Monthly Archives: November 2013

De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Published: November 27, 2013 | Comments: 18

Jurnalul unei pisici de casă – p.5

Sunt pisică și știu că sunt pisică.
La fel de bine cum știu că-s pisica în casa asta. Știam.

Sâmbătă, 1 noiembrie
Humanul meu a adus o pisică nouă acasă. În casa mea. A adus-o și-a zis că trebuie să ne-nțelegem. S-o creadă el p-asta! C-o să ne-nțelegem și-o s-ajungem să dormim împreună. I-a dat chiar și bol din care să mănânce. Bolul ei. Apă bea din bolul meu. Al meu și care era doar al meu.

Nu-nțeleg de ce a trebuit s-aducă o altă pisică. Eu nu-i sunt de ajuns? Sau poate c-a adus-o ca să mă dea pe mine în schimb. Pisica asta nouă nu-i nici măcar pisoi, e pisică-n toată regula. Se putea descurca singură și fără humanul meu. Dar el a preferat s-o aducă acasă. Nu știam că ai voie să aduci pisici în toată regula acasă. Cineva a renunțat la pisica asta. Poate că și humanul meu vrea să renunțe la mine, dar înainte a adus-o să se obișnuiască și-ntre timp îmi caută mie alt human. Acest lucru n-are voie să se-ntâmple.

O câhâi din toate puterile pe pisica cea nouă și, când humanul nu se uită, îi mai dau și două-trei labe. Să știe să nu se obișnuiască cu casa mea. Să știe că-i casa mea. Să nu-i placă aici și humanul să vadă că nu-i decât o pisică banală care fuge din calea mea. A mea, stăpâna casei. Și s-o ducă înapoi de unde a luat-o. Să nu rămână decât o singură pisică a casei și aia să fiu eu.

Marți, 5 noiembrie
Pisica cea nouă se infiltrează ușor-ușor. Mai întâi a dormit în bucătărie. Acum s-a mutat în pat. În curând o să vrea să doarmă în locul meu. De parcă nu era de ajuns că bea apă din bolul meu și că trebuie să-mpart și pliculețul cu ea.
Mă urmărește prin toată casa și nu dă semne de agresivitate. Ba chiar mă lasă s-o bat. Presupun că e o strategie de a se da rănită în fața humanului. Mă urmărește și, culmea, ieri a vrut chiar să mă spele! Se așează din ce în ce mai aproape de mine și am văzut-o chiar în brațele humanului în timp ce el își bea cafeaua.

Semnele sunt clare! Humanul meu chiar vrea să renunțe la mine. E timpul să-mi fac bocceluța și să fiu gata în orice moment să fiu dată afară.

Adio, casă în care am crescut! Adio, locuri în care am dormit, în care am vomitat, adio, litiera mea iubită, adio, colțule de care mă frecam în fiecare dimineață, adio, cearșafuri curate și adio, bolul meu de mâncare! Humanul meu mă va da, exact cum a dat-o humanul ei pe pisica cea nouă.
O, soartă crudă, o, destin amar, o, uite, pliculeț! De care-mi place mie, în iepure alb!

Joi, 14 noiembrie
Am încercat tot ce se putea: am bătut-o, am mâncat toată mâncarea, ca să rămână nemâncată, i-am spus că are voie în șifonier în speranța că insistența ei îmi va exaspera humanul, care va vedea că n-are nevoie de altă pisică decât mine, am insistat că nu e civilizat să folosească litiera și că humanul ar fi mult mai fericit dacă ea ar face exact lângă litieră, i-am explicat că, atunci când humanul mănâncă, trebuie să-i sară cât mai agresiv în brațe și că, în timp ce el doarme, e indicat să-l zgârie pe față și să-i roadă și-o ureche. Nimic n-a mers! Humanul pare decis s-o păstreze.
M-am plictisit s-o câhâi și s-o bat. Cel mai bine ar fi s-o ignor.

Vineri, 22 noiembrie
Pisica cea nouă nu e atât de rea, până la urmă. Ieri ne-am fugărit toată ziua. A mâncat mai puțin decât mine și, când m-am trezit, dormea lângă mine. Ceea ce e bine, pentru că-mi era cam frig. I-am dat voie să mă spele pe urechi. Mâine poate o s-o las să-mi facă și masaj.
Nu e cea mai înțeleaptă decizie a humanului meu, dar nu e nici cea mai gravă. Pisica cea nouă poate fi utilă și nici nu mă mai plictisesc cât timp el e plecat.

Poate că pisica cea nouă o să vrea azi să-mi povestească de ce a lăsat-o humanul ei, pentru că nu-mi pot imagina de ce cineva ar lăsa o pisică atât de manierată și de curată. Sau de ce cineva ar lăsa o pisică punct.

Published: November 22, 2013 | Comments: 15

Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte…

Published: November 15, 2013 | Comments: 20

Cum am fost agent imobiliar


Primul meu job care a ținut mai mult de 3 zile a fost ca agent imobiliar. La o agenție care nu se chema Aisiel Imobiliare, nu era în București și nici nu mai știu exact cum am ajuns acolo. Mă rog, impropriu zis am lucrat, pentru că era o agenție de-abia deschisă, eram singurul angajat, beam ceai cumpărat de patron cu diverse arome despre care nu prea auzisem și nu-mi lipseau biscuiții cu scorțișoară, aduși tot de el.
Stăteam cu muzica la maximum cât timp el căuta diverse chestii imobiliare de vânzare/cumpărare/închiriere, vedeam filme multe, fumam la geam că era anti-fumat, mai schimbam câteva vorbe pe mess și mă făceam că muncesc din greu la tabele cu proprietăți de-abia în momentul în care-și făcea apariția în birou și decreta pompos că de mâine we are in business. De mâine era mereu a doua zi, și ziua următoare, și cealaltă; până nu mi-am dat demisia nu știu să fi închiriat mai mult de două garsoniere. N-a semnat nici un contract de vânzare-cumpărare și tot ce pot spera e că, fără mine, a reușit să facă imperiu imobiliar.
Dar… pe lângă muzică, filme și simulat de muncă, era s-o pățesc. O dată, o singură dată m-a trimis să-mpart fluturași cu reclamă prin cutiile poștale ale diverselor blocuri din oraș. Am încercat să protestez, că nu-i de mine, că nu-mi place efortul fizic, că blablabla… Concluzia e că m-am trezit cu un maldăr de fluturași-reclamă în brațe și c-o rută bine definită de cutii poștale.
Și ia-o, Camelia, la pas prin oraș, din cutie în cutie, din bloc în bloc, din cartier în cartier. A mers ușor juma` de oraș. A mers ușor până în momentul fatidic când m-am trezit față-n față cu un câine cât un vițel, de măcar 60 de kile, mai mare decât mine, lățos, nevricos, nervos, violent. O matahală albă care, după cum își rânjea colții la mine, nu părea să aibă nici o opreliște morală sau religioasă în a-mi găuri blugii, fundul și, eventual, un rinichi. Stânga – blocuri. Dreapta – un teren de tenis, cu gard și tot ce-i trebuie. Nici un om pe-o rază de mulți metri.
Așa că am făcut ce ar face orice persoană care nu vrea să se trezească cu un rinchi perforat de niște colți canini: m-am cățărat pe gard, cu gândul să trec direct pe terenul de tenis. Doar că eu nu știu să mă urc pe garduri. M-am chinuit. Cât m-am chinuit eu, matahala a făcut înconjurul terenului, a intrat și s-a așezat să mă aștepte pe partea cealaltă. Am schimbat direcția, am dat să sar din nou gardul. Matahala – după mine.
Cred c-am fi repetat jocul ăsta mult timp, că se vedea clar că pentru el e un joc, dacă nu ar fi apărut un nene care a țipat de vreo două ori la câine, ăla a dispărut să terorizeze alți agenți imobiliari în misiune, și eu am reușit să cobor aproape teafără, înjurând printre dinți și-n gând patronul și câinele.
N-am mai împărțit fluturași.  După vreo două zile mi-am dat demisia. Cine știe ce alte aventuri am ratat. Dar zic eu mai bine șomer decât cu rinichiul perforat.

Published: November 14, 2013 | Comments: 2

Harta roșie


Singura amendă pe care am primit-o a fost pentru că n-am traversat pe la trecere. Primul salariu, prima amendă. De-atunci traversez doar pe trecere.
Accident mortal pe trecerea de pietoni. Adică aproape pe trecere. Lângă stâlpul de semafor. O mașină a intrat în alta, care a omorât o persoană care aștepta regulamentar verdele.
Pe trecerea de pietoni, în fața mea, o mașină a intrat într-o femeie cu copil în brațe. Femeia a fost ok, copilul a făcut un salt în aer și s-a auzit cum s-a rupt ceva, acolo.
Am văzut persoane trecând – pe trecere, într-adevăr – dar la centimetru de autobuz. La mustață de sicriu. Pentru că se grăbeau și era prea greu să aștepte câteva minute pentru a traversa în siguranță.
Dacă înainte cele mai multe accidente mortale de care auzeam erau undeva, între localități, sau pe drumuri naționale, din ce în ce mai des aud de accidente pe trecere. Cu sau fără semafor. Se conduce prost, se conduce repede, se conduce fără ideea că, din vina ta sau din vina altuia, poți muri. Sau poți omorî. Se traversează rapid și aventuros, de parcă e un concurs de cine pe cine evită.
Cu sau fără asigurare, dacă e să fie mortal, accidentul tot tu îl plătești. Șofer sau pieton.
În ordinea asta de idei, pentru București există deja harta celor mai periculoase treceri de pietoni, realizată de RCA-Ieftin.ro, în baza datelor obținute de la Poliția rutieră, pe anul 2012. O hartă înroșită de numărul accidentelor, răniților, morților. 
Teoretic, ar trebui să te facă să te uiți și-n stânga și-n dreapta înainte de a traversa, frumos și cum ai învățat de la școală, măcar în punctele alea. Practic îți arată că în orice punct ai traversa, nu ești invincibil.
Nu contează din vina cui, nu contează nici măcar când sau cum,  harta aia îți arată că, fără un minimum de atenție, poți deveni o cifră roșie pe-o hartă. Și-atât.

Published: November 14, 2013 | Comments: 2