Monthly Archives: July 2013

6 zile


Am mai mulți ani decât mi-aș fi dorit să am. Nu fizic, nu legal. Doar în plus. Ani care mi se adaugă de fiecare dată când simt că mi se termină lumea. 
Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că n-ai destul aer, că ai putea foarte ușor mima un accident în fața autobuzului și prea puțini s-ar prinde că, de fapt, n-a fost nici măcar un accident divin, a fost propria ta voință? Tu te-ai dus în fața autobuzului, pentru că lumea ta s-a terminat și nu mai ai pentru ce trăi. 
Lumea mea s-a terminat de multe ori. Și de multe ori mi-am zis că poate nu e sfârșitul. Că n-are cum să fie așa. Că sfârșitul voit ți-l controlezi singur. Fiecare sfârșit e ultimul. Până la următorul. Voit. Fiecare autobuz care te ratează e semnul că nu era autobuzul tău. Un Final Destination inversat. 
De fiecare dată când ți se termină lumea te gândești că pământul e rotund. Că perpetuum mobile. Că, dacă te-a ratat, atunci încă mai poți duce. Că nu ți se dă mai mult decât poți duce și tu încă duci. Cât încă mai poți. Când n-o să mai poți, o să te rostogolești în abis. Dacă te uiți în abis și abisul se uită la tine. Dacă abisul nu te învinge, poate că ești mai tare ca el. De data asta. Și de data viitoare. Și de fiecare dată când abisul o să aibă curajul să se uite la tine.
Nu cred în sfârșituri finale, la fel cum nu cred în puterea ultimatum-ului, în pedeapsa capitală și-n efectul placebo. Cred în mine și-n ce aleg să cred. Cred în că pot și cred în mine.

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că-ți explodează creierul, că dacă dai un pumn în perete s-ar putea să fie mai bine, că o țigară aprinsă de la altă țigară îți face rău fizic, dar bine psihic, că ai înțeles ce spunea ăla cu ”wake me up when september ends”, doar că la tine s-ar putea să fie luna diferită, că lumea ta se termină, o vezi cum se termină și știi că, dacă nu crezi în sfârșituri finale, o poți reconstrui? 
Ai simțit că ți se termină lumea și nu vrei altă lume reconstruită, o vrei pe a ta. Oricât de greu ar fi. Pentru că lumea poate a fost clădită în 6 zile. Eu am o multitudine de 6 zile în care-mi pot clădi universul. Meu.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: July 31, 2013 | Comments: 8

Rammstein România 2013

Oamenii se cern, chiar dacă nu ții tu sita.
Am fost la Rammstein. De 3 ani aștept. N-am recenzie frumos scrisă și ușor lacrimogenă, n-am critici tăioase și dureroase. Am văzut că se poartă.

Cred că e prima dată când zic că mi-au plăcut copiii.
Cred că e prima dată când văd părinți cărora pot să le spun chapeau, pentru că-n lumea mea e mare lucru să vii cu ăla de maxim 10 ani, să-i plătești bilet întreg la golden și să-l ridici pe umeri să vadă și el concertu`. Plodu` ăla o să fie un plod bun când o să crească.
Și-o bătrânică drăguță, fostă domnișoară de pension, cu pălăriuță albă, cu bere după bere și poșetă de pai. Cum să nu-mi placă?

Am trecut printre arieni și-am mulțumit că-s blondă cu ochi albaștri și-am supraviețuit.
Am trecut printr-o moșeală care părea gravă. Nici un dinte lipsă.
Am trecut printre bunicuți și bunicuțe rock, piți blonde și cu coafură alambicată, bikeri, copii de16 ani care erau la fel de entuziasmați pe cât aș fi fost și eu la 16 ani, am decis că tre` să-mi las burtă și barbă, am pierdut singura melodie care-mi plăcea de la fostul Cargo, am sărit, am transpirat, n-am febră musculară și nu mi-am pierdut vocea.

Cred că vârsta bună pentru mine a fost 24. Aștept alta care s-o contrazică.
Și-nc-un concert, o bere, o așteptare, o nebunie, un vârtej de cuvinte, un contraexemplu, o excepție de la regulă, următoarea melodie, sentința, o țigară, un semn. Aștept fiecare minut ca pe următorul și următorul care o să pice.

Mi-ar fi plăcut să fiu gâde într-o viață anterioară.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: July 30, 2013 | Comments: 0

De ce n-am timp de patriotism

Eu n-am timp să mă gândesc de ce ar trebui s-o contrazic pe aia care se plânge că ce rău e în străinătate. Că era o scrisoare lungă, alambicată, în care spunea tot soiul de chestii care n-aveau de ce să fie puse cap la cap, și care sunau de parcă ar fi fumat 3 joint-uri înainte de a pune mâna pe tastatură.
M-a atins puțin faza cu de ce nu ne luăm Moldova înapoi, da` mi-a trecut repede. Că nu prea-mi pasă nici de Moldova, nici de moldoveni, nici de România mare. Mi-ar păsa, într-adevăr, dacă ar alerga un kamikaze cu bomba în dinți înspre mine, în orice loc aș fi, și nu mi-ar păsa că distruge 10 clădiri, mi-ar păsa că mă face pe mine arșice.
Dar n-am timp s-o contrazic efectiv. Pentru că nu-mi prea pasă de ce crede ea, la fel cum nu-mi pasă nici de ce crede Vadim, nici de meniul lui Becali.

Mă urc zilele trecute într-un taxi. Șoferul, un tip cam de-aceeași vârstă cu mine. Îi zic unde să mă ducă, nu intru nici în discuții, nici în polemici cu el și, când s-ajung la destinație, îi indic frumos și politicos:
– Puțin mai în față, pe dreapta, te rog.
Pentru că, de obicei, mă lasă ori prea înainte, ori mult după. ”Te rog”, pentru că-s eu politicoasă și cred că e mai frumos să-l rog decât să-i dau ordin ca unui simplu valerică. Moment în care valerică se înfoaie ca curcanu` când îi fugărești curca și-mi aruncă un:
– Poți să fii ”tu” cu oricine vrei, da` nu cu mine.
Noroc că nu trebuia să plătesc taxi-ul. Noroc că m-a lăsat atât de mască c-am coborât în timp ce restul din taxi îmi urau ”noapte bună”. Norocul meu, că altfel riscam să am a doua zi un oblon de toată frumusețea, pentru că de obicei nu știu să tac.
Pentru cititorii religioși: a fost ca și cum Dumnezeu și-a pogorât aripile îngerilor tăcerii asupra mea ca să nu ajung mâncare la pești tura următoare când mă urcam în același taxi.
Pentru restul: m-a lovit în moalele capului că mi-a zis să nu-l tutuiesc, tutuindu-mă.

L-am trecut prin toate: că părea mai tânăr, de asta mi-am permis. Că nu simt nevoia să folosesc persoana a doua plural, pentru că nu pare a fi însărcinat. Că-n momentul în care o să-mi prezinte diploma de doctor honoris causa în loc de legitimația de taximetrist, atunci poate o să-i spun dumneavoastră. Că nu-nțeleg de ce se isterizează ca o femeie la ciclu, când n-am făcut decât să-l rog frumos.
Și-apoi mi-a picat fisa. El nu știe ce-i aia ”te rog”. N-a auzit, n-a folosit nimeni pe el, o fi zis că-l înjur. Că-n grota din care a ieșit nimeni nu roagă pe nimeni. Se dau ordine, ordinele nu se discută, se execută. Normal că l-am lezat rugându-l, în loc să-i ordon. Cum am putut fi atât de insensibilă la sentimentele bietului băiat? Cum am putut să-l rănesc atât de groaznic? Data viitoare când mai dau de el, să știu să-i spun: ”loază, fără să comentezi dracu`, lasă-mă  dracu` acum pe dreapta, și pas alert, marș!”

Bașca, mai am și-un junghi pe partea dreaptă, pe motiv de aer condiționat, nu de vârstă, din cele 30 de semne că mă apropii de 30 de ani m-am recunoscut în destule, mă enervează că vara nu mai ține măcar 3 luni, mi-aș dori o bere rece și-un concediu de câteva săptămâni și nu cunosc pe nimeni care să mă salute cu dumnezeu în gură.

D`asta n-am eu timp de aia și de filosofiile ei de adolescentă care de-abia a făcut trecerea de la absorbante la tampoane interne, și se plânge c-o jenează, că nu știe să le bage ca lumea.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Published: July 25, 2013 | Comments: 6

Meid in Galați – p.1

Nu știu despre alte popoare, da` gălățenii îs dughiți rău. Spurcați din tată-n fiu și, mai ales din mamă-n fiică, gălățenii își apără cu dinții dreptul de a se exprima colorat. Cât mai colorat cu putință. Eu ar trebui să știu, pentru că cele mai dughite expresii le-am adunat de pe la bunici; au trecut cu drept de copyright la Doamna Mamă și-au ajuns curate ca lacrima la mine.
Când spun de colorit, nu mă refer la clasicele expresii de mamă și organe genitale pe care le poți auzi la orice colț de stradă, care-s atât de obișnuit de obscene că nu mai șochează nici dacă le auzi la puradelul de 3 ani. Nu, eu vorbesc aici despre arta penelului colorat, despre stimulul imaginației și triumful ideilor asupra conținutului.

Cum să nu te minunezi de mintea ăluia care a creat expresia ”te doare-n cur măseaua”? Cum să nu-ncerci să vezi anatomic expresia și să-ți dai seama că ești doar un rahat cu ochi pe lângă ăla care a reușit să facă din câcat bici și să și pocnească? Te-ntrebi cine-i autorul? Sulea Spătarul! Cauți să aprofundezi, lula și căciula, că n-ai de unde ști. Și te-nvârți ca un coi într-o căldare, scobind câcatul cu polonicul. N-o mai da atâta de gard, că n-o să afli mai multe. Și mai dă-te-n spirt, omul lui dumnezeu, că mi-ai făcut capul calendar. Mare brânză nu faci, vai de sufletul Maichii Dobriți, c-a-nceput să mă doară la lingurică, of, Boji Boji!
Dacă o faci lată, aia cu du-te-n nu-i de ajuns pentru că trebuie să-ncerci să vizualizezi pizda pizdelor pizdelor pizdelor, ca să-ți dai seama de ce ăla de la colț de stradă e ageamiu, și gălățeanul e tata lor. 
Sufletul lui Avram Iancu e ăla de care-ți aduci aminte atunci când nu mai știi de sufletele cui să mai vorbești. Cădelnița, grijania și anafura se folosesc neapărat pe lângă nervii cu care scoți peri albi altora.
Copilul e copil până nu face ceva de rău și atunci poți să-i spui din tot sufletul câca-m-aș în capul tău de plod cretin.

”Bou, căcănar, alcoolic pedofil și curvar” – neapărat în toată ordinea și fără a omite vreun element –  e aportul meu personal la moștenirea lingvistică și a început deja să prindă rădăcini în conștiința națională. Sper în timp să-mi depășesc strămoșii și să adaug un plus de savoare dulcii limbi dezmierdătoare gălățene.

Pân` la următoarea revelație, pula calului în vârful dealului!

Published: July 20, 2013 | Comments: 27

Gume, cadouri, surprize


Am crescut cu Tipi-Tip, Turbo și Minti. Toți banii se duceau pe gumă. Dacă aveam de ales între gumă și ciocolată alegeam, evident, guma. Pentru că era bună, își pierdea aroma în cel mult 20 de minute dar puteai să faci în continuare baloane încă vreo câteva ore bune și pentru că orice gumă venea cu surpriză. Nu știu dacă-mi plăcea guma sau îmi plăcea surpriza; era ceva gen 2 în 1. Și-aveam colecții întregi cu mașini, jucători de fotbal, vedete, benzi desenate, tot soiul de surprize frumos păstrate în cărți, clasoare sau cutii.

Dup-aia au apărut ouăle Kinder. O pojghiță de ciocolată, de-abia îmi ajungea pe-a măsea dar da, avea surpriză. Și pentru surpriza aia acceptam orice. Când primeam un ou Kinder era sărbătoare. Desfăceam ambalajul, mâncam tacticoasă ciocolata, puneam capsula cu supriză deoparte și amânam cât mai mult momentul în care voi afla ”ce mi-a picat”. Putea fi orice, de la o mașinuță banală de plastic la un Ștrumf, așteptarea aia făcea toți banii. Și ideea că niciodată nu puteam ști ce mă așteaptă în capsula de plastic. Elementul supriză și amânarea deznodământului. Momentul final e cu atât mai dulce cu cât așteptarea e mai lungă. Așa am crescut, asta cred și acum.
Îmi plac dulciurile, îmi plac surprizele, îmi plac cadourile deosebite si lucrurile frumos aranjate în compartimente separate, îmi place să descopăr prin buzunare nimicuri de a căror existență uitasem și-mi place să fac cadouri surpriză. Mai ales când nu se așteaptă să-i fac un cadou. Mai ales că nu se așteaptă să-i fac un cadou.
Să-ncepem cu începutul: am încercat s-o conving să-și schimbe portofelul ăla de vreo 2 ani. Nu, portofelul avea vreo 4 de când era purtat. Data nașterii: undeva pe la 1900. Frumos portofel de dama din piele. Ceea ce azi se cheamă vintage. Piele pictată, un soi de poșetă în miniatură, ceva ce ai putea purta la o rochie de seară, pe post de plic, dar total inutil pentru misiunea unui portofel actual. Când ai 3 carduri, un buletin, bancnote, monezi, plus sute de mii de cărți de vizită, biata poșetută-portofel devine inutilă și neîncăpătoare. Era imposibil totuși s-o fac să înțeleagă că misiunea unui portfel e mai complicată decât de a ocupa spațiul degeaba. Nu voia să renunțe la el nici în ruptul capului. Datorită lui era să-și piardă buletinul; cardul și monezile invadau triumfătoare toată geanta, restul de bani era împrăștiat printre agendă, chei și pixuri. Dacă găsea vreodată ceea ce căuta? Evident! După juma` de oră de căutări acerbe, bombăneli și scenarii în care clar cineva i-a furat ceva din poșetă, în timp ce admira nu știu ce în nu știu care magazin.
Nu mai era momentul de rugăminți, era momentul acțiunii! Și-am căutat la cadouri pentru femei cel mai aproape portofel care putea să pară vintage, care ar fi putut oareșcum să semene cu obiectul  de la 1900, dar care să permită o oareșcare organizare și să evite dramele lucrurilor aproape pierdute. Piele pictată cu flori și-un fluture care mi-a adus aminte de filmul ăla vechi, care spunea că doar fluturii sunt liberi. Buzunărașe de explorat, compartimente de folosit, design de admirat.
Dar cât de banal ar fi fost să apar cu portofelul, frumos ambalat, și să-i spun: uite, asta e pentru tine. Să scapi de ăla care mai mult te-ncurcă decât să te ajute. Și mi-am adus aminte de copilărie.
Am redevenit copil cumpărând zeci de ouă Kinder. Într-o cutie mare și urâtă de carton, plină de ouă cu surprize și, printre ele, surpriza obiectului nou, cu alură vintage. Un joc mai mare, pentru copiii mai mari, un joc menit să transforme tristețea schimbării în bucuria descoperirii.
Scriu asta și aștept să vină. 
Să vadă cutia, să se dezumfle la ideea că e ceva urât, banal și total inutil înăuntru, dar din politețe sau curiozitate s-o deschidă. 
Să nu știe ce kinder va alege primul, ce surpriză o să-i pice și, printre dulciuri, să găsească motivul.
Surpriza cu suprize.

Published: July 18, 2013 | Comments: 0