în prezent, pe hârtie, arăt bizar. Ca și cum m-ai conduce în trecut, cu outfit-ul de prezent. Eu, tunsă scurt, cu blugi și pierce-uri, pozând lângă Marele Gatsby. Nu merge. Timpul meu e digital, la fel sunt și pozele mele. 
Și n-am nevoie de ziare care să-mi spună ce se-ntâmplă în lume, atât timp cât am internet-ul care mă ține la curent cu ultimele știri. Dacă ar fi toți ca mine, n-ar mai exista decât tipografii care să scoată, în continuare, cărți pe bandă rulantă. Cărțile ar fi singurele care să mă ancoreze într-o realitate palpabilă.  
Și totuși. Lumea încă mai citește ziare. Lumea încă are o multifuncțională performantă la care să scoată pozele și să le trieze în albume. Lumea încă mai caută oferte Samsung sau Hp sau Canon, ca să facă un cadou de Crăciun. Lumea încă primește facturi în plic și cere chitanță la bancomat. Lumea folosește acum magazine online în care să găsească poarta către trecut. 
Ironia: on-line, caută soluții pentru tipar. Virtual caută palpabilul.
Din respect pentru natură, unii folosesc mai puțină hârtie. Eu folosesc încă hârtia pentru bilețele lăsate mie, reminder; pentru idei venite subit, pe care le scriu puțin caligrafic și descifrabil doar pentru mine; nu înțeleg pliantele printate pe care nu le citește nimeni sau publicitatea pe hârtie. 
Adopt ideea de poză printată doar ca un cadou cu iz vechi. Și citesc. Citesc de parcă n-ar muri copaci pentru asta și de doi ani am uitat să-mi încarc cartușul la imprimantă. 
Sunt ecologică, sau doar uitucă?
Am filmat un album, am scris pe hârtie și filmulețul meu e virtual, pentru Azerty.
SuperBlog 2012, etapa 19.

Comments (4)

  1. Tury

    Heheheh, prins-am în armată mașina de scris, una de producție RDG. Am fost curier vreo 5 luni, bătam moamă la mașină ca robotul.

    Reply
    1. Camelia Bucur

      eu am încercat să scriu la mașină; nu mi-a reușit NICIODATĂ! :(

      Reply
  2. Alexandru-Arthur Filimon

    Mna pai in armata am invatat asa cazon, mai fortat, pe nevrute. Inveti chestii in armata pe care in civilie nu le-ai putea invata.

    Reply
    1. Camelia Bucur

      știam eu că trebuia să fac armata!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *