Real de luni


Termenul de ”sportiv de performanță” a fost inventat special pentru mine. Am făcut o săptămână de gimnastică, nu mă puteam cățăra nici măcar pe bârnă pentru că n-aveam echilibru, am renunțat. Am făcut o săptămână de judo, eram prea înaltă, n-aveam partener, am renunțat. O săptămână de înot, știu doar să fac pluta, am renunțat. La baschet era prea mult de alergat, la volei mi-am scrântit un deget, la rezistență nu făceam mai mult de două ture, pe role nu pot să mă țin pe picioare, cu bicicleta de-abia știu să pun frână, ce mai! Sunt visul sportiv al oricui!
Paradoxal, îmi place sportul. Admir persoanele care fac mișcare pentru a se menține și visez ca, la 60 de ani, să arăt și eu ca Madonna fără operații estetice. Abdomen plat, mâini lucrate, mușchi și fibră. Și-n fiecare zi am câte un impuls din ăsta de a mă apuca serios de mișcare.
Cum sportul tradițional nu e de mine, mișcarea înseamnă abdomene, cardio și mers pe jos. Mult mers pe jos. Aici sunt as. Dacă mă pui să alerg 100 de metri, tre`să fii pregătit să suni la ambulanță; dacă mă pui să merg, mult și repede, n-am nici o treabă. Sunt acest Forrest Gump al mersului pe jos. Și hotărârea mea de a mă menține în formă mă ține câteva zile și-apoi gata cu abdomenele, gata cu cardio, revenim la sfântul mers.
Știu că-mi face bine. Știu că ar trebui să mă țin de program, că ar trebui să-mi scutur și meniul și obiceiurile pentru a mă menține în formă, știu că-mi crește doza de optimism, fizic mă simt mai bine, psihicul meu n-are decât de câștigat, dar… Sufăr de-un sindrom între lene, las` că fac mâine, las` că-ncep luni și-o lipsă acută de timp.  Cât mi-ar fi să mă duc la sală de două ori pe săptămână? Mi-ar fi! Trei ore pe care nu știu de unde să le scot, refuz să mă duc de la sală direct la serviciu, calculez cu creionul pe hârtie și-mi dă cu minus. Jobul meu implică program  16-24. Dacă ar exista săli cu program de noapte, să aterizez după ora 24 pentru o sesiune de fitness direct acolo, probabil mi-ar fi mai ușor.
Și văd persoane poate chiar mai ocupate decât mine care-și găsesc timp să se-mpartă. Care găsesc în orele alea eliberarea. Care se relaxează între serviciu și familie, la sală. Cu toate tentațiile culinare din jur, cu toată lipsa de timp, cu dorința de a deveni couch potato atât de intensă, unii încă respectă faza aia cu ”mens sana in corpore sano”. Pe fugă sau nu, printre mail-uri, referate, proiecte, deadline-uri, persoanele prezentului se gândesc intens la cum să se mențină.
Cum Yoko Ono m-a dezamăgit, pentru că n-a găsit încă secretul vieții veșnice, cum de mult timp încoace n-am reușit să calc pe la sală, m-am gândit eu că-mi stă mai bine să-mi aduc sala acasă. Așa că în urmă cu 3 ani  mi-am cumpărat bicicletă fitness și bancă de abdomene. Parol! Sunt singurele chestii pe care le pot folosi fără să mă plictisesc și fără să-mi pierd suflul. Am studiat intens ofertele înainte – gimnastică pentru creier – și-am găsit ce-mi trebuia în oferta Real. Bicicletă mecanică și bancă de abdomene. Greutățile le-am luat separat, pentru că n-aș vrea să fac aripioare până la 50 de ani.
15 minute de bicicletă, 200 de abdomene, foit vreo 10 minute ganterele plus vreo 2 kilometri de mers pe jos, sper să nu mă stafidesc înainte de vreme. La fel de cinstit recunosc că nu mă pot ține de program nici cu sala acasă dar, de câteva ori pe lună, mă pocnește zelul. Și totul începe cu ”de luni” când știu clar că ar trebui să-nceapă cu ”de acum”, dar măcar e un pas înainte.
Îmi lipesc bilețele cu ”de luni!”, ”de luni!”, ”DE LUNI!”… Și febra musculară pe care o resimt în momentul de față o să treacă mai repede dacă mâine n-o să amân. N-o să amân pentru că, de fiecare dată când fac sport mă simt așa, mai importantă, mai impresionantă, mai reală. Să văd cât mă ține de data asta…
SuperBlog 2012, etapa 20.

Comments (2)

  1. Anemona

    “De luni…” asa zic si eu mereu :D

    Reply
    1. Camelia Bucur

      mai grav e că nu specific CARE luni :))

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *