Monthly Archives: October 2013

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Published: October 31, 2013 | Comments: 24

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

Published: October 29, 2013 | Comments: 4

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Published: October 25, 2013 | Comments: 6

Cum mi-am luat iar interdicție

– Și o Poiana, vă rog.
Eventual, o ciocolată Poiana.
Restul lumii.
Noi:
Șopoiana, vrog!

Nu că n-aș ști cum e să vorbești claar, cu gura deschisă pe fieecaaree voocalăă, siimpluu șii cuuraat, săă see-nțeeleeaagăă toot ce spuun, să nu mai fiu oprită din juma`n juma` de frază de cutare care nu prinde ideea din prima, dar îmi ia din viteză. Așa fac economie de timp, îngrămădesc cuvintele, literele, sar peste unele, le-nghit pe altele, cine prinde, prinde. Cine nu, să-și ia dicționar româno-gălățean.

Recunosc sincer că persoanele care vorbesc lent mă plictisesc. Mă plictisesc să aștept până scoate toate cuvintele, să treacă 5 minute să zică ceva ce eu reduc la 30 de secunde. Îmi vine să casc, să m-așez pe-un scaun și s-adorm. Din politețe, nu fac asta, dar mă văd adormind în gând.
 
– Câte-o sută de mușchiuleț, două beri, mai bine făcut mușchiulețul, ș-oscrumieră, vă rog.

Poate d`asta a găsit necesar chelnerul să aducă cele două sute de mușchiuleț făcute mai bine, berile, scrumiera, să schimbe scrumiera la intervalul potrivit, să servească impecabil și să treacă pe notă șase sute de mușchiuleț mai bine făcut.
Parol și pe onoarea mea!

Am mâncat mușchiulețul, a fost bun, era proaspăt, n-am făcut trichineloză, în schimb era să-mi stea pulsul când a venit cu nota.
Că, vezi tu, că de fapt bucătarul n-are cum să taie exact câte o sută de căciulă, și că scrie acolo jos în meniu, cu litere mărunte, că gramajul final poate să difere puțin.
M-am uitat atent. Chiar așa scria: poate să difere PUȚIN. 

Puțin la mine înseamnă hai, până-ntr-o sută cinzeci, nu că pe oriunde am fost o sută era egal cu o sută și bucătarii asta fac: tranșează la gramaj. Dar, treacă de la mine, o fi un bucătar nou și încă nu-și cunoaște cuțitul. Da` de la 100 la 300 mi se pare că până și eu aș face diferența, și eu nu stau bine nici cu matematica, nici cu cantitățile.

Am încercat să-i explic, vorbind rar de astă dată, și punând accent pe toate vocalele, că nu-i plătesc nota aia. S-o refacă, să recalculeze, să facă ce-o vrea el, da` eu nu plătesc 600 în loc de două. Că-n stilul ăsta îmi aducea tot porcul, și invoca faza cu poate să difere puțin.
– Nu, că nu aveam cum să vă aduc tot porcul.
Mă, să mori tu, normal că n-aveai cum, era așa, un fel de-a spune, da` te-ai uitat la fața mea și-ai zis că-s d`ăla care plătește nota fără să se uite sau fără să comenteze? Și pe bune că n-au fost 600, au fost 200 în total, că mă știu cât pot mânca și știu cum arată 100 vs 300.
– Da` când vi l-am adus, n-ați văzut că era mai mult?
Oooo, hold your horses. Eu nu lucrez cu gramaje, și sună, te rog, acum pe oricine: patron, poliție, protecția consumatorului, sun-o și pe buna moartă, eu nu-ți plătesc atât, eu-ți plătesc ce am cerut și ce-am consumat. Nu ce-ți imaginezi tu c-aș fi consumat, că, deh, bodega e cam goală, și e posibil să fim singurii clienți toată ziua.

S-a supărat, s-a dus să-și schimbe tamponul, a zis să plătesc cât vreau, dar să nu mai calc în bodega lui. Ș-aș-am și făcut. I-am plătit cinstit cât făcea, da` de nervi am lăsat în urmă juma` de bere. Pe care am plătit-o. Ș-am trecut pe listă încă un loc unde nu mai pot călca never ever.

În stilul ăsta, pân` la 60 de ani îmi deschid local, că nici un altul n-o să mă mai primească. Și-o să-mi oblig chelnerii să cântărească mâncarea sub ochiul clientului, în amintirea locului unde cică am crăpat în mine mai mult de juma` de kil de carne.

Published: October 24, 2013 | Comments: 10

Fiii omului cu inima de piatră

Piatră. Piatră de jur împrejur. Piatră-marmură în care poți sculpta, la fel cum Michelangelo și-a sculptat Pieta. Michelangelo avea inima de piatră și-avea inimă doar pentru marmură.
Și cea mai tare piatră, și cea mai scumpă marmură se-nmoaie dacă știi cum s-o privești.
Dacă știi cum să tai printre cristale.
Marmura nu-i dură.
Marmura e moale dacă știi să gândești ca marmura.
Dacă știi cum să ții dalta și s-o modelezi, fără s-o sfărâmi.
Fără să strici marmura. Doar s-o modelezi.

Omul nu-i om, dacă nu greșește.
Greșeala nu-i greșeală, dacă nu doare.
Durerea nu-i durere, dacă nu-i iertată.
Iertarea nu-i iertare, dacă nu vine de la cine trebuie.

Am sfărâmat biscuitele pe care trebuiau să-l mănânce vrăbiuțele. Am furat frunză de viță de vie. Am scuipat împărtășania de la balcon. Am râs de niște măicuțe. Am mințit.
– Ai mințit, Camelia?
– Am.
– Ai făcut ce ai zis că n-o să faci vreodată?
– Am.
– Mai spui vreodată ”niciodată”?

Niciodată nu spune niciodată. Prima lecție. Prima greșeală. Prima minciună.
Eu niciodată – nu mai există demult. Și-o strig la toți dumnezeii, dacă mai există vreun dumnezeu pe măsura strigătelor mele. Dumnezeul vostru.
Dacă al meu există, al vostru a murit demult.

Melodii de demult și-o casetă albastră.

Piatră de jur împrejur. O singură daltă pentru marmura mea.
Fiii omului cu inima de piatră n-au știut că, oricât de piatră ar fi, inima tot inimă e.

Published: October 15, 2013 | Comments: 8