Monthly Archives: December 2013

De sfârșit de an

– Ești fericită?
Întrebare pe care am întâlnit-o bolnăvicios de mult în Pânza de paianjen. Răspunsul – mereu pe fugă, niciodată același, evitat sau înlocuit cu explicații despre cum că, pân` la urmă, ce-i aia?
Când eram mai tânără, emiteam judecăți de valoare scrise cu pixul, pe caiete diverse. Acum nu-mi mai ies la fel. O fi tastatura de vină. Umpleam pagini întregi cu fraze ce păreau alambicat de pompoase, foarte profunde și extraordinar de inteligente. Erau cuvinte puse unele lângă altele, și-atât.

Cumva nu mi-au plăcut niciodată cuvintele mari. Fericire, dragoste, speranță, îmi par seci. Prefer un love sau un happy și scap mai repede.
Cumva cuvintele în altă limbă nu-mi par nici false, nici forțate.

Teoria chibritului. Cum că ce-i aia fericire? Și părerile tuturor, cu argumente atent studiate, cu exemplul personal și cu rețeta aia, impus general valabilă. Bani, căsătorie, copil, libertate, yolo, nici un concert ratat, fiecare expoziție, o premieră, o lansare de carte, găsit de sponsori, iubirea aia ca-n filme, fluturi în stomac, bufet suedez, o dietă reușită, o casă nouă, o cameră doar pentru pantofi, o sticlă de absint, fir întins, maria în hamac, coniac lângă șemineu, orice din people are awesome, primul zâmbet, cadrul perfect pentru poza perfectă, valul perfect, orice ce se termină cu perfect pare a fi fericirea perfectă. Și toți încearcă să te convingă că perfectul lor e cel mai perfect.

Mie-mi plac lucrurile imperfecte. Dacă e perfect, e dubios. Mereu poți să mai adaugi câte ceva. O linie, un punct, un strop de parfum. Ca atunci când periezi o pisică și vezi că, oricât de mult ai crede că ai periat-o perfect, mereu mai e un fir pe care l-ai ratat. Ca atunci când îți iese perfect ceva bun de mâncare și totuși e imperfect, pentru că se termină. Ca atunci când ai concediul perfect și da, e imperfect pentru că se termină. Perfecțiunea e perfectă dacă te mulțumești cu gândul ăsta. Fericirea e perfectă dacă s-ar opri, ca-n Faust, clipa.

Moment profund: Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața. Autor anonim. De asta e atât de profund.
Mie nu-mi place să alerg. Pot să merg repede, dar nu să alerg. Dac-aș alerga, aș face infarct. Da, probabil aș face niște oameni fericiți, da` nu pe mine.

– Ești fericit?
În momentul ăsta, da. Apoi îmi aduc aminte că tre` să ajung la serviciu, și-mi pică fericirea. Apoi mă gândesc că la serviciu se fac banii, și din salariu iau chestii care mă fac din nou fericită. Apoi mă prind că pân` la salariu mai e mult. Apoi – că se putea să fie mai mult și că, odată cu salariul, vin și zilele de concediu. Apoi că tre` să găsesc țigări, care-s greu de găsit. Apoi găsesc țigări. Și poate scap mai devreme de la muncă. Sau poate nu. Dar, dacă da, pahar de vorbă. Și-un sfârșit de an la care nu trag linie și nu fac balanța. Artificii, zile libere, șah cu piese roase de pisici, cartofi prăjiți, o factură, două facturi, nu e polei nici nu-s munți de zăpadă, bocanci care nu alunecă și-un pulover care pică pe-un umăr frumos, torcăituri și pătură furată, cine-s eu să definesc fericirea?

Pânză de paianjen, da. Dar una din aia inofensivă, în care intri, te zbați puțin, realizezi că paianjenul nu mai e demult acolo, te scuturi ca după frisoane și mergi mai departe. Pân` la următoarea chestie care o să te facă să zâmbești.

Published: December 30, 2013 | Comments: 3

Cum s-o pui pe fugă în 10 pași simpli – p.1

Chit că-i vorba de cunoștințe, prieteni, amici, posibile viitoare relații care se lasă cu popă și dansat găina, există anumite chestii pe care le poți face doar dacă vrei să-și schimbe numele, numărul de telefon, identitatea, contul de facebook și să ceară insistent să intre în programul de protecție al martorilor.

1. Spune-i că vreți să aveți un copil împreună, la vreo 2 luni după ce v-ați cunoscut.
Dacă nu s-a ridicat încă de pe scaun, mărturisește-i că ai vrea să fie gemeni, un băiat și-o fetiță, descrie exact cum vor arăta, ce-o să le placă, la ce liceu vor da și ce vor deveni când vor fi mari.
Ca să demonstrezi seriozitatea, fă și-o simulare cu moacele voastre întinerite până la stadiul de mormoloci.
Dacă dă semne că ar vrea să dispară pe prima ușă posibilă, adu-i aminte că ovulele sunt cele mai sănătoase până la 35 de ani și că un spermatozoid e foarte luptător cam pe la aceeași vârstă, în timp ce zâmbești galeș și sugerezi că până la vârsta cu pricina mai e puțin, puțin de tot. Vreo 7 ani.

2. Dacă nu v-ați mai văzut de mult, adu-ți amine unde stă, urmărește subiectul – camuflat în boscheții din fața casei vreo câteva zile ca să prinzi câteva repere ale programului și fă-ți o apariție spectaculoasă, când se așteaptă mai puțin.
Dacă subiectul e în halat și papuci de casă, înainte de cafea, e momentul ideal să suni, să profiți de secunda de confuzie, să dai buzna în casă, să te faci comod și să-ncepi să turui ce câcaturi importante ai mai făcut tu în ultimii ani, de când nu v-ați văzut.
Important e să nu-i oferi nici un moment de respiro în care să sugereze să pleci. După câteva ore, clar se va resemna cu prezența ta și va deveni foarte comunicativ.

3. Arată-i altarul pe care i l-ai construit. Pozele făcute pe șest, fotografiile lucrate-n photoshop cu moaca ta și moaca subiectului, distrându-vă de minune pe unde ai fost tu sau pe unde l-ai urmărit, întregul album cu tu+subiect=LOVE sau tu+subiect=BESTFRIENDSEVER!
Dacă încă n-a rupt ușa, arată-i poza cu el pe care te masturbezi în liniștea casei tale. O să se simtă măgulit și-o să se bucure nespus.

4. Urmărește cu atenție ce-și cumpără subiectul. Bocanci, tricouri, pantaloni sau cd-uri cu muzică, asigură-te că știi absolut tot ce și-a cumpărat în ultimul timp. Cumpără-ți și tu și nu uita să ai chestiile respective după tine de fiecare dată când vă aflați în același loc.
Dacă n-ai ce căuta în același loc ca subiectul, găsește un motiv și infiltrează-te. O să fie mai mult ca încântat să vadă că, la o reuniune de clasă în care tu n-ai fost dar el da, ai exact același outfit.
Parc-ați fi gemeni!
Nu uita să subliniezi acest aspect fiecărei persoane care vă iese în cale. Dacă subiectul e posibil subiect de popă și dansat găina, fii sigur că spui și faza cu gemenii pe care îi veți avea. Îs puncte în plus!

5. Găsește-i contul de facebook și fii atent la tot ce-i place. Like, comment, share la absolut orice. Nu uita să plasezi în comentarii indicii subtile gen ”my forever love” sau ”best friend ever” ca nu cumva lumea să creadă că sunteți doar simpli amici sau cunoștințe de fb.
Orice amănunt de genul ”seara aia” sau ”mai bine nu spun în public” nu fac decât să-ți sporească credibilitatea.

6. Învață ce pasiuni are. Alocă-ți măcar o noapte în care să-nveți totul, dar absolut totul despre muzica pe care o ascultă, actorii care-i plac sau personalitățile despre care a amintit în treacăt că le admiră.
Când va veni discuția, vei putea spune cu mâna pe inimă că tu știi tot, dar absolut TOT despre persoana în cauză.
Ce contează că acum o săptămână nu știai nici că persoana respectivă există? Acum ești master și nu mai rămâne decât să pretinzi că ție-ți plăceau chestiile cu pricina cu mult timp în urmă și uite, dragă, cum ne descoperim pasiuni comune!

7. Subiectul are fraze favorite, povești din copilărie sau vreun tic verbal? Ia-l! Adoptă-l ca și cum ar fi al tău și, dacă-i trece prin minte să te acuze de copy-peism, dă-i în cap cu replica aia, conform căreia n-a inventat el nici cuvintele cu pricina, nici n-a fost primul care să le folosească.
O să se simtă vinovat că a putut să te acuze de plagiat și-o să se-ntoarcă-n genunchi la tine. Doa!

8. Laudă-te cu ce a făcut subiectul, trecându-te pe tine în rolul principal.
Subiectul s-a întâmplat prin preajma ta sau, mai bine, n-a fost deloc. Fă chestia asta în special cu prietenii comuni, cărora nu le va trece prin cap să verifice adevărul. Doar ți-s prieteni, și te cred pe cuvânt!
Dacă tu ai făcut ceva de blamat, pune-l în cârca subiectului, în fața acelorași prieteni comuni. Doar ți-s prieteni și te cred pe cuvânt.
Plus că ce om bun ești încercând să-i găsești scuze sau ce om bun ai fost când ai încercat să-l ajuți să iasă din câcatul în care era.
În oricare din cele două variante, nu uita să exageri puțin. Licență poetică.

9. Fii peste tot. Dar absolut peste tot. Fă cunoștință cu toți prietenii, amicii, colegii subiectului. Dă friend request la toată lista lui de prieteni de pe fb. Intră în vorbă. Fă-te cunoscut și plăcut.
Astfel, nu vei rata nici o mișcare a subiectului. Vei ști cu siguranță fiecare chestie nouă care-i place, care-l amuză, pe cine a mai cunoscut în ultimul timp, ce mai zice, ce mai simte, chiar dacă nu vorbește direct cu tine, chiar dacă evită să iasă la nenorocita aia de bere face-to-face.
Tu vei ști totul, și-ți vei pregăti cu atenție lecția pentru când va fi îndeajuns de sincer încât să recunoască că da, doar pe tine te vrea.

10. Simți fluturași în stomac în prezența subiectului, îl vrei total și doar pentru tine, îți imaginezi cum ar fi dacă, dar el – subiectul – nu se-ncumetă să chiar fie cu tine?
Poate că e timid, poate că are traume din trecut sau poate nu mai crede în adevărata dragoste pe care o simți tu. Nimic mai simplu!
Găsește o gașcă de oameni nu foarte apropiați, dar nici total străini, oricum genul de oameni care nu s-ar duce la subiect să-l întrebe dacă e reală povestea sau nu, și îndrugă-le cum ești tu cu subiectul forever and ever, cum vă iubiți total și iremediabil dar, din cauza societății, a poziției lui sociale sau a geloziei unei foste prietene nu puteți da totul pe față. Adaugă vreo două amănunte picante care să implice ceva lenjerie roșie, vreo două mojito băute sub clar de lună și roagă-i să păstreze secretul. Le-ai spus doar pentru că ai încredere nețărmuită-n ei și știi clar că n-or să vă trădeze.
Apoi așteaptă să vezi cum se-mprăștie zvonul și neagă că tu l-ai fi pornit. Cum să faci tu așa ceva?

Zece până acum. Altele, altădată. Până atunci, care cu ce mai lungește lista?

Published: December 28, 2013 | Comments: 17

Din culisele familiei ideale, cu doi copii

Nu sunt în măsură să judec. Nu e bine să judeci. Am fost judecată de prea multe ori, din prea multe părți. Cine judecă, de judecată să piară. Și totuși. Nu judec, spun.

Nu-mi plac copiii. Nu i-aș strânge de gât decât pe ăia enervanți dar, în principiu, orice copil e în siguranță cu mine, atât timp cât respectă distanța legală de 100 de metri. În plus, îmi aduc aminte mereu că nici un copil, oricât de enervant și pasibil de a fi sugrumat cu alt copil la fel de enervant, nu merită să-mi pierd ani din viață în haine vărgate. Nu-mi plac copiii, răstigniți-mă pentru asta.

Nu-mi plac și poate chiar detest mamele alea, care au impresia că plodul lor e cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai extraordinar, cu toate că el e între hâd și normal, între stupid și normal, între banal și normal.
Care-l înscriu de la 2 ani la cursuri de modelling pentru că văd în el potențialul, și el o să ajungă un gras notoriu, cu coșuri și probleme erectile tocmai din cauză de mamă sufocantă.
Care-l dau la balet sau pian tot la 2 ani, și el are fundul cât o baniță și ar reuși să redefinească noțiunea de afon.
Care, la primul strănut al plodului care a răcit, pentru că asta fac copiii, răcesc, în loc să-i dea un paracetamol și-un ceai fierbinte, îl duc la cel mai bun pediatru și se comportă de parcă cine știe ce boală necunoscută și rară și specială are, și nu dorm 5 nopți penru că da, are roșu-n gât.

Îmi plac părinții care își iau plodul și-l scot la fotbal, îl învață să citească și nu-și cenzurează poveștile, nu-l tratează ca pe-un bibelou, ci ca pe o persoană, care nu-și babyproof casele pentru că plodul e stupid și s-ar putea să-nghită cuțite, îmi plac părinții care nu sunt obsedați de plodul lor și n-au impresia că au creat a 8-a minune a lumii pentru ca, la bătrânețe, să aibă cine să le aducă o cană cu apă.

Și totuși prefer prima categorie, a părinților obsedați și narcisiști situației următoare:
Faci un plod. Pentru că asta crezi că vrei, pentru că e timpul, pentru că te-ai gândit tu c-o să fie fun și ești destul de adult să crești și să educi o altă persoană. Perfect.

Îl faci și-ți dai seama că nu e tocmai de tine, că te enervează să te scoli din două-n două ore să-l hrănești, că nu-ți place să schimbi scutece, că n-ai răbdare să-i răspunzi la întrebările idioate pe care le pune, că, nah, e plod stupid și asta fac plozii, pun întrebări idioate, că te enervează că tre`să-i dai atenție, că n-ai timp și de el, și de job, și de bărbat, și de tine, că faza cu vocația de mamă nu se prea lipește de tine și decizi tu că ce-ar fi să ai plod de week-end.

În timpul săptămânii îl muți la bunica, care nu se enervează, nu se plictisește și are-n gene plăcerea de a crește nepoți. Ea îl educă, îl spală, îl hrănește, îl duce la grădiniță și dup-aia la școală, ea ți-l crește și tu-ți vezi progenitura o dată-n săptămână, la o sesiune de joacă.

Vai, ce te iubește mama, da` mami e obosită acum, n-are timp să-ți citească ție povești, ia du-te tu dincolo și lasă adulții să discute chestii de adulți, și pa, te iubește mama și te vizitează săptămâna viitoare. Dacă nu, atunci peste două săptămâni sigur.

Bun. Înțeleg. Că pentru că ți-ai dat seama că nu ești o mamă bună, preferi să-l lași traumatizat la bunica, decât să-l traumatizezi mai tare cu nervi pe care nu i-ar înțelege și n-ai ști să îi explici. Înțeleg. Ți-ai dat seama prea târziu că motherhood-ul nu-i de tine, și faci chestia cea mai apropiată de bine pe care o poți face în această situație.

Și-atunci de ce pana mea mai faci un plod? Al doilea, adică. Ai văzut că prima dată n-a fost ok, de ce mai faci unul pe care să-l supui aceluiași regim? Ești atât de bătut în cap încât să crezi că, dacă prima dată nu ți-a plăcut să schimbi scutece, a doua oară o s-o faci cu pasiune? Că poate al doilea o să fie adult din prima? Nu-i o prăjitură care prima dată n-a ieșit cum trebuie, dar există mari șanse ca din experiență să înveți. Nu ți-a plăcut primul, al doilea n-o să-ți placă mai mult doar pentru simplul fapt că ai mai trecut prin asta.

Nu-ți place să ai grijă de primul plod, nu-l faci pe al doilea. Și nu-i lași la bunica pentru că-ți strică ție ritmul. Nu-i o bucată de mobilă, s-o muți dintr-o parte într-alta. E un plod care crește, pricepe, o să aibă impresia că a făcut ceva greșit de nu-ți place de el, nu că ești tu o dobitoacă egoistă, o să aibă toată viața sechele și, dacă-i deștept, n-o să vină să-ți aducă cana aia de apă pentru care l-ai făcut. O să i-o ducă bunicii, că ea l-a crescut, iar de tine o să fugă ca de ciumă, și bine o să-ți facă. O meriți. O, o meriți din plin, și nu neapărat pentru primul, cât pentru al doilea.

Dar cine sunt eu să judec? Mie nici măcar nu-mi plac copiii. Unii merită sugrumați cu alții, mai mici. Iar unele persoane ar trebui să n-aibă voie să facă copii. Niciodată.

Published: December 21, 2013 | Comments: 6

Free Willy – p.3

Despre tampoane se vorbește-n șoaptă și se vând pe sub mână de parc-ar fi heroină, nu o bucată de bumbac pe care ți-o îndeși în… mă rog, fără detalii grafice dar, până la urmă, e o nenorocită de bucată de bumbac. Atâta secretism de parc-ar fi Sfântul Graal. Tampoane. Tampoane. TAMPOANE! Nah, poate nu mai roșiți când le cumpărați sau când vorbiți despre ele.

Cu chiloții, aceeași dramă. Că eu port blugi cu talie joasă care, pe lângă că-s joși, mai și pică și da, mi se mai vede bata de sus, o bucată de dantelă, mă rog, știe toată lumea cum arată o pereche de chiloți. Vai, ce rușine! Da` când stai cu haida-n sus la plajă, cu slipu` minuscul care de-abia acoperă fără detalii grafice, nu e aceeași chestie? Ce-ți arăți fasolile la mine că mi-ai zărit chiloții de sub blugi, când la plajă sunt miliarde de chiloți și nu-i pasă nimănui? O să-mi îndes o pereche de chiloți în buzunarul de la spate, să atârne în toată splendoarea lor, și-atunci să văd cât poți să te hlizești până să-ți înghiți limba sau să faci infarct.

Dacă ar fi doar tampoanele și chiloții, lumea ar fi un loc mai bun și sărbătorile ar putea să fie mai pline de magie. Da` nu, frate, că idioții retardați, pedofili, curvari și alcoolici se hlizesc și la hârtia igienică. Ca proasta-n târg când vinde linguri. Hă, hă, hă, și-a luat hârtie igienică. Cur-papier. Hă, hă, hă. Te-a tăiat, nu? E nașpa să te taie și să rămâi fără cur-papier, hă, hă, hă!

Nu pricep. Tu când te caci, ce folosești? Limbi de unicorn? Nu, nu-mi spune, după fiecare câcare, te duci direct sub duș, cu toate că se vede pe tine că ești cam certat cu apa și, cel mai probabil, faci duș o dată-n săptămână. Dar hârtia igienică este de-a dreptul hazlie. Cum să cumperi în văzul lumii hârtie igienică?
S-a tâmpit lumea de-a dreptul? Nu se cacă toată lumea și dup-aia folosește sus-numita hârtie? Nu folosește toată lumea buda? N-are fiecare în casă măcar un sul?
Sau poate că-și închipuie că sulul ăla pe care-l găsesc ei în baie e adus pe aripi de dragoni sau de Moș Crăciun, pe gaura ușii. Nu-nțeleg ce poate fi atât de amuzant la o hârtie igienică.

A, da, și-am folosit și the C word. Să ne isterizăm. Că, atunci când ești nervos, clar spui: ce fecală! Sau – m-am stricat la burtă și-am defecat într-un stil major. Sau – câte fecale de câine pe acest trotuar. Sau – ești un fecălos!

Cuvintele-s cuvinte, acțiunile-s acțiuni, toți le folosim, toți le facem, și dacă unii preferă să folosească sintagme gen am fost acolo unde până și regele stă jos și-am dat tot ce-i mai bun din mine, sau – am fost la ritiradă și aici completează c-un semn subtil din ochi, sau – ce film de cacao, îmi pare rău că nu trăim toți într-o lume roz, ideală și metaforică.

Eu când am ciclu folosesc tampoane, port chiloți și nu mi-e rușine cu asta și o dată pe zi mă cac și cumpăr hârtie igienică, că n-am de gând să mă șterg cu mâna. Îmi pare rău că v-am distrus mitul, da` până și-un guru ca mine folosește buda, la fel ca orice alt muritor. Acum puteți arunca cu pietrele deja pregătite.

Published: December 19, 2013 | Comments: 6

Bilanțul ideal

N-am nici un fir de păr alb. Încă. Din fericire.
Dacă mă uit cu atenție, posibil un început timid de-un rid timid. Mă consolez cu gândul că e rid de expresie și, din punctul meu de vedere, ridurile de expresie nu-s riduri până nu se-ntind pe toată fața.
Uit constant să mă dau cu cremă și-mi aduc aminte și zâmbesc de povestea lu` Lorena Lupu, cum că are multe creme de corp, una singură de față și concluzia că e mai important fundul decât capul.
Mă-ncearcă un pui de lene de fiecare dată când încerc să mă conving să sport și mă autoconving că și urcatul și coborâtul scărilor pentru pauza de țigară tot sport se cheamă.

Îmi fac planuri, contruiesc fraze-n gând, cuvinte care, cel mai probabil, n-or să ajungă să fie spuse niciodată sau nu prea curând, renunț să fac bilanțul anului trecut, bilanțul anilor trecuți, calendarul meu se bazează pe amănunte și repere ciudate și refuz să cred că, odată și-odată, tot o să-mbătrânesc.

Mă uit în oglindă, oglinda se uită la mine. Tot eu sunt. Aceeași. Mai multe amintiri, mai multe zile trecute, mai mulți nervi, mai mulți oameni lăsați în urmă, mai mulți ani decât de obicei.

E o tanti la noi în firmă. M-am obișnuit cu ea, cu cei 50 de ani plus pe care-i are, cu cămășile ei bărbătești, pantofii bărbătești și mâinile fără inele. Eu m-am obișnuit. Restul se uită ciudat. Ar vrea să-ntrebe, nu-ntreabă, scot ipoteze și fac scenarii, femeia aia are o adevărată viață despre care nu știe nimic și, cel mai probabil, nici nu-i pasă.
Cei care mă cunosc s-au obișnuit cu mine. Cu vârsta pe care n-o știu exact, cu cămășile mele unisex, bocancii mei unisex și mâinile cu multe inele. Ei s-au obișnuit. Restul se uită ciudat. Ar vrea să-ntrebe, nu-ntreabă, scot ipoteze și fac scenarii, am o adevărată viață despre care nu știu nimic și, cel mai probabil, nici nu-mi pasă.

Și totuși, cumva, îmi pasă. Peste 20 de ani o să fiu acea tanti din firmă? Acea persoană la care te uiți, nu-ntrebi, presupui, zâmbești cumva ironic, din colțul gurii, pe care o compătimești pentru că n-are ce ai tu și care te compătimește pentru că n-ai ce are ea?

O să-mbătrânesc și n-o să-mi pese. O să fiu Yoko Ono. O să-mi păstrez și amintirile, și zâmbetele și nervii. Cu fire albe și cu riduri, cu lene și țigări, cu cuvinte spuse, cu prea multe nespuse, cu oamenii care mă cunosc și cu cei pe care nu vreau să-i cunosc.

O să mă uit în oglindă și tot eu o să-mi zâmbesc înapoi. Și n-o să fac bilanțuri.
În schimb o să am povești de spus la un pahar de vorbă și fiecare pahar de vorbă va deveni, la rândul lui, o poveste.

Published: December 17, 2013 | Comments: 2