Bilanțul ideal

N-am nici un fir de păr alb. Încă. Din fericire.
Dacă mă uit cu atenție, posibil un început timid de-un rid timid. Mă consolez cu gândul că e rid de expresie și, din punctul meu de vedere, ridurile de expresie nu-s riduri până nu se-ntind pe toată fața.
Uit constant să mă dau cu cremă și-mi aduc aminte și zâmbesc de povestea lu` Lorena Lupu, cum că are multe creme de corp, una singură de față și concluzia că e mai important fundul decât capul.
Mă-ncearcă un pui de lene de fiecare dată când încerc să mă conving să sport și mă autoconving că și urcatul și coborâtul scărilor pentru pauza de țigară tot sport se cheamă.

Îmi fac planuri, contruiesc fraze-n gând, cuvinte care, cel mai probabil, n-or să ajungă să fie spuse niciodată sau nu prea curând, renunț să fac bilanțul anului trecut, bilanțul anilor trecuți, calendarul meu se bazează pe amănunte și repere ciudate și refuz să cred că, odată și-odată, tot o să-mbătrânesc.

Mă uit în oglindă, oglinda se uită la mine. Tot eu sunt. Aceeași. Mai multe amintiri, mai multe zile trecute, mai mulți nervi, mai mulți oameni lăsați în urmă, mai mulți ani decât de obicei.

E o tanti la noi în firmă. M-am obișnuit cu ea, cu cei 50 de ani plus pe care-i are, cu cămășile ei bărbătești, pantofii bărbătești și mâinile fără inele. Eu m-am obișnuit. Restul se uită ciudat. Ar vrea să-ntrebe, nu-ntreabă, scot ipoteze și fac scenarii, femeia aia are o adevărată viață despre care nu știe nimic și, cel mai probabil, nici nu-i pasă.
Cei care mă cunosc s-au obișnuit cu mine. Cu vârsta pe care n-o știu exact, cu cămășile mele unisex, bocancii mei unisex și mâinile cu multe inele. Ei s-au obișnuit. Restul se uită ciudat. Ar vrea să-ntrebe, nu-ntreabă, scot ipoteze și fac scenarii, am o adevărată viață despre care nu știu nimic și, cel mai probabil, nici nu-mi pasă.

Și totuși, cumva, îmi pasă. Peste 20 de ani o să fiu acea tanti din firmă? Acea persoană la care te uiți, nu-ntrebi, presupui, zâmbești cumva ironic, din colțul gurii, pe care o compătimești pentru că n-are ce ai tu și care te compătimește pentru că n-ai ce are ea?

O să-mbătrânesc și n-o să-mi pese. O să fiu Yoko Ono. O să-mi păstrez și amintirile, și zâmbetele și nervii. Cu fire albe și cu riduri, cu lene și țigări, cu cuvinte spuse, cu prea multe nespuse, cu oamenii care mă cunosc și cu cei pe care nu vreau să-i cunosc.

O să mă uit în oglindă și tot eu o să-mi zâmbesc înapoi. Și n-o să fac bilanțuri.
În schimb o să am povești de spus la un pahar de vorbă și fiecare pahar de vorbă va deveni, la rândul lui, o poveste.

Comments (2)

  1. rusoaica

    adorabil spus..parca as fi scris eu articolul asta! cat despre Lorena Lupu, me likey, ne-am mai intersectat placut…

    Reply
    1. cami (Post author)

      uneori ne ajung chestii comune.
      viva 2014

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *