Monthly Archives: September 2013

Dacă pereții ar vorbi

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult.
Puțin diferit, puțin mai tandru, puțin mai posesiv, puțin mai pe neînțelesul altora, puțin mai colorat, puțin mai libertin, puțin mai nebunesc, puțin din fiecare, puțin așa cum știe el, puțin mai mult.
Dacă pereții ar putea vorbi.

Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse dor mai tare.
Cuvintele spuse pot fi retrase. Cuvintele nespuse cresc în tine.
Cuvintele spuse sunt adevăruri, sau nervi, sau nevoia de eliberare. Cuvintele nespuse se transformă din nespus în nespus, din gând în gând, din scenariu în scenariu.
Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse te omoară pe dinăuntru.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că toți așteptăm să ne fie spusă povestea. Că toți avem povestea noastră. Că toți așteptăm aceeași poveste. Variațiuni pe aceeași temă.
Toți așteptăm cuvintele nespuse și cu toții ne răzbunăm prin cuvinte, pentru că nu le-am primit la timp. Sau când am crezut noi că e timpul. Sau când am vrut noi să fie timpul.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că e o poveste de spus. Spuse sau nespuse.

Trăiesc prin cuvinte, mă hrănesc cu cuvinte. Un cuvânt azi, două mâine, la sfârșitul săptămânii o să am o propoziție. Nu săptămâna asta? Atunci săptămâna viitoare. Sau cealaltă. Sau oricare. Propoziția mea se va termina până la urmă. Pentru că aleg cuvintele care-mi plac mie.
Și ce dacă n-o să fie o propoziție așa cum știu toți că trebuie să fie? E de ajuns s-o înțeleg eu. Și să fie una așa cum vreau eu. Pe înțelesul meu.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult. Și cred că mi-ar plăcea ca povestea să fie spusă mai departe.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Published: September 24, 2013 | Comments: 26

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Published: September 21, 2013 | Comments: 6

Printre morminte


Mergeam la cimitir din an în Paști. Cel mai des primăvara, când se hotărau ai mei că e momentul să curețe mormintele străbunicii, străbunicului și-al unui unchi despre care nu știu mai mult decât numele scris pe cruce și niște poze vechi, în care apărea tânăr, zâmbitor și foarte viu.
Nu m-au deranjat cimitirile în timpul zilei, pentru că știam că doar noaptea morții capătă putere și te trag după ei, în mormânt. Ba chiar îmi plăceau. Cât timp ai mei smulgeau buruieni, plantau flori și negociau în ce culoare să vopsească gardul, mă plimbam printre morminte. Fain cimitir Eternitatea. Găsești cavouri de la sfârșit de 1800, capele mai vechi ca vechimea însăși, cruci roase de timp și englezi, francezi, ruși, catolici, protestanți, ortodocși, evrei, mă rog, vii care s-au luptat, morți care s-au împrietenit.
Și-mi plăcea să văd cu îi cheamă, cum arătau, care era rudă cu cine, să-mi fac povești și scenarii despre cum erau cât erau încă-n viață. Aveam pozele mele preferate. Stoikovici ocupa locul I. Un plod blod, cu bucle, cu guleraș alb și costumaș de catifea, cel mai probabil vișinie, mort la 4 ani, la început de secol, c-un mausoleu impozant și c-o figură puțin răutăcioasă, puțin pusă pe ghidușii. Avea o întreagă poveste acest Stoikovici în mintea mea. Ce fel de casă a avut, cu ce-i plăcea să se joace, de ce a murit, cum încă mai bântuie casa în care a locuit, mă rog, detalii pe care le dezvoltam bazându-mă pe poza de pe cruce.
Au trecut anii. Am revenit în cimitir. Am salutat englezii, francezii, rușii, catolicii, protestanții, ortodocșii, evreii, am văzut fotografii ceramică, mi-am întipărit în minte sintagma fotografii ceramica monumente funerare și l-am căutat pe Stoicovici. Mausoleul era încă în picioare. Poza dispăruse. Mâncată de timp, de ploi, de frig, de soare. Mai puțin de 100 de ani, și Stoicovici a devenit o pată albă, pe-o piatră funerară.
Mă-ndoiesc că veneau rude la mormântul lui să-l plângă, mă-ndoiesc că-l mai ținea cineva din familie minte, dar pentru mine era locul I la poveștile din cimitir. Ca mine, probabil mulți. Și mă gândeam că, dacă Stoicovici s-ar fi născut și-ar fi murit acum, ai lui poate i-ar fi comandat on-line de pe http://www.poze-cruce.ro  o poză cu garanție de 100 de ani, care să nu se șteargă, să nu se decoloreze, să continue să creeze povești în mintea oamenilor care nu l-au cunoscut, dar știu totul despre el doar privindu-i figura.
Nu e o perspectivă îmbucurătoare să te gândești că, la un moment dat, va fi poza ta acolo. Dar, pentru cei care pun preț pe monumentul de după, e de luat în calcul faptul că magazinul www.poze-cruce.ro acceptă comenzi online și livrează produsele către orice localitate din România, contra unei taxe de transport fixe, de 25 Ron. 
O discuție puțin sumbră, pentru cei care își fac calcule despre cum vor fi imortalizați în eternitate și pentru cei care pot crea povești deloc sumbre, într-un cimitir.

Published: September 21, 2013 | Comments: 0

Despre saltele


Mai ține cineva minte saltelele alea, cu arcuri; saltele care erau, de fapt, canapele, și dacă ți se rupea arcul aveai două variante: ori schimbai patul, ori puneai pături, peste pături, peste pături, ca să nu-ți intre arcul în coaste? Eu le țin minte. Era chin total, nu pentru că n-ai fi putut evita arcul rupt, ci pentru că, dacă se rupea unul, începeau încet-încet și celelalte. Și-n curând aveai un pat găurit și-un spate găurit și te gândeai cu ce-ai greșit pe lumea asta.
La polul opus, paturile alea cu saltele fără arcuri, dar mici-mici de tot. Gen căsuțe la munte. Am dormit într-unul din ăla și-mi pica ba o mână, ba un picior. Chin. Că cică nu se fac saltele pe măsura unui pat mai mare. Deci salteau era mică, patul mai mare, n-aveai nici loc, nici confort. Moartea somnului.
Între canapele cu arcuri, paturi mai mari decât salteaua sau povești sinistre despre saltea care se lasă dacă dormi prea mult pe ea, am descoperit mulți ani mai târziu cel mai tare pat, cel mai lăbărțat somn: patul meu nou, făcut de tata, cu două saltele duble. Raiul somnului relaxat, fără picioare pe jos, fără înțepături, doar o dulce întindere, în orice poziție. Ocupă o treime din cameră, nu-i problemă, dar somnul e somn. Nu-i fac reclamă acum, dar orice pat care are 2m/2m merită osanale, părerea mea.
Dar, revenind la saltele. Țin minte că, acum mulți ani în urmă, în copilăria mea antică, nu găseai saltele decât la un singur magazin, în tot orașul. Dacă voiai un anumit tip, păi, dădeai comanda și așteptai. Și așteptai. Cam o lună până să vină salteaua și să poți dormi altfel decât trist, într-un pat incomod, sau fără saltea.
A trecut timpul. Magazinele s-au înmulțit. A crescut cererea, s-a diversificat oferta. Culori diferite, tipuri diferite, ortopedice, superortopedice, superioare, premium, relaxa, culori, modele, dimensiuni, prețuri, le găsești. Pe toate. Dacă stai să cauți. Dacă ai timpul necesar să mergi din magazin în magazin, să compari, se te gândești, să te răzgândești, să te-ntorci la magazinul la care crezi că ai găsit ce voiai și, din păcate, să ți se spună că s-a vândut cu 15 minute în urmă. Sau, mai grav, să faci ca mine: să te uiți fugitiv, să vezi ceva care să-ți placă și, când te-ntorci să te prinzi că da, era modelul care ți-a plăcut, dar n-ai fost îndeajuns de perspicace încât să te prinzi că nu era model pentru saltea dublă, ci doar pentru una simplă.
Așa că am trecut de la curiozitate la comod: dacă o să vreau să-mi schimb saltelele, cel mai probabil o să dau filtru pe-un magazin on-line, o să-mi aleg dimensiune, culoare, tip; o să-i dau filtru de siguranță și pe preț și, în 2-3 zile, dacă ce vreau eu e pe stoc, o să-mi primesc lejer comanda acasă. În fața casei, prin curierat rapid, fără să mă chinui s-o aduc eu, fără să-mi fac probleme că văzusem ceva mai șmecher și, pentru că aveam musai nevoie acum, am făcut un compromis și-am cumpărat ce-am găsit. 
Nu-s fan cumpărături on-line, da` sunt fan comod, când vine vorba de economisit timp și nervi.

Published: September 20, 2013 | Comments: 0

Pisica – p.8

O pisică o să semene mereu cu stăpânul ei.
Nu. O pisică o să semene mereu cu persoana care o mângâie, îi cumpără mâncare și-i înțelege maniile.
Nu. O pisică o să semene mereu cu sclavul ei.

O pisică al cărei sclav sunt e lungă, subțire și independentă.
Nu uită c-am încercat s-o țin doar în casă, nu iartă că nu-i aduc ceva bun în fiecare seară, nu acceptă vara să doarmă-n același pat cu mine.
Se alintă lung și moale doar când vrea ea. Și nu iartă dacă, atunci când vrea ea, n-am timpul s-o alint cum și cât vrea.
Mi-aduce cadouri vii și mișcătoare și se supără cu săptămânile când darul nu e apreciat pe măsură.
Îi place să știe exact ce mănânc, fără să poftească la masa mea și-i place să toarcă gros și tare în timp ce mă urmărește, semi adormită.
Mă așteaptă până se plictisește de așteptat și-n seara următoare nu mă mai așteaptă.
Nu-i pasă de nervii mei, mă ignoră când n-are chef de mine, colindă rapid și brav întregul cartier, mă conduce până la taxi fără să-mi deschidă sau închidă portiera, mă părăsește pentru locuri mai interesante, cu mai multă mâncare sau cu pat mai mare, se-ntoarce să-și facă inspecția, mă ignoră, trece mai departe și toarce gros și tare doar dacă am stat îndeajuns de mult timp cu ea, încât să-și aducă aminte că-s sclavul ei.

O pisică se-mprietenește cu tine nu pentru că n-are alți prieteni.
O pisică se-mprietenește cu tine când crede că e singurul prieten de care ai nevoie.
O pisică-ți dă unfriend dacă măcar bănuiește contrariul.

O pisică seamănă mereu cu sclavul ei.
Eu nu uit, iert și-mi place să doarmă vara-n pat cu mine. Nu mă alint, nu vânez, nu torc, aștept, îmi fac nervi, nu ignor și nu mă-mprietenesc.
Cu cine seamănă pisica al cărei sclav sunt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Published: September 18, 2013 | Comments: 6