Monthly Archives: May 2013

Primăria și parcul de căței

Îmi plac câinii și nu-mi plac copiii. Da` eu n-am văzut nimic greșit în hotărârea primăriei de a organiza nu știu ce activități festive week-end-ul ăsta pe faleză, cu ocazia zilei copilului. Și nici în faptul că activitățile alea sunt exact pe-o porțiune de faleză unde se adună lumea să-și lase câinele dezlegat, să alerge în voie. Pentru că faleza e a primăriei și poate să facă ce vrea în ea. Și pentru că nu scrie nicăieri că ăla e parc de câini. Nu e amenajat, nu e îngrădit, nu curăță nimeni, nu plătește nimeni impozit sau taxă de folosire, ergo e loc public. Că eu dacă mă duc cu mâța-n lesă la păscut, și se mai găsesc încă 10 ca mine, asta nu-l transformă în parc de pisici.

Acum vreo 10 ani exista un parc în care-ți puteai duce câinele să socializeze cu alți câini. Și, evident, stăpânii să socializeze între ei. Undeva în centru, în fața blocurilor. A dispărut, pentru că câinele e câine, și stăpânul e stăpân. Nu adună după el, ba-și mai aduce și aportul personal de gunoi. Plus că nu era tocmai plăcut să vezi  un câine cât un vițel alergând spre tine, senzația de cutremur, viziunea că oricând poate să-ți ia jugulara, oricât de mult ar fi strigat stăpânul că e pașnic. Tot cât un vițel era.

De ceva timp parcul de socializare s-a mutat pe faleză. O bucată de teren, câini alergând cu alți câini, stăpâni stând la o șuetă. N-am văzut nici un stăpân cu punga și cu fărașul, ca să adune rahatul după patrupedul propriu, în schimb am văzut stăpâni aruncând nonșalant mucuri de țigară, peturi goale și doze de orice, în condițiile în care coșul era alături.
O bucată de faleză plină de gunoi și de oameni care, cel mai probabil, ar fi strâmbat din nas dacă mi-aș fi adus eu câinele fără pedigree și nevaccinat de vreo 2 ani. Dar care susțin sus și tare că ăla e parcul lor și că primăria e tâmpită să facă petrecere pentru plozi exact în locul ăla.

Exact cum primăria ar fi putut să facă petrecere pentru plozi oriunde în altă parte, la fel poți să-ți plimbi și tu câinele oriunde în altă parte. Diferența între tine și primărie e că primăria are locul în grijă și poa` să facă ce vrea cu el. Diferența între câini și plozi e că n-o să vezi răhăței de plozi tronând în iarbă. Diferența între stăpânii de câini și părinții de plozi, e că părinții își țin plozii în lesă și nu cred c-o să mă muște nici unul. Iar dacă mă mușcă, n-o să sângerez după.

N-am nimic nici cu câinii, nici cu stăpânii lor. Da` mă enervează că se dau cu curul de pământ de parcă le-a mâncat cineva pensia. Că nu se putea în altă parte? Că de ce nu se face acolo legal parc de câini? Că ce ți-e și cu politicienii ăștia, niște retardați bătuți în cap, cum au putut să facă așa ceva? Ce-au făcut, frate?

Înțelegeam să te isterizezi dacă ar fi fost parc amenajat pentru câini și ți l-ar fi luat în week-end, că așa li s-a sculat lor. Deocamdată e doar o bucată de loc public. N-ai drept asupra ei, pentru că n-ai făcut nimic ca să ai dreptul. Vrei petiție. Fă petiție. De-abia după ce petiția e băgată-n seamă, aprobată și parafată, de-abia atunci să faci gât. Acum faci gât degeaba. Există unele persoane care nu pot trăi decât dacă au constant o cauză pentru care să lupte. Chit că e valabilă, sau nu. Dar să se revolte, să fie împotrivă, să fie ei Gică Contra, că alfel s-ar sufoca și-ar muri ca pițigoiul. Cu gheara în gât.

Plus că faza cu plozii e pentru 2 zile. De ce? Pentru că e ziua copilului, d`aia! De ce nu în altă parte? Din același motiv pentru care nici tu nu te duci cu câinele undeva pe unde trec mașini. Pentru că și plozii și câinii sunt retardați, și nu știu să se ferească de mașini.
Și dacă mai aud odată sintagma ”parc de căței” cred că explodez. NU E PARC DE CĂȚEI! E o nenorocită de bucată de pământ pe care au denumit-o așa pompos niște oameni cu interese comune. Când o să fie parc de căței, m-aștept să fie îngrădit, curățat constant și să nu văd câinele fără lesă decât în interiorul gardului. C-așa știu eu că trebuie să arate un parc.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: May 30, 2013 | Comments: 17

De ce nu sunt gospodină

Nu-mi plac complimentele. Decât să-mi faci un compliment, mai bine-mi dai cu o cărămidă-n cap. Și nici o cărămidă-n cap nu-mi place să primesc, nu că aș fi încercat vreodată senzația, dar prefer cărămida. Plus laudele. Nu suport laudele. Oricât ar fi ele de sincere, sau de bine intenționate. Mereu mi se par false. Chit că-s sincere. Nu mă complimenta, nu mă lăuda.

Dacă ar fi să mă autopsihanalizez – pentru că Freud e mic copil pe lângă mine, sau și-ar fi luat lumea în cap dacă ar fi fost cazul să mă aibă pe post de client – aș zice că mi se trage din copilărie. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară. Și n-am mai pățit nimic. Din câte știu eu, Doamna Mamă a fumat cu mine-n burtă, a băut și-un pahar de vin, plus că și-a băut cuminte cafeaua de dimineață, menită s-o trezească și pe ea, și pe mine, dar fără să exagereze; nu și-a refuzat nici o plăcere. Și mai bine de atât nu cred că puteam ieși.

Revenind la sechele. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară.Și-ncepeau să-și laude progeniturile, cu ele de față. Care e mai deștept, care știe ce să facă, care poate să-și atingă urechea cu limba, sau care poate să recite toate statele în ordine alfabetică. Nu știam să fac nici una din chestiile astea, dar eram singurul care știa să citească și să scrie de la 4 ani. Normal că eram mândră. Dar, când venea vorba de lăudat în public, preferam să fiu sub canapea, în frigider sau la mii de kilometri depărtare. Și asta a continuat încă câțiva ani. Cât de bine învață, cum nu face Camelia nici o problemă, cum a luat premiu, cum blaolimpiadăblanoteblascrisblablabla.

Dar cel mai urât dintre toate mi-a fost cuvântul ”gospodină”. Nu că eram eu așa. Nu-mi făceam ordine în cameră, nu ajutam mult și miraculos la spălat vase sau la alte tâmpenii de genul ăsta. Practic, nu făceam nimic. Dar, când ajungeam în grădină la bunică-mea, copil crescut la etajul 9 de la bloc comunist, primul lucru pe care-l făceam era să scot iarba rea dintre roșii și să adun gândacii de Colorado de pe cartofi. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-atunci se trezea oricare să spună că-s gospodină. Mai bine m-ai fi lovit c-o cărămidă în cap.

De când eram mică, gospodină era de rău. Bunică-mea era gospodină. Bunică-mea cealaltă era gospodină. Nu voiam să fiu ca nici una dintre bunicile mele. Plus că aveam viziuni cu negresa aia fără față din Tom și Jerry. Aia era gospodină. Eu eram cineva care aduna iarba și gândacii. În nici un caz bunică-mea, bunică-mea cealaltă, sau negresa din Tom și Jerry. Deci nu mă face gospodină!

Am crescut, și gospodină a căpătat conotații din ce în ce mai negative. Gospodina spală șosete, gătește, face curat în casă de cel puțin 2 ori pe săptămână, gospodina e o femeie tristă, pentru care menajul înseamnă fericirea. Mie nu-mi place menajul. Eu sunt o leneșă care n-are idealuri de spălat șosete de soț și nici de schimbat scutece și nici de șters praful în fiecare zi. Eu nu sunt gospodină.

De ani de zile nimeni n-a mai avut curaj să folosească cuvântul pe mine. Nici motiv, pentru că n-am mai scos iarbă, nici n-am mai adunat gândaci de pe cartofi. Năpasta a venit azi-dimineață. Hrăneam găini. Și m-a prins vecina. ”Ce gospodină ești tu!” Mi-a căzut fața. Am mormăit un ”aham” și-am plecat fără să discut. În tricoul meu negru. Am vaga impresie că-mi uitasem pantalonii în casă. Nu contează. Nici o gospodină respectabilă n-ar hrăni găini în tricou negru, și fără pantaloni. Să se-nvețe minte vecinii mei să se mai uite peste gard!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Published: May 26, 2013 | Comments: 4

Gipsy bride

Ne intrigă, ne enervează, ne răscolește și ne doare cumplit că nu știu ce femei, din nu știu care îndepărtată Africă, încă mai sunt supuse ritualului barbar de circumcizie. La o vârstă fragedă, fără posibilitatea de a alege, sunt transformate în ”birth machines”. Sincer, mă doare numai cât mă gândesc și așa am ajuns să-nțeleg reacția bărbaților când văd pe altul lovit între picioare. Dar se întâmplă la ei acolo. Că sunt bunga-bunga și tre` să mai treacă mult timp până când va fi peste tot ilegală mutilarea genitală feminină. Dar întreaga lume organizează proteste, se burzuluiește și se agită pentru ceva care pe mine, în Galați, România, nu mă afectează decât ca idee.

La fel de multe valuri se fac pentru aia care și-a expus sânii pe facebook și-a fost condamnată. Că cică să fie legale busturile goale la femei. Nu mă afectează. Fie acolo, eu n-am de gând să mă dezbrac în public și să umblu fără sutien pe stradă. Dar se organizează proteste. Că ține de demnitatea femeii, de drepturile ei, că femeia e călcată în picioare și încă considerată obiect.

Și e ciudat că se atacă români cu idei, pentru ceva ce se întâmplă la ”mii de ani lumină”, da` nimeni nu zice nimic despre ce se-ntâmplă lângă ei. N-am auzit să se facă protest pentru că încă se mai vând plodoaice de 3-4 ani, pe zeci de mii de euro și-s transformate în mirese, fără să le-ntrebe nimeni dacă vor, fără să aștepte să nu se mai gândească la dulciuri și jucării. Vândute, transformate-n birth machines, exact lângă tine. Care nu zici nimic despre asta, da` te doare castrarea feminină, pentru că miresele-s copii de țigan. Și țiganii noștri nu ne interesează, ne interesează cutare negresă din cutare colț de lume. Că-s țigani și n-ar trebui să aibă drepturi.
Bat pariu că parte din ăștia de s-au agitat pentru africani au fost întrucâtva de acord cu ideea lui Vadim de acu` vreo 10 ani de a-i aduna pe toți pe-un stadion și de a le da foc.

Știu, e tradiție. Dar tot drepturi umane încălcate sunt. Tot vânzare de om se cheamă. Tot un soi de sclavagism. Probabil că n-ai cum să-i schimbi. Că tradiția la ei e la fel de adânc inoculată ca la africanii la care te implici cu pancarte și cu hau-hau. Dar ăștia sunt prea aproape de tine. Și-i știi prea bine. Cum să lupți pentru drepturile țiganilor? Păi, țiganii sunt hoți, și miros, și nu poți să-i consideri egali cu tine.
Newsflash: și africanul ăla poate fură. Și miroase urât, nu pentru că nu se spală, ci pentru că așa e el. Și din punctul lui de vedere, albii put. Și poate nici pe ei nu-i consideri egali, că-s necultivați, și barbari și puțin sălbatici. Dar mai degrabă țipi pentru o cauză mondială decât pentru una care-i atât de aproape c-o poți pipăi.

Eu, una, n-aș ieși cu pancarte pentru nici una din cauzele de mai sus. Da` m-a atins oarecum că ploadă de 14 ani a fost măritată și trimisă departe. Plodoaică care, la 14 ani, era mai cuminte decât oricare plodoaică româncă, cultivată și emancipată. Și mai timidă, și mai cu bun simț. Și care încă se gândea ce joc să mai joace.
Și nu pentru că-s eu un suflet mare, că nu-s. Pentru c-o știam și mă obișnuisem oareșcum cu prezența ei.
Și creierul meu nu poate să conceapă cum, în 2013, poți s-o măriți fără să vrea, cu cineva pe care nu-l cunoaște, și cum poți să treci pe lângă, să afli ce și cum și să râzi batjocoritor, că ei sunt țigani, și e normal să facă asta.

La ei e normal. Normalul lor. Reacția ta nu e normală. Normalul de bun simț. Și nu-nțeleg cum nu ți se ridică părul, și poți să și râzi. Nu e tot un om, mă? Nu e tot un copil? Ce-ai zice dacă ai avea 14 ani și-ai fi vândut? Nu cred că ți-ar pica tocmai bine sau c-ai mai râde atunci. Dar e lumea lor. Să ne amestecăm în tradiția africanilor, că e mai de bon ton și să râdem de ce se-ntâmplă sub ochii noștri. Că suntem români cultivați, emancipați, și-n nici un caz egali cu ei.
Și să aruncăm cu pietre în ăla care sugerează că și țiganii au suflet, și simt durerea la fel ca și tine, pentru că așa ceva e imposibil și tu ești un eretic, fără pic de naționalism în vene și-ți pasă mai mult de ei decât de Sabina aia, care s-a decorat cu tricolorul, ba mai mult chiar decât de cutare cu Eurovisionul, că n-am văzut să fi scris nimic de el.
UUUĂĂĂĂ!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: May 20, 2013 | Comments: 7

Jurnalul unei pisici de casă – p.3

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-n fiecare zi îmi dau seama că humanșii sunt doar niște pisoi care-ncearcă să descopere lumea. Când ai pisoi, trebuie să ai grijă de ei, să le arăți ce e bine și ce nu, să-i înveți să folosească litiera, să se spele, ce să mănânce și ce să bea. Așa e și cu humanșii. Sunt niște pisoi uriași. Și trebuie să-i educi, pentru că-s neajutorați și neîndemânatici.

Încerc de ceva timp să-mi învăț humansul să folosească litiera. Humanșii nu folosesc niciodată litiera, în schimb au o manie ciudată să fure din litiera mea.
Nu știu cum supraviețuiesc fără litiera, dar mă aștept din moment în moment să explodeze, pentru că nu e tocmai sănătos să n-o folosească niciodată.

Întâi am crezut că se ascunde de mine. Că îi e rușine. Așa că m-am făcut că dorm. Humansul n-a folosit litiera.
L-am luat cu frumosul, am tors, am țipat la el, nimic. Se-ncăpățânează să nu. Și mi-e teamă de momentul ăla în care se va umfla ca un balon și va face poc! Amenințarea e iminentă. Pericolul e în aer. Nu știu cât timp o să mai reziste și mi-e milă de el. Dar n-am ce-i face. Încăpățânarea o să-l omoare.
Mă-ntreb totuși dacă, după ce explodează, o să se-nvețe minte.

Încerc să-l învăț și să bea apă. Niciodată nu bea apă, pentru că am urmărit cu atenție castronelul. Nici asta nu e sănătos, pentru că de mâncat mănâncă mult. Și nu bea niciodată apă. Cred că nu-i place castronelul meu.
Așa că am încercat să-i arăt că poate bea și de la canal, direct din chiuvetă. Așa ai posibilitatea să și lingi canalul. Gustul ăla metalic e absolut delicios. Refuză să lingă canalul. Încep să cred că am un human retard.

Și mai încerc să-l conving să roadă chestii. Face bine la dinți. Am ros tot ce se putea roade din casă, în speranța că-mi va urma exemplul. Colțul de la masă, creioanele, cablurile. Tot am ros. Am dinții puternici și curați. Humansul nu acordă foarte mare importanță dinților și se opune rosului. Ba chiar țipă la mine când descopăr ceva nou de ros. De parcă eu țip la el când îmi fură din litieră…

M-am gândit mult. Cred că am nimerit un human cu tendințe sinucigașe. Altfel nu-mi explic de ce refuză litiera, apa, ronțăitul. Treaba lui. Dacă asta vrea, dacă într-adevăr e dorința lui, dacă nu-i pasă că mă lasă singură și părăsită în urmă, așa să fie! De azi refuz categoric să mai încerc să-l educ. N-are decât să se sinucidă în pace!

Dacă nu mă iubește îndeajuns de mult încât măcar pentru mine să se bucure de viață, asta e. O să mă-mpac cu gândul. O să-l las să mă hrănească, să mă mângâie și să mă răsfețe în continuare. Asta ca să-i arăt că nu sunt egoistă ca el. Poate măcar așa învață ceva.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: May 18, 2013 | Comments: 7

Spun da avortului și da vieții

Dacă mă-ntrebi dacă sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, o să-ți răspund că nu. Da, clar există tot soiul de indivizi, care au făcut tot soiul de chestii groaznice, pentru care 500 de ani de închisoare nu sunt de ajuns, cărora ar fi trebuit probabil să li se aplice letala din fașă dar, per ansamblu, nu sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Pentru că din motive foarte simple: nu poți să faci distincția între răul ăla suprem, gratuit, și răul făcut la nevoie/neintenționat, dar cu același rezultat. Și, atât timp cât legea pe glob n-a picat de acord, și în state diferite se dau pedepse diferite pentru furtul unei pâini, mi se pare inumană pedeapsa cu moartea.

Dacă nu ești bătut în cap și susții pedeapsa capitală, vezi The life of David Gale sau interviurile reale cu Aileen Wuornos, dup-aia uită-te cum a trăit fără probleme și a murit de bătrânețe Mengele, pune în balanță și trage concluziile. Dacă nu ești bătut în cap. Dacă ești, ia o pancartă din aia mare și du-te-n continuare să țipi după letală.

Pe mine nu mă enervează foarte tare ăștia de vor letala. Poate au motivele lor. Poate unii merită să moară. Poate alții nu. Pentru 1 care e nevinovat și moare ca prostu`, eu aș interzice letala la nivel mondial.
Dar nu ăștia mă enervează. Mă enervează toate balabustele care protestează împortiva avortului. Pe alea le-aș bate non-stop și dup-aia le-aș înscrie într-un program intensiv de violare. Rămân însărcinate, trec 9 luni, nasc. Din nou. Toată viața.

Avortul nu ar trebui să fie un drept. Ar trebui să fie o alegere. Pentru că poate nu ești pregătită să ai un copil. Pentru că poate ți s-a rupt prezervativul. Poate ai luat și anticoncepționale, și-au dat chix. Și pastila de a doua zi. Totul e garantat 99%.  Poate ai fost violată. Poate n-ai cu ce să-l crești. Poate să iasă handicapat. Poate pur și simplu nu vrei, nu poți, n-ai avut în plan, pana mea, dacă tu ești ok cu un avort, care e problema celorlalți să ți-l bage pe gât pe Isus și să-ți spună că micuța viața care crește în tine are, chiar și la 3 săptămâni, unghii? Și să te amenințe cu flăcările tuturor iadurilor pentru că refuzi să schimbi scutece?

Nici mie nu-mi place ideea de a folosi alegerea unui avort de 24 de ori într-un an. Pentru că trăim într-o epocă în care există atâtea metode de a nu face un plod, dar nici de a apela la avort. Dar, la fel de bine, e alegerea ta. Pe mine, personal, nu mă impactează decât ca discuție de bere. Fă avort până îți stă pulsul. Corpul tău, alegerile tale. N-o să mă vezi nici împărțindu-ți prezervative în fața clinicii, nici trăgându-te de fustă, să te răzgândești.

Da` nu, că vezi tu, că unora le pasă de sufletul tău nemuritor mai mult decât îți pasă ție. Și de mica floare care chiar respiră între mațele tale. Și vor să te convingă să nu avortezi, sau să devină din nou ilegal avortul. De ce? N-ai treabă acasă? N-ai rufe de spălat, mâncare de gătit, copii de făcut? Ce pana mea cauți cu pancarta în mână, militând pentru o cauză care nu te afectează decât pentru că ești bătută-n cap și crezi că te afectează? Crești tu plodul ăleia de vrea să-l avorteze? Îi dai tu de mâncare? Ai bani de cărucioare, scutece, rechizite, colegiu? Ai fost în pantofii ei? Nu! Și-atunci taci dracu` din gură și vezi-ți de ovulele tale, nu te mai da găină pe ouăle altora.

Și dacă ar fi să aleg între perioda în care mii de femei au murit din cauză că nu aveau dreptul legal de a face avort, în condiții umane, cu instrumente sterile și cu medici care nu le lăsau să sângereze în voie, în care foloseau andrele, clești, sârmă, în care nu aveau anestezie sau făceau închisoare – dacă supraviețuiau – pentru că nu voiau să spună cine le-a făcut avortul și azi, când unele fac avort în ritmul în care se spală pe dinți, o să aleg azi.

Pentru că da, poate ți se ridică părul și suferi cumplit când auzi că embrionul în devenire are deja membrele formate. Are unghii. Simte și aude ce-i spui. Îl doare când îl scoți de acolo. Țipă. Containere cu avortoni, oameni în devenire. Copilul tău, ăla care crește în tine, poate are gânduri, și speranțe, și sentimente.
Dar parcă mai tare doare când auzi că a fost născut și aruncat la gunoi. Sau lăsat la orfelinat. Sau bătut, pentru că era un copil nedorit. Sau abuzat. Sau că n-are ce mânca, și-mparte un corn cu alți 5 frați. Sau că n-are bani de medicamente. Sau că e handicapat și așa o să fie toată viața. Și-i chinuie și pe alții. Sau că, oricum ar fi, i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut. Și lui, și celei care a ales să-l nască.

Pentru că nașterea și avortul sunt alegeri personale. N-ar trebui să țină de persoane care n-au ce face acasă, pictează pancarte și-ncearcă să-ți intre-n suflet cu alegerea lor de viață.

Pedeapsa capitală omoară oameni. Avortul poate că dă unora șansa să aibă o viață.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: May 12, 2013 | Comments: 18