Mare meșter, mare

Când am decis eu că e timpul să-mi schimb mobila am avut, pe lângă motivul evident că da, venise timpul să renunț la mobila cu care am crescut aproape un sfert de secol, și-un motiv ascuns. Când eram mică, nu exista bucurie mai mare decât să-mi bag nasul printre șuruburile, ciocanele, șurubelnițele și restul uneltelor pe care tata le așeza ordonat în magazie. Ordonat, până intram eu în ele. Tăiam placaj, băteam cuie, așezam piulițele după criterii estetice, rupeam în frenezie pânzele de traforaj, mă rog, eram mare meșter mare. Am renunțat la manie o dată cu vârsta, mai mult din lipsă de timp decât de chef, dar mobila cea nouă avea să fie montată de mine. Din nou în lumea magică a meșteritului, de data asta cu un scop și-o țintă.

Bineînțeles c-am primit oferte de ajutor, dar nimeni n-avea să se atingă de mobila aia în afară de mine. Nimeni nu avea să înșurubeze mai cu grație ca mine, nimeni nu avea să potrivească plăcile, așeze balamalele și mânerele mai inspirat decât mine, nimeni nu avea să-mi fure din nou visul secret de a deveni montator de mobilă, cel mai mare și mai vestit.

Așa-mi spuneam, în timp ce desigilam ceea ce avea să devină my greatest masterpiece!

Inutil să spun că m-am bucurat ca un copil de Crăciun. Am studiat totul cu atenție, am dezmierdat fiecare piuliță în parte, am numărat toate cele 236 de cuie, mi-am adus ciocanul, șurubelnița și bormașina aproape (recunosc, pe ea nu știu de ce am luat-o, că nu aveam nimic de găurit, dar îmi întregea imaginea de profesionist) și-am început montatul.
Primele șuruburi au fost floare la ureche. Deja mă vedeam cu mobila montată în mai puțin de două ore. Și-apoi a început calvarul. Mâinile au început să-mi amorțească, palmele să se-nroșească, șurubelnița a devenit din ce în ce mai grea, brațul meu se simțea ca după 100 de flotări într-o singură mână și am blestemat momentul în care am zis nu unei scule electrice profesionale. Din aia care face totul în locul tău.

Mi-am dat cu ciocanul peste degete, nu pentru c-aș fi fost eu neîndemânatică, dar cuiele alea erau prea scurte pentru lipsa mea de experiență. Parcă băteam piuneze. Mi-am zdrelit degetele, aproape că mi-am rupt o unghie, două ore trecuseră demult și eu de-abia montasem jumătate de cadru de dulap. Halal meșter!

După alte 2 ore deja mă gândeam mâinile cui să le-mprumut, c-ale mele nu mai voiau să m-ajute. Dar măcar dulapul începuse s-arate a dulap. Îi mai lipseau ușile. Și sertarele. Detalii, detalii. Esențialul era că mă descurcasem fără să am diplomă de meșter și nimic nu te face mai fericit decât un dulap construit cu mânuțele alea două alea tale. Alea pe care nu le mai simți.

Balamalele m-au încurcat. Că nu e de ajuns să le-nșurubezi. Mai trebuie să le și găsești poziția potrivită, să nu te trezești c-o ușă strâmbă sau, mai rău, una care să nu se-nchidă. Și stai, Camelia, și bibilește la balamale, că nu vrei să pară c-ai făcut treabă de mântuială. Așează și șina de la sertare, da` ai grijă că trebuie să se și deschidă sertarul ăla și bineînțeles că prima dată ai pus-o invers, și sertarul rămâne înțepenit într-o poziție oareșcare. Demontează, montează la loc, verifică, da, de data asta e bine.

8 ore mai târziu, două palme zdrelite și umflate, vreo 2 degete pansate strâns, mobila montată. Tâmplar trebuia să mă fac, că prea am talent din plin.
Mobila viitoare? Tot eu o montez. Sper doar să mă ducă capul să-mprumut chestii electrice, nu de alta dar mai am nevoie de mâini. Intacte și neagresate.

Comments (2)

  1. Alin

    Vrei sa fii nevasta mea ? :))

    Reply
    1. cami (Post author)

      așa, deodată? nici măcar un dulap n-am asamblat împreună

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *