Jurnalul unei pisici de casă – p.2

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și știu foarte bine ce e de mâncat și ce nu, cu toate că humanșii insistă obsesiv și obsedant să-mi repete ce se mănâncă și ce nu.

În primă fază, totul e de mâncat. Tot ce poate fi mirosit, ros, furat, tot ce stă pe-o farfurie, tot ce există în dulapul mare din care vin pliculețele, tot ce poate fi dat jos, tot ce poate fi molfăit, totul. Până și humanșii sunt de mâncat, dacă aș fi o pisică canibal. Sau dacă mi-aș pune mintea cu ei.
Cu toate că-s mari, humanșii sunt slabi și ușor de răpus.

Îmi place humansul meu, deci nu l-aș mânca. Pe cine m-aș mai culca? Cine ar mai avea onoarea să mă mângâie? Pentru cine aș mai da concerte? Dar humansul meu trebuie să știe că, dacă vreau neapărat, îl pot doborî, răni și mânca. De asta, din când în când, îi aduc aminte că e mai slab decât mine, mușcându-l ușor. Poate și o gheară preventivă. Nu prea tare, pentru că-s ușor de zgâriat și nu te mușcă înapoi. Ba chiar se amuză când îs plini de urme de război. Humanșii sunt masochiști dar, în sinea lor, știu că de mine depinde dacă se transformă sau nu în pradă.

Orice e de mâncare sau măcar de încercat. Șireturile sunt bune de ros. Sfoara e bună de ros. Dar mai inaccesibilă pentru că, de fiecare dată când găsesc o bucată decentă de sfoară, humansul o ia și-o duce-ntr-o pungă mare, unde aruncă tot felul de lucruri gustoase sau folositoare. Bucățelele de hârtie cu care mă joc tot acolo sfârșesc. Cablurile. Nu sunt gustoase, dar senzația e uluitoare. Sunt gumate și cauciucate și, sub primul strat, urmează altele. Reușisem să ajung aproape de al doilea strat când humansul l-a îmbrăcat într-o piele deloc gustoasă. L-a izolat, cică. Și acum are gust de mingiuțe din alea portocalii, pe care le desfac și le mănâncă și miroase în toată casa ca atunci când pun un pom mare-n mijloc și-l îmbracă cu alte mingiuțe care nu-s de mâncare, dar se rostogolesc atât de frumos!

Și mai sunt tot felul de lucruri pe care humanșii le mănâncă, unele bune, unele grețoase, dar pe care nu mi le dau decât dacă insist foarte mult. Insist pentru că vreau să gust. Să văd dacă-mi place. Și-apoi se minunează că mănânc chestii pe care ei nu mi le pun niciodată în farfurie. Unele-s bune. Chiar dacă n-ar fi, mi se pare total nepoliticos să mănânce fără măcar să-mi ofere. Să văd ce e. Să decid singură dacă-mi place sau nu, dacă mănânc sau nu. Și tot ei se minunează.

N-am mai văzut ființe care să se minuneze atât de mult ca humanșii. Să te urmărească extaziați când faci chestiile cele mai simple, gen să mănânci morcov, chips-uri sau alune. Sau prăjitură. Fistic. Semințe. Baloane. Paste. Calciu. Cartofi prăjiți. Flori. Și niciodată ei nu se joacă cu mâncarea. Ce rost are s-o mănânci, dacă n-o vânezi puțin înainte? S-o ascunzi, s-o găsești, s-o devorezi ca-n sălbăticie?

Humanșii sunt ciudați.
Și-n fiecare zi descopăr ceva nou despre humanșii mei.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Comments (4)

  1. mihaela

    Chiar asa nu vad de ce ne minunam ca o pisica absolut normala bea cafea si bere :)

    Reply
    1. Camelia Bucur

      nici eu:D

      Reply
  2. Cgv

    Cablurile sunt cele mai gustoase, mai ales ca le plac si soriceilor, in special cele prin care circula curent de 12V, oare care o fi secretul?

    Reply
    1. Camelia Bucur

      nu știm noi ce-i bun…

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *