Cum am fost agent imobiliar


Primul meu job care a ținut mai mult de 3 zile a fost ca agent imobiliar. La o agenție care nu se chema Aisiel Imobiliare, nu era în București și nici nu mai știu exact cum am ajuns acolo. Mă rog, impropriu zis am lucrat, pentru că era o agenție de-abia deschisă, eram singurul angajat, beam ceai cumpărat de patron cu diverse arome despre care nu prea auzisem și nu-mi lipseau biscuiții cu scorțișoară, aduși tot de el.
Stăteam cu muzica la maximum cât timp el căuta diverse chestii imobiliare de vânzare/cumpărare/închiriere, vedeam filme multe, fumam la geam că era anti-fumat, mai schimbam câteva vorbe pe mess și mă făceam că muncesc din greu la tabele cu proprietăți de-abia în momentul în care-și făcea apariția în birou și decreta pompos că de mâine we are in business. De mâine era mereu a doua zi, și ziua următoare, și cealaltă; până nu mi-am dat demisia nu știu să fi închiriat mai mult de două garsoniere. N-a semnat nici un contract de vânzare-cumpărare și tot ce pot spera e că, fără mine, a reușit să facă imperiu imobiliar.
Dar… pe lângă muzică, filme și simulat de muncă, era s-o pățesc. O dată, o singură dată m-a trimis să-mpart fluturași cu reclamă prin cutiile poștale ale diverselor blocuri din oraș. Am încercat să protestez, că nu-i de mine, că nu-mi place efortul fizic, că blablabla… Concluzia e că m-am trezit cu un maldăr de fluturași-reclamă în brațe și c-o rută bine definită de cutii poștale.
Și ia-o, Camelia, la pas prin oraș, din cutie în cutie, din bloc în bloc, din cartier în cartier. A mers ușor juma` de oraș. A mers ușor până în momentul fatidic când m-am trezit față-n față cu un câine cât un vițel, de măcar 60 de kile, mai mare decât mine, lățos, nevricos, nervos, violent. O matahală albă care, după cum își rânjea colții la mine, nu părea să aibă nici o opreliște morală sau religioasă în a-mi găuri blugii, fundul și, eventual, un rinichi. Stânga – blocuri. Dreapta – un teren de tenis, cu gard și tot ce-i trebuie. Nici un om pe-o rază de mulți metri.
Așa că am făcut ce ar face orice persoană care nu vrea să se trezească cu un rinchi perforat de niște colți canini: m-am cățărat pe gard, cu gândul să trec direct pe terenul de tenis. Doar că eu nu știu să mă urc pe garduri. M-am chinuit. Cât m-am chinuit eu, matahala a făcut înconjurul terenului, a intrat și s-a așezat să mă aștepte pe partea cealaltă. Am schimbat direcția, am dat să sar din nou gardul. Matahala – după mine.
Cred c-am fi repetat jocul ăsta mult timp, că se vedea clar că pentru el e un joc, dacă nu ar fi apărut un nene care a țipat de vreo două ori la câine, ăla a dispărut să terorizeze alți agenți imobiliari în misiune, și eu am reușit să cobor aproape teafără, înjurând printre dinți și-n gând patronul și câinele.
N-am mai împărțit fluturași.  După vreo două zile mi-am dat demisia. Cine știe ce alte aventuri am ratat. Dar zic eu mai bine șomer decât cu rinichiul perforat.

Comments (2)

  1. Mucegai Ales

    Macar ti-ai insusit tehnica de catarare pe garduri de plasa…

    Reply
    1. Camelia Bucur

      nici măcar. încă nu știu să urc un gard

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *