Gume, cadouri, surprize


Am crescut cu Tipi-Tip, Turbo și Minti. Toți banii se duceau pe gumă. Dacă aveam de ales între gumă și ciocolată alegeam, evident, guma. Pentru că era bună, își pierdea aroma în cel mult 20 de minute dar puteai să faci în continuare baloane încă vreo câteva ore bune și pentru că orice gumă venea cu surpriză. Nu știu dacă-mi plăcea guma sau îmi plăcea surpriza; era ceva gen 2 în 1. Și-aveam colecții întregi cu mașini, jucători de fotbal, vedete, benzi desenate, tot soiul de surprize frumos păstrate în cărți, clasoare sau cutii.

Dup-aia au apărut ouăle Kinder. O pojghiță de ciocolată, de-abia îmi ajungea pe-a măsea dar da, avea surpriză. Și pentru surpriza aia acceptam orice. Când primeam un ou Kinder era sărbătoare. Desfăceam ambalajul, mâncam tacticoasă ciocolata, puneam capsula cu supriză deoparte și amânam cât mai mult momentul în care voi afla ”ce mi-a picat”. Putea fi orice, de la o mașinuță banală de plastic la un Ștrumf, așteptarea aia făcea toți banii. Și ideea că niciodată nu puteam ști ce mă așteaptă în capsula de plastic. Elementul supriză și amânarea deznodământului. Momentul final e cu atât mai dulce cu cât așteptarea e mai lungă. Așa am crescut, asta cred și acum.
Îmi plac dulciurile, îmi plac surprizele, îmi plac cadourile deosebite si lucrurile frumos aranjate în compartimente separate, îmi place să descopăr prin buzunare nimicuri de a căror existență uitasem și-mi place să fac cadouri surpriză. Mai ales când nu se așteaptă să-i fac un cadou. Mai ales că nu se așteaptă să-i fac un cadou.
Să-ncepem cu începutul: am încercat s-o conving să-și schimbe portofelul ăla de vreo 2 ani. Nu, portofelul avea vreo 4 de când era purtat. Data nașterii: undeva pe la 1900. Frumos portofel de dama din piele. Ceea ce azi se cheamă vintage. Piele pictată, un soi de poșetă în miniatură, ceva ce ai putea purta la o rochie de seară, pe post de plic, dar total inutil pentru misiunea unui portofel actual. Când ai 3 carduri, un buletin, bancnote, monezi, plus sute de mii de cărți de vizită, biata poșetută-portofel devine inutilă și neîncăpătoare. Era imposibil totuși s-o fac să înțeleagă că misiunea unui portfel e mai complicată decât de a ocupa spațiul degeaba. Nu voia să renunțe la el nici în ruptul capului. Datorită lui era să-și piardă buletinul; cardul și monezile invadau triumfătoare toată geanta, restul de bani era împrăștiat printre agendă, chei și pixuri. Dacă găsea vreodată ceea ce căuta? Evident! După juma` de oră de căutări acerbe, bombăneli și scenarii în care clar cineva i-a furat ceva din poșetă, în timp ce admira nu știu ce în nu știu care magazin.
Nu mai era momentul de rugăminți, era momentul acțiunii! Și-am căutat la cadouri pentru femei cel mai aproape portofel care putea să pară vintage, care ar fi putut oareșcum să semene cu obiectul  de la 1900, dar care să permită o oareșcare organizare și să evite dramele lucrurilor aproape pierdute. Piele pictată cu flori și-un fluture care mi-a adus aminte de filmul ăla vechi, care spunea că doar fluturii sunt liberi. Buzunărașe de explorat, compartimente de folosit, design de admirat.
Dar cât de banal ar fi fost să apar cu portofelul, frumos ambalat, și să-i spun: uite, asta e pentru tine. Să scapi de ăla care mai mult te-ncurcă decât să te ajute. Și mi-am adus aminte de copilărie.
Am redevenit copil cumpărând zeci de ouă Kinder. Într-o cutie mare și urâtă de carton, plină de ouă cu surprize și, printre ele, surpriza obiectului nou, cu alură vintage. Un joc mai mare, pentru copiii mai mari, un joc menit să transforme tristețea schimbării în bucuria descoperirii.
Scriu asta și aștept să vină. 
Să vadă cutia, să se dezumfle la ideea că e ceva urât, banal și total inutil înăuntru, dar din politețe sau curiozitate s-o deschidă. 
Să nu știe ce kinder va alege primul, ce surpriză o să-i pice și, printre dulciuri, să găsească motivul.
Surpriza cu suprize.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *